Fontana di Trevi, cel mai recent roman semnat de către Gabriela Adameșteanu, conturează o trilogie, alături de Drumul egal al fiecărei zile (1975) și Provizorat (2010), o performanță în literatura noastră recentă. Dar nu o performanță superficială, o demonstrație că „iată, avem și noi așa ceva“, ci o performanță a continuității și maturității. Pentru prozatoare, acest roman este unul care se inserează absolut normal în eșafodajul complex pe care l-a articulat, se poate observa deja, cu multă meticulozitate, asamblînd un univers ficțional propriu, recognoscibil și funcțional. Gabriela Adameșteanu devine astfel unul dintre puținii autori români care, prin toate titlurile publicate, elaborează un singur (supra)text, o lume foarte personală și complexă. De altfel, această trilogie pe moment pare a fi, în acest punct, un proiect deschis, Letiţia Branea, personajul central, neterminîndu-și traseul. Finalul romanului e ambiguu în acest sens, închide coperta acestei narațiuni, dar lasă deschise mai multe uși spre o continuare care ar putea să existe sau nu – autoarea nu este genul care să publice des și ușor. Un studiu de bătrînețe al Letiției Branea ar fi o linie firească de dezvoltare, după cum, dacă nu se va concretiza, personajul nu va rămîne incomplet, ci doar suspendat în fața unui final care va putea fi imaginat la fiecare lectură nouă, bine determinat de toate relaționările preexistente în universul care îl îmbracă într-o complexă relaționare.
Nu este ușor să abordezi scrierile Gabrielei Adameșteanu, pentru că prozatoarea este un clasic al literaturii române. Fără ghilimele sau intonații ironice. Fie că agreezi sau, din contră, îți displac romanele sale, valoarea lor este certă, iar numele său este inevitabil înscris în canonul actual, în topurile actuale și în istoria literaturii. Dimineață pierdută este, între romanele ultimelor decenii, o capodoperă (îmi cer scuze, nu îmi place în mod deosebit termenul, știu că sînt necesare nenumărate precizări pentru a-l putea folosi fără a-ți atrage zîmbete sau malițiozități, dar în acest context rezumativ nu cred că pot găsi un altul mai bun). Implicit, poziția aceasta nu este comodă nici pentru autor. Inevitabil, dincolo de obișnuita relaționare cu contextul literar, o inevitabilă comparație cu propria creație va fi permanentă și presantă. Fiecare nou text va fi pus în paralel cu cel transormat deja în etalon, stereotipiile receptării s-au format deja inevitabil. Avantajele și dezavantajele poziției de etalon.
Fontana di Trevi este un roman absolut tipic pentru prozatoare, un roman perfect încastrat într-un ansamblu al operei (în care, să recunoștem, nu prea există piese disonante), text pe care se pot face demonstrații valabile pentru scriitura Gabrielei Adameșteanu în general. Un roman excelent, dar un roman care nu egalează performanța din Dimineață pierdută, deși se apropie foarte mult.
Fontana di Trevi este un roman trist. Apăsător, în tonuri de cenușă și cu gust de cenușă. Este povestea Letiției Branea, personajul central al trilogiei, care, după ce a fugit în Occident, unde pare că s-a realizat și și-a restaurat/reșapat căsătoria cu Petru Arcan, se află, după revoluția din decembrie, într-o pendulare perpetuă între exil și acasă, pretextată de soluționarea unei moșteniri, dar alimentată de un teribil sentiment al dezrădăcinării, sau mai degrabă al derivei. Romanul nu este o poveste, ca dovadă ușurința cu care poate fi rezumat, ci o sumă de povești. Este un studiu de personaje în primă și ultimă instanță, un plonjon în psihologia fiecărui actant al unei panoramări detaliate și metodice a unei lumi aflate într-o transformare care o rupe în bucăți. Fontana di Trevi se dovedește a fi astfel o dublă meditație, despre destinul femeilor dintr-o generație răvășită și, în sens mai larg, despre exil, sentimentul aparținerii de un anumit spațiu, adecvarea la istoria pe care ești obligat să o străbați. Titlul derivă tocmai din acest supraunghi de abordare, fîntîna romană fiind locul în care turiștii (și, prin extensie, expatriații) arucă monede în bazinul cu apă pentru a li se îndeplini dorința de a reveni. A reveni – unde? În occidentul în care vor să evadeze, în țara de care vor să fugă, dar care îi recheamă permanent?
