Ani de-a rândul, Dan C. Mihăilescu a fost „omul care aduce cartea”, în minutele acordate cu zgârcenie de un post de televiziune, dar minunat folosite de cititorul pasionat care trecea dintr-un univers imaginar într-altul cu o dexteritate și o plăcere ce se transmiteau imediat privitorului. Ajunsese – cum îmi spunea într-o zi cu neascunsă mulțumire – să fie salutat pe stradă de tot felul de oameni, dovadă că mai existau făpturi interesate de „cetitul cărților”, contrazicând părerea patronilor calculatori superficiali de „rating”. (Aceștia n-au ezitat, totuși, să elimine din program micul popas livresc, convinși, desigur, că prea multă cultură strică…). Comentatorul a zeci de rafturi de bibliotecă devenise o prezență familiară, îndrăgită, poate și din pricina aerului foarte firesc cu care se exprima despre cărțile cele mai dificile. În acești ani, publicistul se arătase și el mereu în cea mai bună formă, cărțile sale de eseuri, cronici, comentarii pe temele cele mai diverse, de la literatură la ordinea politică a zilei, au apărut într-un ritm constant, impunând o prezență intelectuală exemplară, de un dinamism deloc comun, cu un condei critic acut, în stare de veghe, foarte atent la ce se întâmplă în spațiul literar-cultural și însuflețit de un spirit civic demn de toată lauda. Pe deasupra, aceste glose sunt scrise sclipitor, cu un har stilistic pe care nu-l are oricine. Multe dintre ele puteau fi puse sub eticheta „lecturilor de plăcere”, la care-i invita cândva pe colaboratorii suplimentului literar al ziarului Cotidianul, redactat cu o rară bucurie a scrisului. Regretul multora dintre cititorii săi că a abandonat de o bună bucată de vreme eseul critic, după cărți ca aceea despre dramatrugia lui Lucian Blaga, despre Eminescu ori despre despre „întrebările poeziei”, e totuși atenuat de efervescența de a doua vârstă a foiletonistului, care-l situează în marea tradiție a publicisticii românești, cu un termen de referință în ziaristica interbelică.
Regăsim toate aceste calități în cartea de confesiuni autobiografice pusă sub titlul Plăceri vinovate și datorii împlinite (Ed. Humanitas, 2018), ce reunește douăsprezece colaborări la volume colective, cu câteva preluări din propriile cărți, pe teme dintre cele mai diverse, de la „cărțile care ne-au făcut omeni” la „apologia îndrăgostirii” și… „intelectuali la cratiță”. Niciuna dintre ele nu-l intimidează pe cel solicitat să le comenteze; dimpotrivă, îl incită, îl provoacă, și se simte tot timpul că e o provocare plăcută, ce pare a fi venit tocmai la momentul potrivit. O memorie prodogioasă, căreia i se ascoiază inventivitatea reconstructorului de situații pilduitoare, fac ca evocările din toate aceste spații să fie populate de o mulțime de personaje care au lăsat urme extrem de vii pentru subiectul narator, antrenat în mici-mari evenimente de viață nespectaculoasă în sine, dar care capătă culori proaspete în dense pagini de proză memorialistică. Și dovedesc nu mai puțin o capacitate de observa și a da relief fie și celui mai mărunt fapt de viață la care a fost martor. Când povestește, de pildă, întâmplări din copilărie și adolescență, Dan C. Mihăilescu reface esențialul din universul pitoresc, cu bucuriile lui modeste sau cu dramele nu o dată sordide ale mahalalei în care a crescut, lume de contraste, deopotrivă primitoare și refractară, tandră și brutală, prozaică și plină de poezie. E un univers uman și obiectual conturat în tipare cvasi-mitice, ilustrând în chip personal o mică, bachelardiană „poetică a spațiului”. Dar, scrie el pe la început de carte, făcând o altă trimitere bibliografică, „[n]u e nevoie să cutreieri prin Heidegger după metafizica locuirii ca să înțelegi spațiul «placentar» – casa, curtea, ograda, pivnița, podul, hambarul, orătăniile, rigolele