Fotografie de Horváth László
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko
Balla Zsófia s-a născut la 15 ianuarie 1949 la Cluj. A studiat în oraşul natal, terminând Liceul de Muzică şi absolvind în 1972 Academia de Muzică. Între 1972-1985 a lucrat ca redactor muzical la emisiunea în limba maghiară a Studioului de Radio din Cluj. Până în 1994 a lucrat la diverse publicaţii, precum Előre (Înainte, 1985-1989), Családi Tükör (Oglinda familiei, 1989-1992), A Hét (Săptămâna, 1992-1994). Din 1993 îşi împarte existenţa şi activitatea între Budapesta şi Cluj.
A debutat în 1968 cu volumul A dolgok emlékezete (Memoria lucrurilor). Au urmat Apokrif ének (Cântec apocrif), 1971, Vízláng (Flacăra apei), 1975, Második személy (Persoana a doua), 1980, Kolozsvári táncok (Dansuri clujene), 1983, A páncél nyomai (Urmele blindajului), 1991, Eleven tér (Piaţa vie), 1991, Egy pohár fű (Un pahar de iarbă), 1993, A harmadik történet (A treia întâmplare), 2002, A nyár barlangja (Peştera verii), 2009, Más ünnepek (Alte sărbători), 2016. În 1983, la Editura Kriterion, a apărut volumul Aşa cum trăieşti, traduceri de Aurel Şorobetea, cu un cuvânt înainte de Grete Tartler.
Vă spun ce fel de război
(Elmondom milyen háború)
Liniştea precum minele sub pod
teama-i grenada din mână cu cuiul scos
acum timpul e un desiş care ascunde
tihna-i precum revoluţionarul exilat
(m-ai iubit şi altădată?)
să te prăbuşeşti
un lacăt uriaş pe piept
un zero roşu în faţa şirului de cifre
şi să arzi cât eşti încă în aer
nu-i moartea cea care cade pe pământ:
doar cenuşă fericită
se deschide fulgerul
lent durează minute întregi
se dezbracă poezia, se face tăcere
Îţi aminteşti cum am cântat acolo?
(Emlékszel, hogy énekeltem ott?)
În seară-noapte am fredonat
molcom cântecul acela
pentru tine. Nu se mai auzeau decât
sunetul şuierat al bicicletei şi Someşul,
răsunând continuu de-a lungul drumului,
cu apa mâloasă, înaltă, venea cu mine,
s-a prelins şi-n melodie, cântam.
Îmi ridicam şi coboram vocea, se aflau
în ea seara şi tu, apele şi ei, cei ce
încă se află aici şi-s pregătiţi de plecare,
se împleticesc în Timpul Nimănui, în melodie,
vor fi prezenţi şi în Ţara Nimănui,
dar încă se află aici, cu noi. Trăiesc
acest timp trecut accelerat, acesta
goneşte cu ei spre schimbare, şi deja totu-i
de parcă ar fi scafandri pământului
de sub ape, al întâlnirilor de ieri, această
plecare e toamna primilor treizeci de ani, li se
topesc sub limbă perele răscoapte ale sânilor
şi le stă în gât că
am cântat, vino, iubitule, fă-mi semn când
prezentul se comprimă în obiecte ale memoriei
şi nu se mai află nicăieri; e numai trecutul acesta,
care se modelează acum; se modelează şi se piteşte,
vom deveni seri de culoarea tăciunii şi-n Ele
protagoniştii unei Întâmplări,
Tovarăşii de Odinioară.
Dar acum cânt! În gâtlejul meu
scârţâie discurile,
căci Ele, ca mereu până acum,
beau vin roşu după fluturi
la masa din vechea bucătărie –
dar eu deja cânt, mergând la pas cu tine
alături de bicicletă, pe malul apei,
cu glas nebulos, cu privirea împlântată
în lună –
„va fi plăcută amintirea”, o, nu,
încă lipsesc din noi bătrânii,
încă trăiesc cei ce se vor stinge cândva, deşi
nu aici, Asta e! –
terifiant
îşi roteşte valurile largi
apa, râul imposibil de îmbucătăţit.
Ilustraţie la un peisaj industrial
(Illusztráció ipari tájhoz)
Ca un braţ de crengi uscate: un sat,
o aripă smulsă, destin răvăşit.
Uneori, la datini fierbe clocotit;
nu-l atinge nimic, el e ofensat.
Între biserici surpate, dealuri, ogor,
cade-o cometă, poate le-aprinde,
ca să unească iar ce s-a destrămat.
Sub tălpi e doar nisip pârjolitor.