Sunt curios să aflu, mai întâi, stimate Eugen Pavel, cum s-a născut ideea acestei monumentale antologii consacrate Școlii Ardelene? Cred că o întreprindere de o asemenea anvergură are o anumită geneză, o perioadă de gestație.
A existat un asemenea moment declanșator, pe care l-am mai evocat cândva. În primăvara anului 2007, în sala de lectură a Institutului „Sextil Pușcariu”, regretatul academician Eugen Simion ne propunea un proiect ambițios, pe care considera că ar trebui să ni-l asumăm, în primul rând, noi, „ardelenii”, după cum spunea. I se părea o obligație morală care ar reveni cercetării umaniste clujene, o provocare la care cei din sală, lingviști, literați, dar și istorici invitați, priveau încă neîncrezători, cu o oarecare reticență. Replica venită era firească: sunt prea puțini filologi printre noi, în sensul restrâns al termenului, prea puțini paleografi și latiniști, iar proiectul este copleșitor, depășind forțele noastre. Din 2011, de când am preluat direcțiunea Institutului clujean, realizarea unei asemenea antologii a iluminismului ardelean a devenit pentru mine o problemă aproape obsesivă, pe care președintele Secției de filologie și literatură mi-o alimenta la fiecare întâlnire de la Academie. Astfel încât, la un moment dat, în 2015, după o documentare prelungită, m-am decis să introduc în programul de cercetare această temă prioritară, care oferea premisele de a regândi și a rescrie un capitol principal al primei modernități românești. Am cooptat în institut tineri asistenți de cercetare și am atras și alți universitari și cercetători, filologi și istorici din Cluj, București și Alba Iulia, precum și două latiniste românce de la Università Roma Tre și de la University of Oxford. Mă miră și acum faptul cum toți acești colaboratori externi ni s-au alăturat cu atâta entuziasm într-un proiect benevol derulat în această „eră a granturilor”. Precizez că cei 28 de coautori se regăsesc grupați la începutul volumelor și la fiecare text transcris și adnotat în parte. La revizia lucrării mi-a fost alături profesorul bucureștean Gh. Chivu, membru al Academiei Române, împreună cu care editasem în 2011 Operele lui Ioan Budai-Deleanu.
Am semnalat și comentat în două cronici din România literară și Steaua prima ediție a antologiei Școala Ardeleană din 2018. Spuneam atunci că prin cele patru volume apărute în colecția „Opere fundamentale”, aceste Pleiade românești, s-a reconstituit o adevărată bibliotecă iluministă românească. După numai câțiva ani sunt surprins să constat că pe rafturile acestei biblioteci magistrale, pe care o consideram aproape exhaustivă, au mai fost adăugate încă 22 de titluri, ajungând la 197 de texte. Spune-mi, te rog, în calitate de coordonator, care a fost mobilul care a stat la baza acestei reeditări destul de apropiate în timp, dificil de abordat prin amploarea ei?
Într-adevăr, au trecut numai șase ani de la prima apariție, pe care, după cum știi, am lansat-o împreună la Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor. Antologia, editată cu sprijinul Fundației Naționale pentru Știință și Artă, precum și al Muzeului Literaturii Române, pot spune, fără falsă modestie, că s-a bucurat de o bună primire în rândul specialiștilor și al publicului larg, fiind distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române și Premiul „Perpessicius” pentru ediții critice. A existat și o singură „cârtire”, după expresia lui Damachin Bojincă, din partea unui istoric literar clujean, asupra căreia voi reveni. Ideea unei noi ediții mi s-a inoculat, însă, la scurt timp, observând, mai întâi, că volumele fragile scoase pe hârtie velină la Monitorul Oficial sunt dificil de mânuit pentru un cercetător, tipărite, parcă, pentru a fi mai mult privite. În realitate, știam că la ediția întâi termenul presant de predare ne-a forțat să lăsăm deoparte unele scrieri, chiar dacă nu de primă mărime, dar esențiale pentru înțelegerea fenomenului iluminist. Desigur, mișcarea Școlii Ardelene este centrată în jurul corifeilor Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu, secondați de medicii polihistori Ioan Piuariu-Molnar și Vasile Popp, de moralistul și revizorul Lexiconului budan, Ioan Teodorovici, de stihuitorii naivi Vasile Aaron și Ioan Barac, de gramaticianul Radu Tempea sau de bănățenii, atât de incisivi, Paul Iorgovici, Constantin Diaconovici-Loga, Pavel Vasici-Ungurean, Damaschin Bojincă și Dimitrie Țichindeal, fabulistul cu „gură de aur”. Dar creația iluministă are un spectru mult mai larg. Iată de ce, față de ediția din 2018, am inclus noi opere scrise sau prelucrate de autori precum Gherontie Cotore, Petru Pavel Aaron, Nichita Horvat, Simeon Maghiar, Grigore Maior, Ioan Bob, Ștefan P. Neagoe, Dimitrie Vaida sau Samuil Vulcan, unii dintre aceștia fiind pentru prima oară recuperați. Am adăugat, de asemenea, capitole noi la unele opere editate anterior. Rămânând tot în plan statistic, textele din antologie se ridică în prezent la 62 pentru secolul al XVIII-lea (mai precis pentru anii 1743–1800), în timp ce titlurile selectate din producția secolului al XIX-lea (anii 1801–1830) se cifrează la 135. Sunt reunite 54 de scrieri manuscrise, restul fiind tipărituri scoase la Blaj, Viena, Buda, Sibiu, Cluj, Pesta, Brașov, Lvov și Oradea. Am cuprins și două apariții singulare de la Roma și, respectiv, București, situate în afara perimetrului tipografic la care apelau de regulă autorii ardeleni. Reluând, așadar, lectura operelor de referință care aparțin acestei perioade, am publicat 197 de texte, față de 175 în prima ediție, însoțite de comentarii și note.
