O carte notabilă din sfera criticii literare românești actuale este Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu (Editura Tact, 2024). Examinând receptarea celor trei scriitori de mai sus, C. Rogozanu deplasează interesul cercetării de la sfera esteticului înspre ideologic şi politic, revelând resursele unei interpretări ce extrage autorii şi operele din sfera criticii literare tradiţionale (formă, structură, limbaj) prin recursul la canonul ideologic, în care relieful operei este examinat din perspectiva contextului (social, politic, istoric) care, cum crede Franco Moretti, amprentează formele literare.
Explorând resursele şi avatarurile narativităţii, C. Rogozanu analizează perspective epice și ideologii dintr-un unghi polemic. Lectura ideologică propusă pleacă de la ideea dependenţei operelor literare realiste de contextul social, matrice a modelării şi remodelării individualităţilor. Intenţiile autorului sunt expuse cu claritate într-un fragment rezumativ: „Miza lucrării este de a clătina hegemonia – instaurată în ultimele cinci decenii – a interpretării exclusiv estetizante a acestor autori atît de importanți prin urmărirea atentă a modului în care aceștia au codificat și au înregistrat etape diverse ale modernității românești, a manierei în care au cartografiat social acest spațiu public“.
Considerând că o lectură estetică (ce răspunde la întrebarea cum se spune?) face dificilă comprehensiunea autentică a textului literar, criticul consideră că literatura realistă poate fi înţeleasă la adevărata sa dimensiune doar printr-o lectură ideologică (de ce se spune?), lectură care oferă credit unor voci marginale. Romanul românesc este explorat prin reducţie la trei scriitori importanţi studiaţi anterior aproape exclusiv din unghiul literarităţii, ca obiectivitate şi echidistanţă narativă (Rebreanu), ca abandonare a omniscienţei (Marin Preda) sau prin recursul la metanarativitate (Petru Dumitriu).
Preocuparea dominantă a autorului cărţii este aceea de a identifica vocea naratorială specifică din perspectivă socială, în cadrul romanelor analizate. Premisele teoretice sunt rezumate în primul capitol (Pentru o analiză de clasă a realismului românesc), unde se vorbeşte despre ideologeme, concept bahtian ce relevă prezenţa unor „corespondenți ai genei textuale în paradigma expresiei politice”.
Cu alte cuvinte, demersul exegetic se concentrează asupra analizei ideologiei celor mai importante romane românești realiste de secol XX, prin apelul la un instrumentar conceptual din orizontul studiilor sociologice şi postcoloniale (György Lukács, Raymond Willliams, Aijaz Ahmad, Gayatri Spivak, Fredric Jameson, Roberto Schwarz, Franco Moretti etc.). Toate acestea sunt realizate cu scopul de a realiza o înţelegere nuanţată a mecanismelor ficțiunii în spații periferice ale romanului realist, cu amprentă socială specifică.
În capitolul Liviu Rebreanu. Mica burghezie ne povestește, criticul analizează modul în care „societatea mijlocie” determină mecanismele politicii în romanul Ion şi, mai târziu, într-o măsură mai redusă, în Răscoala. E o schimbare de accent, o mutaţie în orizontul receptării, prin relevarea modului în care ficţiunea realist-obiectivă cu tematică rurală e percepută din perspectiva socialului mic-burghez de la debutul veacului XX.
Se consideră că protagonistul universului ficţional e Titu Herdelea, alter ego al autorului, tânăr funcționar ce face legătura între personaje şi clase sociale. Demonstraţia criticului relevă faptul că opera lui Rebreanu a fost receptată anterior nu prin prismă ideologică, criticii literari preocupaţi de ruralitatea din romanul Ion, ignorând faptul că naratorul aparţine unei clase sociale mic-burgheze.
Dincolo de inventarul recapitulativ al receptării critice a romanului interbelic, cartea lui C. Rogozanu ne oferă punctele nevralgice ale evaluării în diverse registre (estetice, psihologice, naţional-ideologice etc.), pornind de la Arghezi, care vede romanul Ion ca o „carte de funcționar de registratură, nu de scriitor”. Criticul subliniază, însă, că este vorba de „cartea unui mare scriitor care a construit scena pentru vocea autentică a unui funcționar de registratură”.
O interpretare inedită este oferită cunoscutei teze a obiectivităţii în romanul realist, imparţialitate cu implicaţii şi explicaţii sociologice, referitoare la indiferenţa mediului mic-burghez faţă de dramele ruralităţii: „Indiferența pe care o preamărea Lovinescu era indiferența observatorului mic-burghez față de lumea în care trăia, indiferența dusă uneori până la tragica falsă conștiință (…) Morțile din roman sunt doar din rândul țărănimii. Indiferența e a naratorului ca voce componentă din lumea celor care reflectă, din lumea popei Belciug, a dascălului Herdelea etc. La înmormântarea lui Ion, lumea plânge automat la un pasaj din ritualul bisericesc, și tot mecanic se așază la pomană”.
