Dragă Marian Sandu, în ce fel se întâlnește sculptura cu pictura în modelarea personajelor din teatrul de păpuși? Este meseria scenografului și a creatorului de păpuși pentru scena cu marionete și bibabo rezultatul unui efort de sinteză?
Construcția unui proiect trebuie să pornească de la ceva ce îmi place foarte mult. Poate să fie locul unde mă aflu, felul oamenilor de a fi, o arhitectură contemporană arătată de Oriana la cafea, un artist internațional care întoarce lumea pe dos, o carte citită (asta nu se întâmplă prea des) sau pornesc chiar de la ceva ce mă intrigă. Sunt foarte subiectiv, iar asta va influența imaginea spectacolului. Sunt artist plastic, iar colaborarea mea cu teatrul e din perspectiva unui artist, autodidact în scenografie, iar ce încerc să fac e să contribui cu experiența mea de sculptor și pictor în lumea spectacolului. Îmi place să văd sculptură în spectacole, nu butaforie. Orice material ales potrivit (fie el hârtie sau burete adică perisabil) este sculptură când concavul și convexul crează un dialog bine echilibrat și reușește să transmită emoție și să aibă unicitate. Pe când un obiect de recuzită sau păpușă executate rigid, stângaci rămân o reprezentare sterilă care murdăresc și încarcă inutil imaginea. Pregătirea mea de artist plastic este un atu pentru mine ca scenograf, dar cred că și un plus pentru imaginea spectacolului, implicit și pentru teatru. Sculptura și pictura îmbogățesc lumea spectacolului dacă sunt făcute profesionist. Sunt convins că exercițiile artistice de orice fel sunt o hrană extrem-extrem de importantă pentru oameni, azi.
Cât realism și cât imaginar pui în munca ta de creatori de lumi pentru teatrul cu păpuși? Dar în raportarea ta la lume, zi de zi?
Sunt abordări diferite pentru a susține vizual un scenariu. Când spun asta nu mă refer nicidecum la ilustrarea unui text, ci mai degrabă vreau să conturez o imagine care să fie cât mai ofertantă pentru jocul actoricesc și cât mai convingătoare și captivantă pentru public. Încerc să privesc scenariul dintr-un unghi care să trezească interes, să fie inspirațional pentru cei cu care lucrez și să aibă rezonanță la public. De exemplu, un reper clasic cum e caleașca-dovleac trasă de mulți cai în Cenușăreasa am înlocuit-o cu un dovleac-dronă luminat din interior și nu cred că i-am diminuat magia sau vraja folosind un pic din tehnologia de azi. Cât despre mine, e evident că sunt un visător incurabil și zilnic deziluzionat de ceea ce se întâmplă cu mine și în jurul meu.
Un scenograf pentru „scena mică”, luminată de prezența marionetelor, trăiește mai mult din contracte, din salariu sau din himere? Tu în ce fel ilustrezi această opțiune, ce ți se pare că te apropie și ce te desparte de ceilalți colegi de breaslă?
O perioadă destul de lungă am lucrat cu carte de muncă în teatrul de stat, apoi am ales să fiu liber profesionist. Dar se pare că niciuna din variante nu funcționează. Am bănuiala că sistemul politic românesc reușește să sprijine mediocritatea și să înăbușe creativitatea. Aproape toți cei care iau decizii în numele artiștilor și manageriază actul artistic trăiesc foarte bine pretinzând că promovează arta, dar de fapt sunt cei care sabotează arta, nu dau doi bani pe artiști și îi tratează cu ignoranță și dispreț. Reușesc să îngroape orice farâmă de speranță.
Ce fel de povești scenice îți par cele mai ofertante și de ce? În inima ta, munca la care spectacol din tot ce ai făcut până acum, contează cel mai mult? De ce?
Îmi plac poveștile care mă fac să văd ferestre în pereți. Toate proiectele la care am participat au fost importante, pe fiecare în parte l-am tratat cu maximă seriozitate. M-am regăsit în fiecare personaj construit și în mod special în personajele secundare. Asta ca să nu spun că atunci când desenez sau construiesc un scaun, mă simt scaun.
Ești și un pictor de mare talent, cu un univers propriu. De cine te simți mai aproape în pictură și de cine vrei să iei distanță? Crezi în maeștri? Ai tăi care sunt?
Nu știu dacă sunt pictor. Dar mi-ar plăcea să îmi spun povestea așa cum făceau Bruegel sau Bosch, să pun culoare cu sensibilitatea lui Rubliov, Giotto, Velázquez, Rousseau, Chagall, Matisse și să nu fiu ignorant, să am atitudinea lui Banksy.
Are viitor arta păpușăriei? Cum arată el, în versiunea ta? Are. Are în clipa în care știm să o integrăm în actualitate, dacă reușește să spună o poveste, să transmită un mesaj. O păpușă de cârpă, de burete, de hârtie sau orice alt material când ajunge în mâinile unui păpușar bun, însuflețită de o minte luminată (cum e Ioan Brancu), care știe să vadă potențialul în limitele tehnice ale unui material, garantat are viitor. Păpușa are șarm. Și nu doar în spectacolele pentru copii.