Ovidiu Genaru și-a tipărit recent a cincea antologie, pentru a marca jumătatea de secol (1967-2017) de când scrie versuri (Poezii, la Editura Cartea Românească) – și scrie bine. Are față de noul moment al opțiunilor selective destule rezerve, motivând, firește și firesc, cu metamorfozele propriului gust și cu schimbările din aerul epocii. Dar recunoaște, fără falsă modestie că, și dacă ar publica o antologie din firimiturile rămase de la masa ospețelor lirice proprii, „ar fi tot Genaru”. „Și dacă e Genaru – adaugă autorul – atunci e bine. Mereu jinduim să părem noi înșine”. Pentru poetul nostru, zisul „jind”, nu rămâne doar la nivelul dorinței și al râvnei de a fi consecvent cu sine și a se regăsi esențial același în tot ce face, ci e, de fapt, un alt nume al energiei creatoare mereu reînnoite în aceste decenii. Și rămâne, în fond, el însuși pe tot acest parcurs. Căci, doar geograficește „băcăuan”, poetul și-a definitivat de-a lungul anilor, și în linii sigure, un portret ușor de identifcat în spațiul generației sale. Adică al celei „neomoderniste”, de care îl leagă – cum ne spune tot în cuvântul introductiv citat – „impactul emoțional” și „șocul metaforic”, ca „instrumente de amplificare a persuasiunii textului”; cu observația necesară a cititorului de acum, care s-a convins de multă vreme că zisul „impact emoțional” și înclinația metaforizantă au avut la el o culoare aparte și o libertate de mișcare/distanțare ironic-elegiacă permanentă, permițând jocul foarte liber cu convențiile poeziei dintodeauna, ba chiar supralicitându-le prin inventivitate și rafinamente de factură manieristă (cum s-a și spus). În ce mă privește, l-am plasat sub formula „fantezismului ironic, parodic, elegiac”, înmulțind atributele din nevoia de nuanțare. Ea îmi părea valabilă pentru un discurs liric îndeajuns de diversificat, născut nu pe sol bacovian (cum părea a sugera titlul altei culegeri selective, din 1972, Patimile după Bacovia), ci pe unul de după Bacovia, în sensul că universul său imaginar reținea în conturul geografic deja marcat semnele unui timp mișcat, deviat, altul decât cel al poetului exemplar, supus altor precarități și impulsuri amar-umoristice, pe măsura noilor grave degradări ale lumii din preajmă: adică a unei „nobile mahalale”, cu oameni mărunți, prinși în „mlaștina filistină”, evocată în confruntare cu propriile trăiri și doar cu o nostalgie împărțită cu ironia, fie ea și tandră, cu un important accent pe realitatea imediată pauperă și altfel derizorie. Acesta n-a fost de la început prea apăsat, poetul dedându-se unor evocări adesea ceremonios-etetizante, la care a și renunțat mai apoi, despărțindu-se defintiv de acest fel de moderniasm înalt.
