Stimate domnule Vasile Igna, Cartea din vis, care însumează poemele scrise de dvs. între 1969 și 2019, este chiar cartea visată? Care e diferența, dacă există vreuna, dintre proiecția onirică a poeziei și transpunera literară a imaginarului?
Cartea din vis, titlul în sine, nu are nicio conotație axiologică. E un titlu ca oricare altul, cu precizarea că, pentru mine, el circumscrie nu o realitate, ci o virtualitate, mai exact, o aspirație. Pe scurt, e vorba despre străduința mea de a nu părăsi, de bună voie, o anumită albie și de a mă împotrivi, după puținele și bietele mele înzestrări, ca aluviunile ulterioare și accidentele inevitabile să o transforme într-o mlaștină cu vegetație scăpată de sub control. Și apropo de diferența dintre proiecția onirică a poeziei și transpunerea în text a imaginarului, eu mi-am permis ca în Nota care precede antologia să accentez faptul că în interiorul visului poruncile, stilul, dicția, prozodia etc. se pot schimba, dar că matricea rămâne aceeași. Diferența, dacă așa cum spuneți, o fi fiind vreuna, e că visul, nu zămislește, ci developează, nu impune, ci doar sugerează. Visul dezvăluie, harul întrupează. Ceea ce, până la urmă, ar putea însemna că poezia e un epifenomen, o prelungire a unei realități care ne copleșește prin materialitate dar ne salvează prin imaginar. În lipsa lui, muțenia imanentă a visului devine asurzitoare.
Deși cu o anumită discreție la început, v-ați afirmat și ca prozator, nu numai ca poet. Ce fel de epic vă atrage și vă exprimă?
Nu am veleități de prozator. Dacă în poezie, mutatis mutandis, nu prețuiesc povestea și rezumatul școlăresc al biografiei netransfigurate, proza nu există înafara poveștii. Poezia mi se pare abstragere deliberată din legile limbii, o fugă consimțită, in timp ce proza e chiar povestea pe care o spune limba. Scriu proză din dorința de a mă (re)împrieteni cu luminișurile și ascunzișurile limbii materne, singura care-mi procură libertatea alegerii și iluzia comprehensiunii. Altfel, proza nu e altceva decât o altă ipostază (o față ceva mai puțin mascată) a personalității. Obiectivarea, oarecum asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în fizica cuantică, nu e decât o formă a coagulării imaginației autorului în jurul unor insule de realitate pe care se înghesuie cam aceeași faună și aceeași floră din stufărișul poeziei. De vreo cinci-șase ani, când am început scriera Paraginii, am citit mult din, despre și în jurul fizicii cuantice și a biologiei celulare. Schrödinger, de pildă, pe care îl citisem încă de prin anii 80, vorbește de două principii fundamentale care stau la temeliile științei (inclusiv ale…științei literaturii!): principiul inteligibilității naturii și principiul obiectivării, ambele moștenite de la vechii greci. Parafrazându-l pe el, care spune că „știința nu impune nimic, știința enunță”, pot spune și eu: proza nu enunță nimic, proza impune. Impune, pe rând sau deodată, o lume interioară și una exterioară. Iar obiectivarea este despre „ipoteza lumii reale” (cea din jurul nostru), despre reducerea ei la câteva constante și, mai ales, la luminarea raporturilor sale cu lumea interioară. De aceea, pentru cartea de proză abia terminată, am ales drept motto o notație din Pseudo-jurnalul lui Anton Holban: „Nu există idei, ci teme interioare”. Înțeleg prin asta că suntem acei spectatori care, retrăgâdu-ne din lumea obiectivă și folosindu-ne propriile senzații, percepții și… amintiri, ne reîntoarcem la ea, o asimilăm și o procesăm ca pe singura realitate inteligibilă. La urma urmei, amintirile nu sunt decât niște vise cu ochii deschiși. Aceiași ochi care, fiind singurul nostru organ ce nu produce nimic, se mulțumesc să primească, să recepteze, să oglindească, dar nu și să reflecte.
L-a învățat ceva pe poet și pe prozator experiența de editor literar? Ce și cum?