Lista este impresionantă, iar editarea unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți vine să umple un gol în istoriografia românească, Școala Ardeleană fiind percepută la noi dimensiuni. Nu ați avut ambiția să atingeți un număr rotund, 200?
Îți mărturisesc că poate am fi atins acest prag dacă nu ne-am fi confruntat cu obstacole în consultarea și fotocopierea originalelor unor lucrări, pe care nu le prevăzusem. Nu am găsit, de exemplu, înțelegere la biblioteca Arhiepiscopiei Aradului pentru a accede la un manuscris al lui Ioan Monorai din 1820, intitulat Scurtă cunoștință a lucrurilor Dachiei și mai ales ale Ardealului și ale altor mișcări care în zilele ceste mai de curând să întâmplară în Europa. Un alt „eșec” l-am întâmpinat cu lucrarea în latină a lui Samuil Micu din 1778, Brevis historica notitia origini set progressus nationis Daco-Romanae. O copie manuscrisă aflată în arhivele sibiene a fost transcrisă în acest răstimp de un latinist, care apoi s-a retras. Pe lângă originalele numeroase care ne-au fost accesibile la bibliotecile academice din Cluj și din București, precum și la BCU Cluj (cu un prețios site pentru acest fond), am avut șansa să obținem fotocopii după manuscrise sau tipărituri unicate aflate la BCU Iași, Biblioteca „V. A. Urechia” din Galați, Arhivele Naționale Cluj și la Biblioteca Brukenthal din Sibiu. Poate la a treia ediție vom ajunge sau vom depăși acest număr de scrieri antologate.
De fapt, o antologie de acest gen nu este o noutate absolută. Știm că un filolog de talia lui Florea Fugariu s-a aplecat cu multă dăruire asupra epocii „Luminilor” transilvane, cu un impact atât de puternic în spiritualitatea românească din veacul al XVIII-lea. Erau, oare, depășite preocupările lui de restituire a scrierilor reprezentanților acestui curent ideologic și cultural? Ce ați urmărit prin acest nou demers filologic?
Există câteva culegeri anterioare, care însă nu depășesc stadiul încercărilor improvizate, de uz didactic. Nu pot fi ignorate, în schimb, contribuțiile clasicistului Florea Fugariu, editorul prin excelență al scrierilor iluminiștilor ardeleni. El a reunit în crestomația sa din 1970 un număr de 87 de titluri, extinzând-o ulterior în 1983 la 138 de texte, structurate după criteriul cronologic. Totuși, în pofida apetenței sale filologice recunoscute, i s-a reproșat faptul că „adnotarea nu e la înălțimea antologiei” (Z. Ornea), la care se adaugă utilizarea unei transcrieri ezitante, cu numeroase inconsecvențe de ortografie. În plus, autorul nu a apelat întotdeauna la original, ci la surse secundare, constând din editări moderne: Historia Daco-Romanorum sive Valachorum a lui Samuil Micu, după transcrierea lui A. T. Laurian din 1861–1862, Procanonul lui Petru Maior, din 1783, preluat din ediția lui C. Erbiceanu din 1894, sau traducerea lui Samuil Micu din Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata după ediția lui Nicolae Lascu din 1942. Rezervele noastre față de editările anterioare vizează atât imperfecțiunile în privința reproducerii textelor, cât și sărăcia comentariilor și a notelor adiacente, pe care le reclamă orice ediție critică sau diplomatică. Se impunea, prin urmare, o reeditare a scrierilor care se revendică de la creația iluministă transilvăneană, tipărituri și manuscrise, în consonanță cu stadiul actual al istoriografiei și filologiei românești, și, implicit, alcătuirea unei noi crestomații.