În antologia de față, Ovidiu Genaru mai reține totuși poezii din prima etapă a scrisului său, adică a celei de fantazare încă estetizantă (din volumul Nuduri, 1967), ce anunța totuși destule libertăți asociative deloc comune, deși spunea într-o pagină din Țara lui Pi (1969) că „marii bătrâni nu trebuie mâhniți” și mai erau prezente „ofrandele lirice”, „pelerinii”, „profetul peșterii” ori crinii ca „mari evaziuni”, și cu convingerea că „frumusețea e aceeași, nu-ngăduie nimicuri”… Peste abia trei ani, în deja amintitele Patimi după Bacovia, se simt alterări superficial salvate de „nobțelea mahalalei”, depozitele de obiecte până mai ieri vii se arată a fi „demodate”, „cuvântul e un vehicul hodorogit” și chiar „Dumnezeu mănâncă la cantina săracilor”… Sublinind contrastul cu nu prea îndepărtații crini, apar în peisaj gunoaiele menajere, „resturi la periferia orașelor de deșeuri” printre care „hămesit de foame scormonește cobaiul alb și înfricoșat al poeziei”… Este, așadar, oarecum în logica rearticulării acestui univers imaginar intervenția sporită, cumva compensatoare, a fantazării ce-și subțiază canalele de comunicare în versul caracterizabil de-acum, în linii mari și în sens tipologic, drept „manierist”. Lumea „bacoviană” trece în pagini de album risipite cu o detașare vag nostalgică, concurată de noul „carnaval” din preajmă, situat sub semnul derizoriului ca și ironizatul „colet al fericirii unanime (pus) la poștă pentru mâine”… Într-o „caleașcă trasă de utopii” venea și poezia Bucolice-lor din 1973, unde „mizeria strălucește ca aurul” – iar cărțile următoare înmulțeau imaginile de bazar provincial, poetul bea cu psihiatrul „vinul concret și acru” în resaturantul gării, la „o aniversare cu chef și toxine media”, „imaginarul [e] învins” de greață… În plan formal, discursul capătă aspectul unor notații concrete disparate, în concurență cu fantezismul, trimiterile livrești se înmulțesc. Notam cândva și „deturnarea săracei și voit-convenționalei notații bacoviene spre forme mai savante”, cu îndrăzneli asociative în salturi, cu sincope ale sintaxiei, mereu sugestive pentru noul nivel de tensiune apărut în poeme. Putea fi citat atunci și Laurențiu Ulici, care atrăgea atenția asupra „nomadismului manieristic al poetului, adică dorul de ducă pe mereu alte cărări stilistice și universul provincial colorat de o ironie duioasă” – caracterizare datată 1983… Atributul conferit de criticul amintit nomadismului, adică mobilității stilistic-imaginative a poetului, îl regăseam în „caligrafia grațios-manieristă” din reprezentativul volum Flori de câmp (1986), unde tehnica epigramatică cu izvoare antice era ingenios exploatată. Un poet al ludicului, amator de jonglerii verbale „retro”, era autorul din Orient, pardon (1999), urmând căi caragialești, cu bine-venita notație metatextuală dintr-un vers unde „toate se joacă în regia farmecului desuet pe care îl emană burghezia”… Cum arată și titlul cărții din 2008, Trandafir cu venele tăiate, atitudinea lirică primește nuanțe noi, de ironie acidă și sarcasm, cu trimiteri directe la „cazmaua lui Marx” și la „nădragii enormi și cârpiți ai clasei nuncitoare”…
De atunci încoace, poezia lui Ovidiu Genaru n-a suferit schimbări neașteptate: cărți precum Graffiti. Afișe. Insomnii (2014), Terapia cu îngeri (2016), apoi ciclul prezent în finalul antologiei, de Inedite. Rescrise. (2017), reluat, cu variante, în culegerea publicată în 2018 la Editura Junimea sub titlul La opt, gaura cheii și alte patimi, accentuează, doar, nota fantezist-manieristă a scrisului său, rafinamentul și subtilitatea formulărilor mereu ingenios-inventive, dar – lucru important – fără a se cantona în jocul strict formal, iubitor de artificii, al strămoșilor stilistici. Cum sugerează foarte bine titlul din 2014, discursul poetic e deopotrivă unul de schiță rapidă, executată cu dexteritate, doar aparent neglijent și în grabă, a stărilor de spirit (sub aceeași tutelă a improvizației fantezist-ironice), dar plasând