Nu au trecut nici măcar zece ani de cînd Simona Antonescu debuta – la 40 de ani, să ținem minte – cu un roman care s-a făcut remarcat imediat, Fotograful Curții Regale (2015), și care o propulsase în ochii criticii drept o mare potențială speranță. Nouă ani mai tîrziu, după șapte romane și o serie întreagă (nu știu exact numărul) de volume pentru copii, romanciera se numără printre cei mai bine vînduți autori români, are în palmares o galerie întreagă de premii, este lăudată de critică și, semn al veritabilei izbînde în România, e prezentă în manualele școlare. Mai mult chiar, unul dintre textele sale a fost subiect, acum o săptămînă, la Examenul de evaluare națională – mă rog, la repetiție, dar în acest caz diferența nu contează. Este un traseu pe care nimeni nu l-ar fi imaginat.
Dar, după cum se poate observa din ritmul apariției și dimensiunile cărților pe care le semnează (genul „cărămidă”), Simona Antonescu este un autor foarte muncitor, foarte conștiincios, extrem de conștient de ce și cum poate să facă. Romanele sale, deși urmează o voce pe care autoarea și-a descoperit-o încă de la prima pagină publicată, construind o operă unitară și omogenă, sînt, atunci cînd le plasezi sub lupa analizei, trepte evolutive. Prozatoarea perfecționează, experimentează, se joacă cu propriile resurse, le șlefuiește, le face mai subtile și mai eficiente. Terenul predilect de vînătoare este romanul istoric, aproape toate titlurile semnate putînd fi subsumate, în grade poate diferite, acestui gen. O alegere care, spuneam încă de cînd scrisesem despre Hanul lui Manuc, i se potrivește ca o mănușă.
Chiajna din Casa Mușatinilor, cel mai recent roman apărut, este în această firească perspectivă, și cel mai bun volum de pînă acum al autoarei, un roman căruia nu cred că cineva i-ar putea aduce critici sau observații foarte serioase. Dar să pornesc pe firul normal al disecției, așa cum este firesc atunci cînd te ocupi de un text cu parfum clasic.
Doamna Chiajna a fost mult timp în literatura română vedeta lui Alexandru Odobescu, autorul nuvelei cu chiar acest nume. O nuvelă clasică, din cercul celor inaugurale în literatura noastră. Și un autor fascinant, arheolog, literat, etnolog, ministru și dandy. Cu un sfîrșit tragic. Într-un fel s-a pus o pecete, Doamna Chiajna și-a apropriat personajul istoric, a trasat o anumită receptare pentru, pesemne, cea mai fascinantă figură feminină din istoria noastră. Doamna Chiajna, nepoata lui Ștefan cel Mare, fiica lui Petru Rareș, soția lui Mircea Ciobanul, mama lui Petru cel Tânăr. A fost o lady Macbeth, un despot, o intrigantă, o uzurpatoare, a fost o patrioată, o eroină? Figură tragică sau luminoasă? Cine este de fapt prima doamnă din istoria noastră care și-a condus oștirile pe cîmpul de luptă cu succes? Este evident că în acest cazse oferă din paginile trecutului un subiect extrem de suculent, potrivit oricînd a fi exploatat, modelat, jucat. Dar puțini au cutezat să zgîndăre amorțirea în care nuvela clasică prinsese personajul ca într-o capcană cu lipici. A durat mai bine de un secol pentru ca Simona Antonescu să o ia pe Chiajna din umbra clasicului Odobescu și să o arunce în arena modernității. Dacă nuvela din 1860 avea cîteva zeci de pagini (puține), romanul din 2023 are 746 de pagini în formatul clasic al Poliromului.
Simona Antonescu propune, din nou, nu povestea unui personaj, ci povestea unui personaj și a epocii sale. La fel ca întotdeauna, contextul joacă pentru autoare un rol la fel de important, dacă nu chiar mai important decît traseul personajului principal. Acesta nu este romanul Chiajnei, ci al epocii Chiajnei. Romanciera își construiește personajul cu o migală inginerească. Îi dă spațiu să se dezvolte și să se exprime. Romanul începe astfel cu copilăria personajului. Dacă la Odobescu, încă din prima pagină, Chiajna este o văduvă cu copii, aici e nevoie să ajungi la pagina 300 pentru a o vedea măritată cu Domnul Țării Românești. Și este minunat că autoarea pornește atît de larg. Multitudinea de personaje urmărite, de la boierii munteni la întreaga galerie a figurilor de la curtea Moldovei, de la negustorese pitorești la iscoade întunecate. Grădinari, doici, bărbieri, soldați, negustori, hangii, boieri, domni, cîțiva regi și chiar sultanul și soția sa preferată ocupă, pe rînd, pentru perioade mai scurte (sau chiar foarte scurte) prim-planul romanului, pentru a picta o galerie pitorească, colorată și foarte credibilă de personaje. Simona Antonescu construiește, din temelii, un Ev Mediu românesc care funcționează la un nivel de detaliu rar întîlnit în proza noastră și care induce, fără drept de apel, o comparație directă cu maestrul recunoscut al genului, Sadoveanu. O comparație din care Simona Antonescu nu iese deloc rău, pentru că ea nu este un epigon, ci un continuator în spirit, chiar dacă nu în formulă, a marelui nostru clasic.
