– Stimate Domnule Mircia Dumitrescu, „Când eşti tânăr, te crezi mai bun ca Leonardo, bătrânețea mai taie din vârful nasului”. Este senectutea un timp al reculegerii modeste sau unul al bilanțului triumfal?
– Confucius scrie în capitolul cărții Arta de a fi magister: un magister transmite, nu inventează, folosind tradiția cărților vechi la fel ca și Leonardo care propunea să urmărești cartea naturii.
Amândoi știau că: „un știutor este cel care știe că nu știe tot, iar cel care știe tot nu știe nimic” – text asemănător celui socratian, deci cum să nu îți dorești să-l ai ca profesor, model pe Leonardo pentru multilateralitatea preocupărilor sale și pentru puterea lui de observație?
Ca ucenic, prin pasiunea profesională motivată trebuie să-ți „educi ochii ca să gândească și să dai de lucru mâinilor”.
Mi-am respectat și iubit profesorii de la care am avut ce învăța, dar și ei, magisterii, la rândul lor, se chinuiau să se construiască și să se realizeze. Urmărindu-i, vedeai cu ușurință că „vremurile nu erau sub oameni, ci bietul om sub vremuri”. La facultate erau, în perioada 1959-1965, când eu eram student, profesori de excepție: Eugen Schileru, Ghițescu la anatomie, Horia Teodoru la perspectivă, Vasile Kazar – profesorul meu de măiestrie…
– Care a fost momentul cel mai însemnat al carierei dvs. de artist plastic? De ce? Prin ce?
– Cred că cel mai important moment al carierei mele a fost alegerea profesiei mele. Elev la liceul Ion Neculce, desenam avându-l model pe un prieten student la arhitectură și, după ce încercasem să îl imit, am ales să dau examen la Facultatea de Artă Plastică N. Grigorescu, în ciuda sfaturilor cunoscuților, care mă atenționau asupra concurenței acerbe. Am fost 200 de candidați pe 20 de locuri și am intrat penultimul. Dacă nu intram, mă duceam la Construcții, eu fiind ultima clasă nemixată, clasa nefiind despărțită în real și uman, așa că, aș fi fost poate, un bun inginer constructor…
– Creați, după propria dvs. mărturisire, „Din iubire. Şi din bucuria nemăsurată de a vedea un vis întrupat sub mâinile tale. Visul la care îi faci părtaşi şi pe ceilalți…” Dar prețul artei în lumea românească de azi cum vi se pare? Este just? Poate trăi înlesnit artistul din ceea ce creează? Ce spune în acest sens experiența Dvs.?
– Vorbe și gândire romantică, vorbe de tinerețe… Odată profesia hotărâtă, mai ales cea artistică, îți construiește existența, te înșurubează în real, ai înțelegeri superioare căutând să fii un martor al timpului.
Ești simbolul unicității. Sau, cel puțin, așa crezi în momentul începerii unei lucrări. Când o termini, poți vedea că e un eșec, poți fi nemulțumit, o poți distruge, dar îți aduni forțele și, ca Sisif, o iei de la capăt. Opera este sufletul artistului, ea dă naturalețe și justifică dorința de a fi în viață. Cât despre prețul artei, trebuie specificat că există o artă ce afirmă cu adevărat viața și valoarea, dar există și cea care face concesii și este prețuită în bani de samsarii de artă. Se ajunge ca valoarea artistică să se confunde cu mărimea sumelor de bani tranzacționate. Beneficiind de sărăcia accentuată a artiștilor se încearcă crearea corurilor epigonice ale traseelor artistice. Arta noastră, după un timp de izolare prin realismul socialist, în dorința de a se sincroniza la cultura modernă, a început să imite ce lipsea. Se uită că datoria noastră este să creștem cultura națională fără complexe, reperele fiind cele ale culturii universale la construcția căreia să participăm activ.
