Ca student la secția engleză-germană a Facultății de Litere clujene, și membru al redacției Echinox (unde am activat neîntrerupt între 1971-83), între cunoscuții mei cei mai apropiați se număraseră și reprezentanți de frunte ai așa numitei Rumäniendeutsche Literatur (Literatura germană din România). Dintre aceștia, soarta mi-l destinase ca vecin de stradă pe importantul – și impozantul – poet Franz Hodjak. Eu îmi trăiam junețea familială, alături de părinții și fratele Horațiu, într-o casă de secol XIX amplasată în Piața Cipariu, lângă Teatrul Național și Opera aferentă; Franz locuia, împreună cu fermecătoarea-i soție Juliana, la doar câteva duzini de pași distanță, într-o căsuță împresurată de un conglomerat arhitectural cu aspect suburban, asemănător unei microfavele. Cum noi nu aveam telefon, iar Franz era un sedentar inveterat, accepta să-l vizitez quasi-intempestiv. Întrevederile erau întotdeauna plăcute și se concentrau cel mai adesea pe teme literare – lucru firesc din mai multe motive: amicul său de confiență era Peter Motzan, care se profila deja ca un germanist de talie mondială și cu care avusesem șansa providențială de a mă împrieteni încă de la debutul lui în cariera universitară (primul său curs ca asistent coincisese cu primul meu curs ca student!). Franz și Peter erau sibieni și se integraseră din plin efervescenței culturale din capitala simbolică a Transilvaniei. Amândoi colaboraseră intens la paginile germane ale Echinox-ului trilingv și fuseseră cooptați, imediat după studenție, în instituții de prestigiu – primul ca redactor de limbă germană și traducător la Editura Dacia, al doilea, ca universitar la secția de germanistică a Facultății de Litere. În atmosfera de convivialitate întreținută de acești doi corifei literari, s-a născut ideea realizării unei antologii prin care noua generație de poeți germani din țara noastră să devină cunoscută colegilor autohtoni. Gestația volumului – intitulat Vânt potrivit până la tare – fu îndelungată, presupunând implicarea mea în persuadarea lui Ioan Mușlea de a-și asuma rolul de traducător. Ceea ce începuse sub forma unor colocvii amiabile în locuința cu aspect bacovian a familiei Hodjak avea să se concretizeze abia în 1982, prin volumul redactat de Gabriel Gafița la Editura Kriterion.
Chiar și concisele referințe expuse mai sus sugerează că Franz Hodjak avea să-și închine întreaga existență profesiunii de scriitor. Cu perseverență și meticulozitate benedictine, el și-a edificat un statut de real prestigiu în arealul ultraconcurențial al literaturii de limbă germană. I-am admirat dintotdeauna consecvența cu care își susținea opiniile referitoare la specificitatea inviolabilă a artei cuvântului și la responsabilitatea scriitorului de a acționa, la propriu, conform principiului alemanic „ein Mann – ein Wort” (= un om – un cuvânt”). În pofida vicisitudinilor social-politice-economice-ideologice etc., creatorul de literatură Franz Hodjak își îndeplinea imperturbabil misiunea pe care și-o asumase din proprie voință & vocație. Fermitatea acestei opțiuni l-a ajutat să traverseze, fără spasme, bariera psihologică reprezentată de inhibanta „cortină de fier”. E edificator că, în urma emigrării sale în Germania (survenită abia la finele exodului colegilor săi sași și șvabi, în 1992), cărțile publicate de scriitorul transilvănean la Dacia fură urmate, cu egală dezinvoltură, de altele apărute sub egida legendarei edituri Suhrkamp. Născut la Sibiu în 1944, Franz Hodjak avea rădăcini etnice cosmopolite: bunicul patern era slovac din Bratislava, bunica șvabă din Banat; tatăl său se născuse în provincia Vojvodina din actuala Serbie; mama era săsoaică, cu părinți originari din Transilvania și Viena. Viitorul literator fu botezat în ritul catolic.