Da, dar cred, că de fapt, nu m-a învățat, ci m-a obișnuit. Cititor relativ precoce și autor cu exigențe probabil mai mari decât înzestrarea nativă, am avut nevoie de experiența primei cărți (Arme albe, in 1969) pentru a conștientiza (și a nu uita niciodată!) cât de important este să întâlnești pe cineva care să aibă perspicacitatea să-ți spună: „nu te grăbi, băiete, mai citește, ai răbdare, gândește cu capul tău și scrie ce gândești și ce simți!”. Primul meu redactor, dealtfel un om extrem de cultivat, dar fără niciun organ pentru poezie, s-a mulțumit să accepte ceea ce i-a oferit puțina mea pricepere, lucru pe care nu i l-am reproșat niciodată, dar pe care l-am resimțit toată viața. Cenzura nu a eliminat nimic, cartea a fost bine primită, ceea ce nu a scutit-o de o notă extrem de virulentă în Scânteia, în care „analiza” o singură poezie, Somn, ce începea cu aceste versuri: „De veghe sub porțile curților/ Stau șobolanii în așteptarea nopții”
Evident, am fost supus, ca editor, acelorași rigori stupide pe care sistemul le impusese ca legi, sub aparența a tot felul de indicații, directive și direcții. Dar m-am străduit, timp de douăzeci și cinci de ani, fără să fi reușit întotdeauna, să nu aplic decât o singură „cenzură”, cea în care talentul, luciditatea și onestitatea intelectuală preced și exclud amatorismul, vanitatea și orgoliile fără acoperire.Complicitatea dintre autor și editor a ”salvat” de multe ori onoarea scrisului din această perioadă întunecată a istoriei noastre recente.
Ce fel de diplomație exersează un editor și ce fel de diplomat poate fi editorul atunci când optează pentru activitatea diplomatică?
Nu cred că există mai multe tipuri de diplomație, iar eu nu simt niciun regret pentru că i-am dedicat aproape cincisprezece ani. Oricum, nu există diplomație per se. Diplomația e menită să asigure avantaje și, atunci când, din rațiuni mai mult sau mai puțin obiective, nu reușește, se mulțumește să evite impasurile. În diplomație, ca în literatură, perseverența e productivă, iar inconsecvența e… diabolică. Tertium non datur. Când, cu prilejul unei investigații, nu chiar de rutină, am auzit pentru prima dată vuietul de cascadă pe care-l face sângele în tâmplă, mi-a venit să mă ridic de pe masă și să o iau la fugă. Atâta dezordine interioară nu mai „auzisem” nicicând. Ceea ce fusese până atunci o abstracție, devenise, brusc, o realitate copleșitoare a propriei fiziologii și nu o simplă proiecție auditivă a unui fenomen vital. „Diplomația” editorului nu e diferită; dar dacă el nu „aude” cum pulsesază sângele într-o carte, ar fi mai potrrivit să se facă vânzător la piață sau băgător de seamă în supermarket.
Când survine apoteoza într-o carieră de scriitor? Socotiți că ați atins deja acel moment sau încă nu a survenit? Cum putem ști în poezie, în proză că apoteoza a venit?
Nu putem ști niciodată, dar de venit vine odată cu sfârșitul. Surprizele postume sunt rare și, deobicei, ele sunt creatore de aureole, nu de apoteoze. Posteritățile sunt capricioase și intră întotdeauna în concurență cu un prezent pe cât de agresiv și lipsit de scrupule, pe atât de îndreptățit din punct de vedere al evoluției gusturilor și mentalităților. Dacă apoteoza înseamnă ceea ce știu eu, adică glorificare, preamărire, zeificare, mărturisesc că nu mă interesează. Dacă, însă, e vorba de sentimentul unei împliniri, de un moment sau de o succesiune de momente în care te simți liber, dezlegat de mode, poncife, obligații și, îndeosebi de orgolii, s-ar putea ca apoteoza să fie un cuvânt potrivit. Potrivit, deși ușor de substituit, limba română fiind foarte bogată în sinonime. Uneori e un avantaj, alteori e un handicap. Dumneavoastră m-ați întrebat și eu v-am răspuns cum m-am priceput.