Gabriela Adameșteanu scrie impecabil, știe cînd să zăbovească pe cîte un detaliu, știe cînd să accelereze în descrieri recapitulative de cîte o frază. Scrie aparent rece, detașat, dar nimic nu este cu adevărat steril în frazare. Există un puls subteran, în alegerea unghiurilor oferite, a culorilor numite, a frazelor scrise și a celor pe care intuiești că ar fi putut fi scrise. Ca cititor te instalezi ușor în lectură, dar experiența nu este una facilă. Este genul de prozator pe care îl simți în permanență aplecat peste umărul tău, șoptindu-ți în ureche, conducînd textul foarte precis, deși construcția aparentă a romanului, cu narator principal, ar sugera tocmai o detașare. Există în fiecare pagină o tensiune subliminală care se instaurează prin conștientizarea existenței unei diferențe între narațiunea livrată de personaj și cea construită de autor. Totul se așază foarte bine legat, într-o construcție complexă, caleidoscopică, deși realizată cu instrumente minimale. O demonstrație de scriitură de înaltă clasă.
Nu este o observație nouă. Gabriela Adameșteanu este o foarte fină psiholoagă a personajelor feminine. Letiția Branea este unul dintre personajele cele mai complexe și provocatoare din literatura noastră, prin complexitate, ambivalență, finețe, prin calda apropiere cu care autorul operează o disecție la rece. Dar ar fi nedrept să vorbim de un „feminism“ dominant al prozei. Personajele masculine sînt conturate la fel de complex, au aceeași valoare profund umană care le face interesante. De altfel, personajele Gabrielei Adameșteanu nu sînt niciodată simpatice. Ceea ce atrage la ele este umanitatea veridică, slăbiciunile, trădările, nesiguranțele care potențează viața „reală“.
Față de ațîția alți prozatori români contemporani, Gabriela Adameșteanu nu pare să dorească să demonstreze nimic. Acea înverșunare atît de prezentă în mai toate textele recente aici nu există. Autoarea pur și simplu afirmă, cu siguranța celui care a construit un univers ficțional pe care îl cunoaște, cu siguranța celui care nu are nevoie să convingă pe nimeni, ci doar să pună în pagină. Și asta o plasează deasupra majorității aparițiilor actuale.
Fontana di Trevi este un roman despre vîrsta unei femei care își reconsideră viața și posibila ratare, dar și un roman despre emigrație. Un subiect care astăzi ar trebui să fie unul dominant în România. Dar Gabriela Adameșteanu nu scrie despre emigrația de azi, despre cea a generației de acum, ci despre cea de ieri. Desprea cea a generației care vedea în fugă un mod de a scăpa de ideologic, de dictatură. O cîștigare a libertății, în timp ce fuga de azi e spre o cîștigare a libertății financiare în primul rînd. E interesant de văzut impactul unuia dintre cele mai bune romane despre exilul de dinainte de 1989 cu angoasele unei generații care se confruntă cu un alt tip de migrație. Cele două se întîlnesc în sentimentul dezrădăcinării, al derutei apartenenței la o lume anume, dar diferă în psihologia interioară. Romanul este un fel de testament al unei generații care a văzut în exil o salvare pentru a constata că nu poți arde niciodată toate corăbiile, că obsesile te vor însoți mereu, că trecutul este o parte din tine care nu poate fi înlăturată chirurgical.
Cred că Fontana di Trevi își are deja cîștigat locul în viitoarea istorie literară a acestor ani. Doar că, într-un fel, cade într-o actualitate secundă, a unei generații care se pregătește să părăsească scena.