Anul 1985. Primesc în lagărul de la Unna Massen o carte poștală cu Turnul Eiffel… prima corespondență pe această adresă a lagărului în care mă aflam de la începutul lunii aprilie. „Bine ai venit, sora noastra! Suntem atât de fericiți să te știm în siguranță, în libertate, să te știm aproape de noi. Te așteptăm curând cu prima ta posibilitate de a călători”… îmi scriau Cristina și Nicolae Breban din Paris.
Abia mă dezmeticisem din interminabilul efort de a primi un pașaport și acum în lagăr lucram la întocmirea statutului de refugiat.
Prietenia noastrăîncepe acolo unde încep prieteniile pe viață: la tinerețe. Eram studentăîn anul I la Filologie, la de curând înființata secție de limbă germană. La mijlocul semestrului în grupa noastră a apărut un ins ciudat care a stârnit un fel de rumoare; înveșmântat ca un„domn”, într-un sacou de culoarea oului de rață, arătos, smead șiînalt,subțire ca un brad, cu o privire „neagră” în mister, după mintea noastră de fete de 19, 20 de ani; părea mai „bătrân” decât era în realitate, sau poate că acel aer nedefinit se datora încărcăturii ascunsă vederii imediate; un rebel care făcea cumva notă discordantăîn cumințenia gupei; înafara orelor de studiu se învârtea într-o cu totul altă lume decât a noastră; era prieten cu studenți la medicină, vorbea despre muzica clasicăși despre personaje de care nu auzisem niciodată; ne-a invitat într-o bună zi, pe mine și pe Ria Ivan, prietena mea „la toartă”, la cinema, încercând să ne „curteze” în același timp pe amândouă; dar lucrul de care-mi amintesc cu cea mai mare claritate e căîntr-o zi mi-a șoptit subversiv: vino azi după ora 6 la Biblioteca Universitară… să-l vedempe Blaga…
Din motive necunoscute nouă a dispărut la scurtă vreme de la apariție, n-a rămas printre noi decât un semestru… Peste câțiva ani,la mijlocul anilor ’60, în grupul de scriitori din Capitalăîn care l-am cunoscutpe Grigore Hagiu (cu care m-am căsătorit în 1967), l-am recunoscut pe „rebelul” primului meu an de studenție: Nicolae Breban.
Mi-au rămas în memorie întâlnirile din fiecare luni seara ale grupului celor 4: Nichita, Grigore, Matei, Nicolae, la care,în timp, s-au adăugat și au participat (sporadic) Cezar Baltag, Adrian (Păunescu), Lucian Raicu, uneori Lucian Pintilie, Florin Mugur sau Petrică Stoica,întâlniri care se petreceau ori în locuința lui Nicolae din Nerva Traian, ori la noi, în strada Pictor Stahi, în subsolul minuscul al apartamentului somptuos de la hochpartere locuit de sora lui Grigore, pictorița Gina Hagiu,și soțul ei, pictorul și graficianul Eugen Popa.
Se consuma alcool, dar cu măsură, discuțiile care uneori se prelungeau pânăîn zori erau oglinda preocupărilor acestui grup de tineri artiștiși scriitori dornici de un limbaj și un mesaj al scrisului și al producțiilor de care se simțeau în stare, diferit de cel al realismului socialist. Un fel de școală, învățăcei cu dorința și puterea de a-și fi unul altuia mentori.
Cu Nicolae (care, bineînțeles, a participat și la nunta noastră) am rămas prieteni foarte apropiați de-a lungul anilor, mai intens după apariția în viața sa a Cristinei Romaniță, fiica celui mai celebru machior al teatrului românesc. Ființă sublimă cu care m-am împrietenit instananeu, formând o frăție greu de explicat, având în vedere deosebirile dintre noi ca tipologie feminină.
După stabilirea mea la München în anul1985, drumurile de la București spre Paris și retur treceau cu oprire de ore sau zile prin München (unde domicilia și doamna Olga Böhmler Breban, mama scriitorului, dar care de cele mai multe ori se afla ori la Paris, ori în București)… Întâlnirile noastre în jurul unei mese prietenești aveau întotdeauna aerul familiar și de relaxata încredere a legăturii spirituale.
