Cântecul liric Pe margine de pământ a fost inclus în Antologia de poezie populară a lui Blaga, ediția bilingvă (Limes, 2022, p. 152, sub numărul 109). La p. 253–254 sunt indicate peste 20 de variante înregistrate în Ardeal, Banat, Bihor și Maramureș, dar și în Moldova.
Pentru antologie, Blaga a selectat textul cules din Domașnea, jud. Caraș-Severin, publicat de Ilie Român în Tribuna poporului 2, 1898, numărul de duminecă 140, la p. 684:
Pe margine de pământ
Merge neica semănând
Și din gură așa grăind:
„Să te faci, grâule, faci,
Și să stai la secerat,
Ca mândra la sărutat;
Și să stai la îmblătit
Ca și mândra la iubit.”
Motivul a fost găsit în cel puțin trei dintre operele poetului; mai întâi în drama Meșterul Manole (1926), unde munca zidarilor pentru ridicarea celei mai frumoase biserici din lume e zădărnicită de forțe obscure, care surpă în fiecare noapte ceea ce au ridicat ei în cursul zilei; după permanente eșecuri, zidarilor li se pare că salvarea ar fi sacrificarea unei ființe scumpe, care încă nu a născut: soție, soră, fiică – spic curat – care va aduce mâncare dimineața la locul de muncă al zidarilor; e o dramă foarte puternică, deoarece devotamentul și dragostea soției urmează să-i aducă pierderea vieții; creatorul popular știe să ridice momentul la cea mai înaltă tensiune, prin aducerea în scenă a soției cu cele mai multe însușiri ideale, care se întâmplă să fie tocmai soția celui mai mare dintre meșteri și chiar a celui care a avut ideea sacrificiului în temelie. Zidarii se întreabă: „Va sta dreaptă la moarte și sărutat. Aleasa care va fi? Va sta ca spicul la secerat.”
În poezia Ceas de vară, din ciclul Cântecul focului, sunt preluate versurile esențiale ale textului citat: Într-un lan pe un colnic/cântă singur un voinic:/ „Stă mândra la sărutat/Ca spicul la secerat”, „și nu știe cât de-adânc/taie-n inimă pe câmp/un cuvânt de unul spus/altora pe vânt adus”.
În Luntrea lui Caron (Humanitas, 1990), roman redactat în anii 1950 (capitolul XVII, p. 402), apare în următorul context: „Și pornim spre sat, coborând poteca șerpuitoare. Ana înainte, eu după ea. Din pașii Anei sar mereu, ca din praștie, înainte, în stânga și în dreapta, lăcuste de toate soiurile. Unele mai brune, cu zbor scurt, și oarecum neajutorat, își arată somptuoasa căptușeală roșie, vie, a aripilor, ceea ce ne minunează tot la zece pași. Coborâm pe cărare printre tufe mari de măceși. Câțiva cosași își taie ovăzul copt, ce se răstoarnă în brazde, fără împotrivire. Un vers popular îmi trece prin cuget. Mi-l spun întâi încet pentru mine, apoi cu glas tare pentru Ana; „Stă mândra la sărutat ca spicul la secerat.” Și tot numai pentru mine mă întreb: a apropiat vreodată cineva, subt semnul fatalității, una de alta, dragostea și moartea, cu mai multă gingășie și adâncime de simțire decât se face în aceste versuri?”
Într-adevăr, egalitatea dintre secerat și sărutat, dintre îmblătit și iubit, sunt imagini de o noutate excepțională. Spre susținerea afirmației poetului aducem ca argument colinda nord-ardeleană Mă luai-luai, care îngemănează în același fel dragostea cu moartea: fata merge la secerat, se apleacă să taie un mănunchi, dar găsește o floare de rai, care bucină, o aude Ion din munte, vine, ia secerătoarea de mână și o duce la mama ei; aceasta o întreabă dacă a terminat de secerat holda, dar ea îi spune că a fost lovită de un junghi fără durere, moarte fără vrere.
Nu vom putea ști niciodată cu certitudine care variantă a fost cunoscută lui L. Blaga înainte de 1926, când scria drama Meșterul Manole. Posibile sunt cele publicate de Ion Pop-Reteganul (1891), J. U. Jarnik și A. Bârseanu (1895), E. Hodoș (1898) sau I. C. Corbu (1925). Știm măcar aproximativ când a fost scrisă poezia Ceas de vară, adică după 1950, când începuse să selecteze poezii lirice pentru celebra lui antologie. În aceeași perioadă a scris și romanul Luntrea lui Caron. Presupunem că utilizarea motivului în acestea din urmă se datorește variantei selectate pentru antologie.
De ce s-a oprit Blaga tocmai la această variantă, când avea, între timp, alte zeci la îndemână? Răspunsul este: valoarea literară/filozofică a versurilor, profunzimea și rezonanțele lor biblice și magice totodată, care sunt elementele constitutive ale textului; termenii: semănatul și seceratul grâului sunt elementele concrete, de bază, ale textului, dar ele sunt luate mai degrabă ca pretext pentru a crea o atmosferă erotică. Ele sunt frecvent utilizate în multe alte variante, dar aici apar înmănuncheate în nu mai mult de opt versuri. De ajuns pentru ca poetul popular să sugereze unirea intrinsecă dintre dragoste și moarte! Acestea concentrează motivul liric la maximum, realizând una dintre cele mai izbutite variante care i-au trecut pe sub ochi.
Genitivul cu prepoziție: pe margine de pământ lasă să se înțeleagă că semănatul ar putea avea loc la marginea Pământului, imagine cu valoare biblică (cf. Biblia ortodoxă), prezentă în multe texte folclorice (cf. O. Bîrlea: Folclorul românesc. I-II), dintre care mai impresionante sunt versurile mioritice: ciobanul cere să se comunice mamei sale că a rămas napoi, tot vânzând la oi, pe aripa șubii, la marginea lumii.