Chiar dacă autoritățile îi refuzaseră nenumărate cereri de a călători peste frontiere, Hodjak a rămas un clujean calm, afabil, surâzător, imperturbabil. Și, înainte de toate, neînregimentabil, sustras coteriilor sau intrigilor ce i-ar fi diminuat energiile creatoare. O prezență umană plenară, tonifiantă, un apărător al nobleței cuvântului. Într-un interviu luat de Edith Ottschofski pentru jurnalul german Siebenburgische Zeitung în 13 mai 2023, el mărturisea: „Spațiul m-a format; realitatea acestui spațiu m-a format. Nu am inventat niciodată probleme doar pentru a semnala probleme. Nu cunoșteam nicio altă realitate. Și asta nu pentru că alte realități nu mă interesau, ci pentru că nu aveam voie să le experimentez.” Și, tot acolo: „Am fost foarte norocos că am întâlnit la universitatea din Cluj-Napoca cercetători germani extraordinar de competenți, precum Michael Markel și Brigitte Tontsch. Acolo am învățat de ce un text este literatură și de ce nu. Acelea au fost momente magnifice în arta interpretării. De exemplu, am petrecut patru semestre interpretând Faust, parcurgându-l vers cu vers. Sau interpretând poesie expresionistă și proză scurtă după 1945. Atunci am învățat ce este cu adevărat literatura, esența și substanța discursului literar”.
Exemplara dedicațiune a lui Franz Hodjak față de literatură era dublată și de disponibilitatea de a întreține raporturi cordiale cu colegii săi români sau chiar de a-și sacrifica din timp, spre a-i traduce în limba maternă. Ca beneficiar al publicării câtorva grupaje din propriile-mi texte transpuse de el în germană, pot nota aci impresia că acele versiuni reușeau să „aclimatizeze” intențiile mele expresive într-un mediu lingvistic pe cât de diferit, pe atât de rafinat. Adâncul respect manifestat de Hodjak față de profesiunea scriitoricească, pentru care optase, era de natură să genereze consolări și speranțe printre cei care continuă să-și dedice viețile aspectelor spirituale, în pofida materialismului blatant ce ne asaltează de pretutindeni. Încă o confesiune, din antemenționatul său interviu: „Sunt mai degrabă sceptic și, ca atare, mă bazez pe speranță. Nu cred că cineva are nevoie de speranță mai mult decât un sceptic și aș fi un demagog dacă aș postula lipsa de speranță. Fără nicio speranță, mi-aș reduce scrierile și tot ceea ce fac la absurd. Am nevoie de speranță ca toți ceilalți, dar o utilizaz cu moderație. Văd lumea ca un imens haos. Ca pe un haos, care la rândul său este o libertate înainte de a putea fi îmblânzită. Și tocmai asta este productiv în a te implica în acest haos. Ordinea semnifică stagnare. Dacă totul este la locul lui, nu mai trebuie să te gândești unde îi este locul. Haosul stimulează gândirea. Iar asta conține și o doză de speranță.”
Franz Hodjak s-a stins din viață în 6 iulie 2025. Atunci când Peter Motzan mi-a comunicat știrea, prima amintire ce m-a asaltat se lega de una din vizitele mele vesperale în căsuța din vecinătatea Pieței Cipariu. Mersesem acolo în compania altui vecin, Răzvan Andonie, pe atunci eminent student la matematică, actualmente expert IA în Statele Unite. Conversația decurgea agreabil. Pe televizorul alb-negru rula un film bulgăresc. Dintr-odată, casa începu să se clatine din temelii. Nu mai trăisem așa ceva. Anterior crezuserăm că Transilvania ar fi o zonă eminamente non-seismică. Realizând subit că venise peste noi un cutremur, ne-am grupat sub tocul ușii. Deși intensitatea fenomenului fusese neglijabilă, comparativ cu cea din alte zone, data de 4 martie 1977 rămâne un moment simbolic al vieților noastre, aflate sub permanentă amenințare. Iar Dumnezeul deghizat în hazard vrusese să mă aflu atunci în locuința unui autentic poet.
În ton cu tristețea ce mă copleșește la moartea în plină vară a ex-vecinului meu – discret și, totodată, puternic prin întreaga sa creație – redau mai jos un poem, învăluit de caracteristicul său lirism gnomic.
bocet transilvan [siebenbürgisches klagelied]
este iulie,
dar noi, orfanii, tremurăm de frig
cine va înghesui acum, dacă sunt prea mari,
picioarele noastre în sicriu?
groparul a dispărut.
îl vom urma oare – noi, clienții lui notorii?