Pasajele ce ilustrează analizele sunt adecvate, pornindu-se chiar de la casa familiei Herdelea, care „se uita tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare”. Reliefând „păienjenișul de clasă” din romanele lui Rebreanu, C. Rogozanu percepe vocea narativă în Răscoala ca fiind mai atentă la drama țăranilor, după cum în Gorila vocea naratorului îşi atenuează parti-pris-ul, pentru ca miza altor romane să fie devalorizată pentru că „Rebreanu nu reușește să izoleze un narator/o perspectivă dintr-o clasă bine configurată”.
În capitolul al treilea (Marin Preda: oameni urâți), criticul insistă asupra vocii clasei ţărăneşti care prinde contur în mod pregnant, prin valorizarea marginalului social; primul volum al romanului Moromeţii redă poziţia socială a țăranului ca individualitate, în timp ce volumul al doilea reprezintă vocea activistului comunist, toate acestea examinate prin analize aprofundate ce relevă metamorfozele omului nou, reducţionismul ideologic, poziţia de clasă, la care se adaugă „recluziunea interioară” (Ov. S. Crohmălniceanu) a ţăranului retractil faţă de agresiunea îndoctrinării comuniste.
Criticul consideră că Marin Preda a aderat prin operele sale la normele sistemului comunist, în ciuda mitizării anterioare a unei atitudini presupus subversive a lui Preda, mai ales în Cel mai iubit dintre pământeni, deşi în Marele singuratic sau în Intrusul se face deja simţită o dezabuzare ideologică a activistului care îşi reformează sceptic şi lucid opiniile şi poziţiile.
C. Rogozanu destramă, astfel, mirajul anticomunismului lui Marin Preda: „Paradoxul suprem este că Preda rămîne și ultima mare voce de autoapărare a comunismului. Cu toate criticile și nemulțumirile față de regim, el a rămas un intelectual de stînga de modă veche, nu prea ușor impresionabil și, într-un mod paradoxal, deși din opera lui tîrzie pornesc și multe mituri anticomuniste, Preda rămîne singura voce credibilă a comunismului în literatură“. Desigur, nu se poate nega faptul că Preda a avut poziţii, reacţii şi reflexe ale unui discurs dublu, prin care s-a sustras schematismului, spiritului dogmatic şi artificialităţii canonului realist-socialist.
În capitolul dedicat lui Petru Dumitriu (Petru Dumitriu: Rechizitoriu pentru popor), criticul crede că unghiul narativităţii e încredinţat unei voci subalterne ce pare capabilă să descompună ideologemele clasei burgheze. În debutul capitolului, criticul explică particularităţile „naratorului cel rău“, care este „o voce a naratorului ideologic dospită undeva în paranoia burgheziei și a micii burghezii în stare să se nască doar sprijinită politic, acesta este cel pe care l-am numit «naratorul cel rău»”.
Cartea este, astfel, o ilustrare demonstrativă a acestei perspective, prin cele trei studii de caz (Rebreanu, Preda, Dumitriu), care confirmă valoarea estetică, socială, ideologică a operelor lor, în contextul social dat în care au fost create. După anul 1945 se produce o schimbare a vocii narative, explicată cu acurateţe de autor: „Trebuia urgent inventat nu un personaj, nu teme adecvate, ci un narator. Unul să spună povestea din punct de vedere subaltern. Din acest punct de vedere trebuie văzute și momentele de nereușită cronică, texte dogmatice fără imaginație, dar și marile reușite“.
Schimbare, urgență, instabilitate, răsturnare a lumii vechi, aşa percepe naratorul schimbarea într-un roman realist judecat acum de critic pe criterii sociologice, deterministe, istorice, printr-un set de ocurenţe contrastive (realism capitalist/realism socialist, modernism capitalist/modernism socialist, comunism capitalist/comunism socialist). Autorul cărţii subliniază faptul că deprovincializarea literaturii române a debutat odată cu abandonarea unei viziuni etnocentriste în beneficiul aderenţei la conceptul de world literature, o astfel de componentă „internațională“ fiind asociată unei lecturi ideologice, de clasă („Interesează nașterea unor subiectivități noi odată cu consolidarea unor clase și subclase sociale noi. Influența acestor momente asupra literaturii mi se pare și decisivă, și de interes global, mai ales atunci cînd privești «globalul» dinspre periferie“).
C. Rogozanu crede, cu îndreptăţire, că o astfel de critică ideologică trebuie să îşi asume şi „observațiile formaliste“ ale unei abordări estetice, în măsura în care relieful expresiv al operelor literare este rodul unor contexte şi situări istorico-sociale. De fapt, ca să închei, eu cred în dezideratul unei simbioze a perspectivelor critice (hermeneutică, estetică, ideologică), pentru a se examina în chip autentic statutul inconfundabil al literaturii, intrinsec şi extrinsec.
Documentată şi bogată în ipoteze noi, cartea Naratorul cel rău e o exegeză remarcabilă a romanului românesc, scrisă într-un stil riguros, scuturat de ornamente inutile, concis şi dens.