Al doilea volum al prestigiosului istoric și teoretician literar Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Polirom, 2017), deschide probabil cel mai complex dosar al literaturii române, cel al literaturii interbelice. De la primul volum, care privește începuturile literaturii, perioada pașoptistă, postpașoptistă, marii clasici și gruparea Junimea, dar și simbolismul, cu alte cuvinte literatura din belle époque, propunerea de lectură pe care Mihai Zamfir o dezvoltă vizează nu doar literatura ca atare, ci indirect și conceptul de istorie literară. Alternativa produsă de Mihai Zamfir se dovedește subtilă dincolo de ceea ce sare în ochi. În primul rând, avem un decupaj destul de sever pe care-l operează în carnea canonului literar, selecția privilegiind pe de o parte, autori aflați la vârful canonului literar, introduși prin titlul ”Marea poezie” sau ”Marea proză”, pe de alta, după un criteriu relativizant pe cei care au exercitat o influență dincolo de intervalul ales, cel al interbelicului, introduși prin capitole intitulate modest ”Alți poeți” și ”Alți prozatori”. ”Scurta istorie” funcționează în două trepte, pe acest palier al diferențierii între major și nu numaidecât minor precum și pe cel al revendicării unor tradiții autohtone sau europene. În ceea ce privește romanul, Mihai Zamfir observă că o serie de romancieri recuperează un tip de roman ancorat în tradiția secolului XIX, cu Balzac, Flaubert, Zola, Dickens, în absența unei etape similare de dezvoltare a romanului românesc în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, pe când alții aleg o direcție novatoare, experimentală, de dizolvare a canonului romanesc al secolului XIX, pe linia, Proust, Kafka, Joyce, Gide. De asemenea, istoricul literar identifică o puternică componentă antimodernă în literatura interbelică, având ca marcă distinctivă dintre cele invocate de Antoine Compagnion ”privirea întoarsă obstinat spre trecut”. Afirmația pe care Mihai Zamfir o face în contextul poeziei interbelice se poate susține și pe selecția operată în cazul prozei, dar și dincolo de această selecție, așa cum am putut constata în studiul meu despre formele programatic revolute, recuperate nostalgic, Decadență și decadentism în contextul modernității românești și europene, dar și în studiul lui Paul Cernat, Modernismul retro în romanul românesc interbelic. În ceea ce privește poezia, autorul constată că traducerile nu mai orientează vizibil și programatic opțiunea estetică a poeților reprezentativi, mai mult, cu o observație de nuanță, are loc o ”întoarcere la clasicism” pe o linie ”reacționară”, ”elitistă”, ”aristocratică”, adică estetizantă, cu mențiunea că nu este vorba de o accepție larg-culturală a termenului, mișcare corespunzătoare reluării într-o cheie modernă a modelului balzacian de către un G. Călinescu sau Ion Marin Sadoveanu. Mihai Zamfir se confruntă cu absența unui criteriu de sistematizare a dezordinii pe care o relevă tabloul literaturii interbelice, și elogiind efortul de sistematizare realizat de Nicolae Manolescu în excelenta trilogie a romanului românesc, Arca lui Noe, unde acesta adoptă în parte un criteriu naratologic, optând pentru o înțelegere prin raportare la criza pe care o traversează romanul european. Clivajul esențial care operează și în cadrul romanului interbelic ar fi recuperabil la nivelul unei schimbări de paradigmă, renunțarea la un roman documental, bazat pe o istorie verificabilă, cu o structură deterministă, pentru un roman care asumă ca pivot problematica individului izolat, chiar alienat, lipsit de reperele tradiționale ale fixării în comunitate, religiosul, ideologicul, solidaritățile de clasă, rasă, etc, un individ puternic fragmentat, minat de incertitudini. Clivajul este sesizat și la nivel stilistic, noul roman privilegiază acronia, adoptarea unui principiu extern prozei, unul muzical sau pictural, suspendarea logicii clasice de organizare a evenimentului romanesc și a dimensiunii documentare a romanului, într-un cuvânt a armoniei scriptibilului.
O altă observație de finețe și în același timp curajoasă, provocatoare se referă la ceea ce aș numi o judecată de ponderație cu privire la impactul pe care l-au avut o serie de romane și mișcări literare în epocă, dar și după traversarea ei. În acest sens, reevaluarea și situarea avangardei istorice pe circumferința cercului literaturii și a ceea ce constituia dinamica ideilor literare mi se pare un gest structural opus importanței care i se conferă în general prin omologarea ei într-un context european care a favorizat-o și la care Tristan Tzara și-a adus o contribuție majoră. Un alt aspect important, dar expediat pentru că nu servește proiectului cărții îl constituie o altă relativizare, cea a importanței jucată de ideologie în raport cu revistele literare care asumă una, chair apăsat programatic, precum Gândirea sau Cuvântul. În spațiul de civilizație și cultură românească interbelică, segregările ideologice nu au fost marcate de prezența autorilor importanți într-o revistă sau alta, iar exemplelor oferite de Mihai Zamfir le pot fi adăugate altele. Istoricul literar vede o singură contestare serioasă a modelului cultural interbelic venită din partea dreptei extreme și a stângii extreme prin intermediul unor autori minori. De asemenea, autorul reintroduce două elemente importante în analiza atât a romanului cât și a poeziei sau dramaturgiei: relevanța biografiei și a stilului. Ambele modalități de analiză care au acumulat zgura unor poncife sunt reînnoite și revizitate inteligent de Mihai Zamfir, cândva membru strălucit al cercului de poetică și stilistică al lui Tudor Vianu. Astfel proiecția personalității autorului în roman, a se vedea excelentele analize în acest sens la autori cu o personalitate accentuată la confiniile cu maladivul, precum Camil Petrescu sau Mateiu I. Caragiale aduc un paradoxal aer de prospețime și de intimitate în frecventarea textului literar, dar și o un aer vivant al trăirii întru literatură a unro complexe identitare. Stilistica nu e o simplă unealtă la îndemâna criticului, nu are de-a face cu inventarierea de tropi, ci cu intrarea adâncă în carnea textului și elucidarea unor mișcări tectonice în proză sau poezie, explicând uneori opțiuni destinale precum aceea pentru o poezie de format tradiționalist și conținut modernist, realizată pe baza numărului de rime disponibile în literatura română. Ar mai trebui spus că autori precum Bacovia a căror operă a cunoscut o exegeză proliferantă sunt înnoiți de perspectiva pe care o deschide asupra lor Mihai Zamfir deconstruind cu lejeritate opinii cimentate ca normă. Pe de altă parte autori din categoria ”alți”, precum Ion Vinea, relevă în lectura istoricului literar un relief nou, un alt orizont de reverberație a operei lor, acel profil particular, iradiant care conferă farmecul unei literaturi chiar prin incongruențe, incosecvențe, nefinalizare. Oricât de bine jucată este detașarea lui Mihai Zamfir, notele personale, ”subiective” pot fi detectate mai ales acolo unde ironia este cu accent. În definitiv, această carte este vie și prin personalitatea puternică a unui istoric și teoretician literar de o erudiție remarcabilă, capabil să joace pe registre diferite și ale cărui gusturi își păstrează pregnanța dincolo de orice sistematizare