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că în editarea de față am pornit de la principiul absolut necesar al întoarcerii la sursa primară, transcrierile efectuându-se numai după manuscris (de regulă, cel olograf) ori după ediția princeps sau definitivă, în cazul tipăriturilor. Bineînțeles, am stabilit la început norme adecvate de transcriere fonetică interpretativă a textelor chirilice și a celor scrise cu ortografie latină etimologizantă, precum și alte principii de editare critică. Lucrările selectate au fost structurate tematic, începând cu memoriul lui Inochentie Micu-Klein din 1743 (la aceeași dată figurând și teza de doctorat în filosofie a lui Grigore Maior) și încheind cu Antropologhia sau scurta cunoștință despre om și despre însușirile sale, tipărită de Pavel Vasici-Ungurean în 1830. Iconografia de la sfârșitul volumelor, însumând 153 de ilustrații, care cuprind facsimile ale unor tipărituri și manuscrise (foi de titlu sau diferite pagini semnificative), precum și portretele litografiate ale unor cărturari, conferă, credem, ediției un plus de atractivitate. Sunt editate, integral sau fragmentar, 28 de texte istorice, 32 lingvistice, 39 literare, 47 teologice și religioase, 6 filosofice și 45 didactice și instructive.
Care au fost criteriile de selecție a textelor, cu o configurație atât de diversă, care au intrat în componența noii antologii a iluminismului ardelean (ca și a spațiului extracarpatic)?
Sunt înregistrate, în mod curent, opere consacrate sau inedite, rămase în manuscris, integral sau fragmente relevante din scrierile mai ample, neomițând textele de escortă, dedicații sau prefețe. Unele lucrări, dintre care nu puține sunt adaptări sau prelucrări, au fost reanalizate din perspectivă auctorială. Un asemenea caz îl reprezintă, de exemplu, Retorica lui Ioan Piuariu-Molnar, din 1798, comentată de mulți istorici literari drept o scriere originală. Or, așa cum a demonstrat filologul ieșean N. A. Ursu, pe baza unor probe de natură traductologică, primul manual de retorică din limba română nu-i aparține medicului sibian. Acesta nu este nici autorul, nici traducătorul, ci doar editorul unei traduceri mai vechi din greacă a tratatului de retorică al lui Francisc Scufos, apărut la Veneția, în 1681. O altă situație de infirmare a paternității prestabilite vizează abecedarul Povățuitoriul tinerimei, apărut la Buda, în 1826, care ar fi, potrivit foii de titlu, „întru acest chip acum întâia oară lucrat” de Gheorghe Lazăr. Atribuirea, acceptată cândva de N. Iorga și preluată de mai mulți istorici literari, este falsă, cartea fiind, în realitate, o plastografiere a lui Zaharia Carcalechi, o compilație menită să faciliteze vânzarea ei.
Am decis, pe de altă parte, eliminarea ab initio a unor scrieri cu o atribuire nesigură sau forțată și care nu pot intra în patrimoniul Școlii Ardelene. Am avut în vedere, bunăoară, prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină, rămasă în manuscris, cu titlul Institutiones linguae Valachicae, alături de un Lexicon compendiarium Latino-Valachicum, datate între 1770–1776, atribuite lui Grigore Maior. Paternitatea aceasta a fost însă demontată de lingvistul Gh. Chivu, pe baza unor argumente de ordin paleografic, filigranologic și filologic, scrierea neaparținând unei inițiative iluministe.
Nu-și putea găsi nicidecum locul în antologie o mistificare literară mai recentă, rezultată din coruperea sensului originar al textului și atribuirea nemotivată a unor Laude în versuri lui Samuil Micu. Așa-zisa „descoperire” a profesorului Mircea Popa, prezentată drept o operă necunoscută și ignorată de toți cercetătorii Școlii Ardelene, se bazează pe o lecțiune defectuoasă a textului, așa cum arătam pe larg într-un articol din România literară. În crestomație nu putea fi inclusă, după cum s-a susținut, nici culegerea de Cântece câmpenești cu glasuri rumunești, tipărită la Cluj, în 1768, cu litere latine și ortografie maghiară, produsul unui mediu cultural reformat, fără nicio tangență cu mișcarea iluministă. Văd că am devenit polemic, deși nu mi-am propus așa ceva. Am dorit doar să punem la dispoziția cercetătorilor o antologie cuprinzătoare și riguroasă.