O vedeam acum cîțiva ani pe Simona Antonescu ca avînd o scriitură calmă şi sigură. Este prima și cea mai pregnantă impresie care se degajă la lectură. Romanciera are în spate, în mod evident, o lectură extinsă atît din clasicii noștri, cît și din autori contemporani de succes. Ceea ce face în paginile sale scriitoarea este o sinteză între construcția așezată ca liniaritate și fremătătoare ca intensitate și culoare a unui Sadoveanu și aparentul stil alb, intens ca imagine, dar redus coloristic, etajat în povestire și arborescent în detaliere al autorilor anglo-saxoni afirmați acum în romanul istoric. Există în Chiajna din Casa Mușatinilor mai multe voci narative, un narator și naratari, dar diferențierea între voci este la limita dintre confuzie și indiferență. Este un joc subtil a cărui miză se desface abia la final, pentru a da o treaptă nouă de profunzime romanului. De altfel, totul funcționează ca un ceas elvețian, de la planificarea evenimentelor la evoluția personajelor, și este evident că Simona Antonescu nu este genul de autor care să scrie pur și simplu după inspirație, fără un plan migălos alcătuit. Autoarea își cîntărește foarte bine frazarea și propune un stil care se pretează foarte bine cititului de cursă lungă. O exprimare exactă, tăiată înainte de a cădea în lungimi cu un discutabil aer poetic, niciodată prea scurt pentru a sacada în accentuări forțate. Descrierile sunt simple, ornate de cîte un epitet arhaic sau doar cu iz vetust atunci cînd conturează un specific al epocii, exacte cu cîte o pată de culoare sau un cuvînt mai apăsat cînd e vorba de simplă contextualizare. Frumusețea paginilor, a lumii construite se conturează din detaliile care se articulează tot mai complex, într-o imagine de profunzime. Simona Antonescu este o peisagistă, nu o poetă. Același echilibru se vădește și în alegerea vocabularului. Nu modernizează integral limbajul, dar nici nu cedează tentației de a-l localiza temporal total, printr-o invazie de arhaisme. Este o doză moderată, suficientă pentru a da nota de verosimil, dar nu atît de multe încît să impună prezența unui dicționar sau să îngreuneze lectura pînă la a o face opacă prin neînțelegere. De altfel și personajele sînt moderne.
Dacă în romanele anterioare punctul slab se dovedise, în varii măsuri, construcția personajelor, aici, în Chiajna din Casa Mușatinilor, nu mai este cazul să vorbim de șabloane. Simona Antonescu are grijă să propună persoane prin fiecare personaj, lasă liber dezvoltării psihologice și nu încearcă să cadă în stereotipii istorice acceptate. Personajul central, Chiajna, este extrem de complex, urmărit psihologic în detaliu și extrem de convingător. Este o psihologie destul de modernă, aproape contemporană, cea care animă caracterele, dar cred că orice tentativă de a reface o conștiință medievală de către un gînditor modern, pentru o audiență modernă, este sortită eșecului. Chiar dacă ar reuși, ar rămîne în bună măsură ermetică receptării unui public care un set de valori foarte diferit. Chiajna este recuperată în acest roman din umbra peronajului tenebros și autoritar, aspru și însetat de putere și autoritate. Este un triumf al personajului istoric românesc feminin. O femeie puternică, hotărîtă să își construiască propriul destin, conștientă de cine este, de unde provine și avînd în colimator un destin pe care înțelege să și-l făurească fără a conceda nimic bărbaților care domină epoca. Un personaj feminist avant la lettre? Nu, suntem în 2024 și pur și simplu Simona Antonescu ne propune o istorie care se sustrage stereotipurilor și favorizează excepționalitatea, un personaj complex și puternic.
Chiajna din Casa Mușatinilor se încheie chiar dacă ai senzația, din postura de cititor, că Simona Antonescu ar putea duce povestea mai departe. Că ar fi putut să mai adauge cîteva sute de pagini. Este un semn, cred, al valorii acestei cărți – ai dori ca lectura să continue, să rămîi, ca cititor, în universul romanesc. Simona Antonescu nu mai are nimic de demonstrat, fiind unul dintre autorii de vîrf ai momentului. Avantajul în cazul său este că, știindu-i ritmul, nu vom avea mult de așteptat pînă la următorul volum.
Victor Cubleşan