ș.c.l. îți lasă fatalmente amprenta în Bildung-ul și textura ființei, în reveriile, ticurile, senzațiile, așteptările și nostalgiile tale”. Asemenea mici secvențe îl descoperă deja pe evocator drept un suflet (supravegheat) liric, în stare să retrăiască emoția recuperării timpului dus, să fie fericit că a mai apucat să vadă și să simtă o lume încă nedeformată de civilizația agresiv-nivelatoare, conservând mici ritualuri familiale, bucuria unor sărbători modeste, dar mai ales regăsind acel „mediu adecvat ființei”, „minunata căptușeală a sufletească a lucrurilor vechi: cele care fac din trecut o prezență”. Se și situează, la o pagină, printre „paseiștii întârzietori”, care evocă cu delicii obiceiuri astăzi pierdute, din mediile bucureștene periferice, „înduioșătoarea familiaritate stradală” de odinioară, cu tot ce se poate „prinde” și „apuca”, în sens temporal, din viața unei capitale în care se mai putea respira cât de cât normal, cu oaze de natură încă nepoluată ori ciopârțită, în contrast cu „urâciunea realității înconjurătoare” de acum. Personajul îndrăgostit de cărți, care găsește în ele un refugiu salvator, „retras în cochilia paseismului”, se întoarce adesea spre acea „umanitate crâncenă, deopotrivă feerică și jungliformă, unde fiecare era frate cu fiecare, dar, în același timp, fiecare era dușmănit și pândit la cotitură de toți.” Ieșit, cum zice, dintr-o „familie eminamente blacanică și proletară”, nu se sfiește să elogieze simțurile elementare, declară că a privilegiat întotdeauna mirosul și gustul, „definitiv înrobit fiind farmecelor auditiv-olfactive”, rezervat față de „imagine”, se definește ca mare gurmand, mâncând „delirant”, cu o „patimă sinucigașă”, fascinat, în spațiul livresc, mai degrabă de „textul citit-rostit” decât de ilustrarea lui plastică. O sumă a acestor date sună așa: „Temperament sangvin, eu romantic liricoid, irațional, instinctiv și reactiv, retractil fascinat de mistică și refractar la logică, echilibru, calcul, am fost constant atras de mister, reverie, ambiguitate, improvizație, pe scurt: de suspansul aporetic. M-am lăsat mereu ghidat de – cu voluptate, inconștiență ori fatalism suav – de intuiții, presimțiri și capricii, de prejudecăți, presupoziții și superstiții. De copilăreasca, feerica plăcere a aleatorismului”… (În paranteză fie zis, am putea vorbi aici despre o înrudire cu Andrei Pleșu, și el om al unui relativism echilibrat, atent la nuanțele umanului, respingând extremele și excesele, conciliant în numele unui umanism generos; desigur, cu alt condei, de contemplator rafinat al artei – calitate pe care autorul nostru nu și-o recunoaște, cultivând, vorba lui Zarifopol, „registrul ideilor gingașe”…). Lectura acestei cărți confirmă toate aceste atribute și atribuiri: mărturisitorul e în elementul său la toate etajele trăirii, se declară – și se exprimă ca atare – „nebun după toate registrele umanului”. Că n-ar vedea plastic lumea nu e tocmai adevărat, poate că rezerva față de „reprezentare” e mai degrabă un mod de a sugera prioritatea prizei directe asupra „realului”, fără retușări convenționale și rafinamente formale. „Spectacolul lumii” îi pare, de la distanța privitorului, mai curând un „vicleim”, măștilor și costumelor le preferă de departe prezența palpabilă, a omului viu. Cititorul pasionat de carte religioasă amendează, ca atare, lepădarea unor sfinți părinți de „robia simțurilor” și „cunoalșterea trupească”; „Dimpotrivă – scrie DCM –, hora simțurilor mi s-a părut întodeauna un dulce filtru pentru degustarea bucuriilor dăruite de Dumnezeu în egală măsură trupului, ca și inimii, sufletului și minții”. Acest primat al senzorialului se răsfrânge și asupra stilului, în frazelee cu acumulări de-a dreptul voluptuoase de mirosuri, arome, parfumuri, de la