la vedere, „afișând” confesiunea directă și traducând o subterană stare de neliniște, de „insomnie” a unei conștiințe frământate, acut critice, privind sceptic și melancolic lumea. Notația nemediată a ambianțelor, a „lumii obiectelor”, pare a cere constant devierea spre ceea ce s-a numit „jocul ideilor cu fantezia”, în fulgurații fragmentar-revelatoare, prin care „zgârietura” spontană și culoarea aplicată sumar pe zidurile orașului comunică în egală măsură pulsul existențial și instinctul formelor îndrăznețe ale expresiei verbale. O strofă din poemul liminar certifică faptul că poetul știe exact ce face pentru a realiza această osmoză prin care „arta combinatorie” îndelung exersată poate servi confesiunii unor stări de spirit complexe: „Te faci că nu vezi nu auzi născocirile profunzimilor/ tale: specia se oglindește./ Graffiti lezează în plex binele public graffiti și vindecă./ Graffiti e internetul frustraților./ Fragmente iluminări și asistentul meu Zoro motanul/ nocturn care-mi toarce subconștientul”. Într-un asemenea discurs, poate fi evocată duios-ironic apartenența la „generația calofilă” și, mai acid, cea a „vidanjorilor” care începeau să se manifeste. Însă conștiința de a fi un fel de „ultim mohican liric” nu e deloc descurajantă, fiindcă pune în evidență latura sensibilă a poeticului, marca lui esențial confesivă, care dă autenticitate trăirii: „trebuie să depun mărturie, chiar și răbdarea vrea să depună mărturie/ și însăși mărturia vrea să mărturisească”. Altimnteri, poetul se află tot timpul în căutarea insolitului asociativ, fără eforturi aparente, cu o ușurință rară la alți confrați – și lucerul se vede chiar și în micile poeme evocataoare de locuri vizitate în afara frontierelor noastre. O metaforă ori o potrivire de cuvinte ingenioasă devine revelatoare, mai mult decât ar fi plastica „stampă” ori „vedută”, pentru mesajul esențial al textului: așa, de pildă, în Veneția declinantă, pe care „scafandrii [o] caută în oglinzi”, ori în Havana vânătorului Hemingway, căruia „Leul/ îi căuta glonțul ca să iasă din anonimat”… Dar zisul „ingeniu” manierist se poate exprima și prin alăturarea de expresii cvasiaforistice, spectaculos artificioase, permițând o înrudire cu modul de a lucra al lui Gheorghe Grigurcu: „Azur lucrat cu acul la gherghef/ O femeie râzând mere roșii./ Cortinele vulgare ale lumii se rup./ Mestecenii depind de lapte./ Soarele trece cu ușurință prin copiii blonzi”… Cutezanțele învecinărilor de cuvinte și stări continuă și în versurile cele mai noi: „Mă voi evapora/ devenind evaziunea unei perle”, „La toate etajele se aude un vuiet biografic”… Și astfel de concentrate reflexiv-imagistice sunt reunite spectaculos înte-unul din ultimele poeme din volum, într-o Bibliotecă celestă: „Pledez pentru o fântână călătoare, reușită doar de vizionari”, „Privighetorile sunt pline de păduri tăcute”, „Numai acela e înger care trece prin geam fără se spargă”, „Bestia sapă în bestie să-l afle pe licăritorul Iisus”… În textul dinspre final al cărții, „Criticilor mei”, ni se oferă o amplă și sugestivă suită de formule care au aproximat în timp scrisul poetului – „un frivol un galant un echivoc… un ubicuu… un polistilist derutant… un manierist de secol șaptesprezece… octogenar nu optzecist” etc. Sunt, toate acestea, aproximări creditabile și totodată de relativizat mult, fiindcă Ovidiu Genaru nu e reductibil la una sau alta dintre formulele amintite și, dând exemplul unui Pessoa, cu heteronimii săi, ca justificare pentru numitul „nomadism stilistic”, el nu construiește totuși măști alternative, consecvente cu un anume stil, ci realizează o sinteză în care aceste atribute interferează, comunică intim, reușind să articuleze un univers imaginar nu mai puțin complex, într-o expresie verbală multistratificată, în perpetuă stare de ebuliție imaginativă. Antologia de față concentrează toate aceste fațete ale unei personalități eminente, substanțial și original reprezentative pentru scrisul poetic românesc.