Mă bucur că am ascultat sfatul mamei căci slujba mi-a oferit o minimă independență materială. Din primii ani de serviciu, mi-am cumpărat presele de gravură care m-au obligat să nu-mi părăsesc visurile. După o primă expoziție în 1973, la Simeza, au trecut 35 de ani pentru a o face pe a doua, în 2008, în Sala Brâncuși de la Parlament, în 2012, la Dalles, în 2018, la Sala Pallady a Academiei Române.
Anul acesta am realizat trei expoziții concomitente: în iunie-iulie la Palatul Cotroceni, la Sala Pallady a Academiei Române și la Muzeul Brukenthal, urmând ca la Muzeul de Artă al României să deschid o mare expoziție încheind anul 2021, an în care am împlinit 80 de ani.
Sunt într-un port liniștit, înconjurat de familie și prieteni. Îmi doresc să fiu sănătos și să lucrez alături de soția mea, o artistă excepțională, Anna Maria Orban, fiind plini de proiecte de viitor. Nu mă gândesc la moarte, o tratez ca pe o licență poetică ce îmi face viața plină de minuni.
După cum am spus, sunt într-un port liniștit și acasă și la atelierul pe care mi l-a pus la dispoziție Muzeul Național al Literaturii Române al cărui director este Ioan Cristescu, un critic tânăr, manager de excepție, de care m-am lipit sufletește, care m-a alintat și cu un atelier cu presele mele, ce-mi poartă numele. În același timp, îmi oferă șansa de a fi în mijlocul unui centru cultural cu oameni frumoși și săli de expoziție și de teatru, sculpturile mele, ca și picturile se lăfăiesc, ambientând atât sediul din Griviței 64-66, cât și expoziția permanentă din Crețulescu nr. 8. Sunt înconjurat de dragoste, de bunătate, de fete frumoase, de cultură. Cum să nu fi plin de speranță, să ai visuri și… când o fi, o fi!
– V-ați implicat în multe proiecte vizând cartea și ați spus că „Asta trebuie să facă ilustrația: să dea atmosfera, căutarea tonului… Aici începe construcția de carte, la ton, nu devenind o bandă desenată”. Cum vedeți alianța dintre plastician și scriitor? Dar dintre cei doi și editor? Este un domeniu major sau minor de activitate? Vă simțiți bine reprezentat de cărțile pe care le-ați ilustrat?
– În permanență am spus că sunt două feluri de ilustratori: cei care își impun stilul cărților, repetându-se, și alții (ca cei din școala lui Kazar) capabili să se topească formal în cărțile pe care le ilustrează. Pot ilustra cu imaginile ce sunt diferite de la autor la autor, de la carte la carte, cum au fost Panait Istrati, Lermontov, Ghilgameș, Creangă, Ovidiu, Eminescu, Philippide ș.a.m.d. Am fost prieten cu lumea scriitoricească de la care am învățat mult și am aplicat forme compoziționale pe care le foloseau scriitorii în operele lor.
– Despre Decalogul lui Mircia Dumitrescu ce îmi puteți spune? V-a călăuzit în viață și în creație sau este rezultatul acestora, meditația pe care ele au prilejuit-o, spre a le sluji și altora?
– Cât despre Nichita Stănescu, mi-a fost un adevărat magister. Încă de când l-am cunoscut mi-a dedicat poemul Decalog pentru Mircea – cele zece porunci ce mi-au urmărit existența și pe care le-am aprofundat și le-am înțeles cu greu, în timp. Au fost cuvinte al căror înțeles a avut o rezonanță grea în existența mea și a practicii mele artistice. Îi sunt recunoscător și îi mulțumesc din suflet acolo unde o fi el acum.
1. Să nu-ți minți ochii cu ochii.
2. Să nu-ți furi realul în real.
3. Să nu te minți pe tine însuși ca și cum ai fi altul
4. Să nu vorbești în numele nimănuia căci numele tău al lui nimănuia este.
5. Să-ți faci chip cioplit
6. Să-ți faci chip din linii
7. Să-ți faci chip din trilul ciocârliei
8. După ce le-ai făcut pe toate acestea încearcă să le îmbrățișezi dacă poți.
9. Îmbrățișarea chipului cu chip sărut se numește.
10. Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului.
Amin.
3 septembrie 2021