cele mai modesta le cele mai rafinate: „adierile fumului ieșit prin hornurile caselor de la țară, mirosna aspru-diafană a mușcatelor enorme din pridvoarele maicilor de la Agapia, mireasma răvășitoare a bujorilor și cea halucinatorie a crinilor, aromele de busuioc, scorțișoară, cimbru, mentă, vanilie, piper, verbină”… Și expresiva enumerare continuă, cu belșug de emanațiii evocatoare, între miresme și miasme… Sub același semn al „senzoriumului” sunt povestite întâmplările din viața de „răcan”, cu stupidele reguli cazone și opacitatea de spirit a comandanților, confruntările/înfruntările cu „străinătatea”, când călătorul scăpat din cușca națională e pus față în față cu „Europa” mare, care e și nu e „cu ochii pe noi”, incapabilă să simtă realitățile trăite visceral și dureros de partea noastră de lume sub comunism. Dacă se simte, însă, jignit de privirea de sus a multora față de țara aflată la margini, în calea tuturor răutăților, înregistrează cu satisfacție binefacerile ieșirii în lume a multor intelectuali din 1990 încoace, dar, pe de altă parte, emite judecăți amare, deloc concesive, față de balansul românilor între narcisismul păgubos, moștenit în parte de la regimul ceaușist, și la fel de neproductiva ură de sine. Cu o privire lucidă și o judecată severă întâmpină câteva dintre marile păcate și nedesăvârșiri ale nației, ajungând la revolta care a fost și a unui Cioran în fața a ceea ce el numea „neantul valah”: „De ce ne simțim atât de bine și atâta de noi înșine numai în sfârșituri? De ce jubilația numai printre ruine, de ce liniștea noastră s-a confundat întotdeauna cu liniștea mormântului, exaltându-ne grotesc și macabru numai la «Mai am un singur dor», «Plumb» sau «Gorunul»? La «Cântecul lăutarului» sau «Cântăreți bolnavi»?” Sunt întrebări ce urmează unor triste reflecții ale cugetătorului ce recapitulează foarte critic tarele lumii noastre, în formulări de o amară ironie: „În fond, ce tot admirăm noi la noi de-o sută de ani? Splendoarea nimicniciei, cromatica intensă a prafului ales, mândra succesiune a generațiilor de sacrificiu, frumusețea nostalgică a ratărilor, fatalismul «organic» al «poetului național», intensitatea efemerului, sentimentul tiflei ca victorie…” – și iarăși expresiva enumerare de eșecuri ar putea continua. Vorbește aici o conștiință foarte lucidă, revoltată contra inerțiilor locului, un spirit constructiv în căutarea ieșirii din marasm. E latura etică a personalității lui Dan C. Mihăilescu, subliniat afirmată în numeroase pagini ale cărții de către un inlectual ce rămâne cu ochii deschiși deopotrivă spre starea mai nouă a națiunii, grav tulburată de ideologia naționalistă a anilor ’90, de „mineriade” și alte diversiuni, de restaurări abia mascate democratic ale structurilor vechiului regim, și spre o istorie care cere judecata nuanțată, limpede, fără părtinire, pentru vreo „deaptă” sau „stângă” politică, în numele unor adevăruri statornice, în care cu contenește să creadă. Nu e uitat nici exilul românesc, procesul dificil de recuperare, în cadrul căruia recunoaște, nu fără supriză, „o mare varietate tipologică”, procesul dificil de recuperare, dar și tradiționala dihonie dusă de acasă peste frontiere de „cea amai autodisolutivă diasporă de lume”…
Ar mai fi multe spus despre această carte frumoasă, scrisă cu tandrețe și duioșie, dar și cu o mare, luminoasă luciditate. Carte a unui om – și a unui cuplu, căci soția, minunata Tania Radu, e peste tot un fel de martor încurajator din subtext al tuturor narațiunilor –, această culegere de confesiuni esențiale definește plenar un om cu adevărat întreg, intelectual de cea mai bună speță și un om de omenie. Unul care, după ce a adus în casele noastre atâtea cărți care „ne-au făcut oameni”, aduce, de data asta, foarte multă viață.