Un anume loc în Bavaria e foarte iubit de Nicolae și a rămas astfel de-a lungul anilor: la fiecare vizită care îl aducea în München, o zi era dedicată vizitării mânăstirii și a berăriei de la Andechs.
La distanță de câteva zeci de kilometri de München, mânăstirea Andechs de la Muntele Sfânt bavarezface parte din prioratul Sfântul Bonifaciu din München. Călugării benedictini administrează unul din cele mai vechi locuri de pelerinaj din Bavaria și finanțează cu producția și administrarea berăriei mânăstirești angajamentele culturale, știintifice și sociale ale locului,fiindun punct de atracție turisticănațional și internațional pentru autenticul fabricării berii mânăstirești.
Mânastirea e clădită în jurul cetății Andechs, sediul domeniului conților Andechs, în secolul al XV-lea,și după 1700 reclădită în stil rococo a fost concepută ca loc de pelerinaj la moaștele îngropate sub altarul capelei ce dateaza din 1248.
Clădirea bisericii, cumpărată de regele Ludwig I al Bavariei în 1846, a servit ca loc de păstrare a unor bunuri culturale de mare valoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Tot aici au loc festivalurile anuale de teatru și muzică clasică Carl Orff (din luna mai până în august) și locul adăpostește și mormântul muzicianului.
Indiferent că venea însoțit de prieteni scriitori, de doamna Olga Breban, de Cristina, sau venea singur, Nicolae dedica, ca pe un ritual, o zi „pelerinajului” la Andechs. Aici își aducea prietenii și l-am însoțit de fiecare dată, pentru că spectacolul Breban la Andechs era unul ce merita trăit. Aici nu avea niciodatăvreo grabă. Spiritul locului sau liniștea,drumul spre mănăstire prin minunatele sate ale Bavariei îl inviorauși locvacitatea sa se manifesta cu o blândețe și un fel de mândrie greu de definit. Întreaga sa ființă se simțea a locului. Generozitatea cu care își ospăta prietenii cu berea neagră specifică locului, cu Schweinshaxe (pulpa de porc la grătar) și cu uriașii covrigi copți la fața locului era aceea a unui prinț pe propriul domeniu. Soarele blând al după-amiezii bavareze, cu Alpii în fundal și cerul brăzdat de nori alburii, arunca un văl de miere peste case, peste văile largi în care firescul existenței se petrecea la fel de mii de ani, peste oameni și suflete, iar Nicolae, ca un veritabil magician, oficia ritualul identificării ideii cu lumea reală.
Îmi amintesc de ultima sa plimbare la Andechs de acum câțiva ani, însoțit de Bogdan Crețu. Dar înainte au trecut prin Andechs mai toți prietenii cu care era pe drum de la sau înspre Paris, cât și cei locali, minunatul actor Emmerich Schäfer, care s-a și stins în München (vi-l amintiți în filmul lui Liviu Ciulei Pădurea spânzuraților) sau Edmund Höfer, fotograful de geniu care a lucrat ani de zile la Neuer Wegși care i-a făcut lui Nicolae minunate portrete (portretul de pe coperta a 4-a a primei ediții Don Juan e opera lui Mundi) până la Raluca Petrulian, Groșan, prieteni români sau francezi cărora le dăruia Bavaria, Bavaria sa; ziua se termina cu noaptea lungă de discuții efervescente, la mine acasă, de care ne fusese tuturor dor.
Nicolae a fost însă întotdeauna,în toate împrejurările, un excelent amfitrion; el și Cristina m-au plimbat în toată Normandia, o vară am locuit întreaga lună august într-o casă-palat la Versailles, lunăîn care, pe lângă zilele petrecute în Paris, am explorat cu amândoi toate imprejurimile… În fiecare zi în acel august plecam cu Cristina și vizitam „la pas” Parisul, cu toate minunile sale. Orașul golit de oameni, cum e în august Parisul, era la cheremul nostru, iar seara, când, extenuate, ne întorceam acasă, ne primea Nicolae, care gătise și întinsese masa pentru noi… În fața noastra era seara, noaptea mănoasă, cu promisiunile ei de discuții animate, ca un animal blând și foarte viu, iar Nicolae ne desfăta, la un pahar de vin negru, cu lumea imaginației lui care nu obosea niciodată, care nu cunoștea limite.
Ana Mureșanu