Dacă ar fi să pariezi pe supravieţuirea unui tip de roman, cel mai cuminte ar fi să mizezi pe cel istoric. Literatura s-a bazat pe acesta încă dinainte ca romantismul să-l consacre ca tipologie, continuă să o facă într-un prezent în care multitudinea de variaţiuni îl propun într-o complexă reconfigurare teoretică şi cred că nici nu poate fi conceput un viitor în care arta să nu aibă o minimală tentaţie de a se întoarce în trecut, fie ca paradis pierdut, fie ca decor ilustrativ. Romanul istoric se vrea prin definiţie amplu şi cuprinzător, incluzînd invariabil poveşti polţiste sau de amor, adică celelalte tipologii romaneşti de mare succes.
Observasem nu demult, scriind despre un alt roman istoric contemporan (Ligia Ruscu, O dimineață la vânătoare) că romanul istoric românesc al prezentului (altfel spus cel al ultimilor 10-15 ani) este unul divers ca formulă, dar care părea mai ales că renunţase la descendenţa directă din tipologia clasică a genului. Autorii păreau mai puţin dornici să exceleze în scene ample care ar fi necesitat o documentare poate mai plină de acribie, după cum păreau la fel de puţin interesaţi de aprofundarea metaforicului şi alegoricului care marcaseră deceniile şapte şi opt din secolul trecut. Cele mai multe romane se concentrau pe minimalul exotic şi obscur, pe iluminarea cotloanelor cele mai puţin prezente în memoria culturală. Tendinţe de hipster s-ar putea spune. Dar romanul „cărămidă”, în care istoria e depănată în lung şi în lat, detaliată şi inevitabil construită romanţat, măcar într-o doză minoră, continuă să fie un favorit al cititorului, asftfel că, inevitabil, reîntoarcerea autorilor care să redea strălucire formulei s-a produs. Simona Antonescu, o surpriză la debutul cu Fotograful Curţii Regale, bestseller al anului 2015 în România, confirmă cu Hanul lui Manuc, al treilea roman de gen publicat în cîţiva ani, că reprezintă un etalon al acestui reviriment.
Hanul lui Manuc este un roman solid, onest, alert, un roman care mizează în modul cel mai direct pe valorile clasice ale literaturii de profil, fără a încerca nici un fel de paradă, nici un fel de mutaţie, modernizare sau alterare a unei formule care funcţionează cu succes de mai bine de o sută de ani. Un trecut îndepărtat şi plin de frămîntări, personaje istorice documentate şi altoite cu cîteva modele livreşti recognoscibile în subconştient de orice cititor, intrigi secundare picante, un limbaj vetust credibil fără a fi fidel epocii şi deci incomprehensibil, tablouri ample descrise cu fineţe şi animate cu ingeniozitate. Ingrediente de succes pe care prozatoarea le utilizează cu mult profesionalism.
Acţiunea romanului se derulează la începutul secolului XIX, pe parcursul a şase ani (1806 – 1812) urmînd în principal traseul războiului ruso-turc. Personajul principal e Manuc, figură spectaculoasă a istoriei, negustor bogat, spion, diplomat, politician, inovator, patriot, dar ale cărui acţiuni au fost uitate astăzi aproape cu totul de către publicul larg care, sînt convins, îl cunoaşte mai ales pentru impozantul han care-i poartă numele. Şi hanul e prezent în roman, dar fără a ocupa chiar acel rol central pe care l-ai putea bănui citind doar titlul. Subiectul romanului ar putea fi deci viaţa (sau cel puţin o importantă porţiune din ea) acestei figuri uluitoare care a fost direct implicată în războiul şi apoi tratativele dintre Imperiul ţarist şi cel Otoman, consfinţite prin Pacea de la Bucureşti, act extrem de important pentru istoria noastră. Dar acest capitol biografic spectaculos este un suport solid pe care se construieşte o întreagă lume. Lumea românească, mai exact lumea care începe să devină românească. Alte cîteva personaje principale (Ruxandra, Vlaicu, Aurică), dar mai ales o sumedenie de personaje secundare sau episodice dau o profunzime deosebită acestei scene de început de secol şi de naţiune. Simona Antonescu articulează o poveste în care, ca cititor, preferi să urmezi mai degrabă firul devenirii unui întreg, decît să te pasioneze în particular soarta unui anume personaj. Hanul lui Manuc reuşeşte să scoată dintre rafturile prăfuite şi foarte rar vizitate ale amintirii noastre istorice ultimii ani ai fanarioţilor şi dintr-o buluceală de evenimente pe care poate ţi le mai aduci vag aminte de la orele de istorie să extragă un episod de viaţă palpitantă.
Simona Antonescu are o scriitură calmă şi sigură. Romanul e construit cronologic, cu capitole identificate după timp şi loc, fără nici un fel de alte etajări. Atunci cînd e nevoie de rememorarea unui eveniment nu se utilizează de regulă flash-back-ul, ci repovestirea trecutului prin intermediul unui personaj. Capitolele uzează tehnica personajului-reflector (simplă, eficientă şi mereu la modă) ceea ce permite şi cîteva (nu foarte multe) suprapuneri de perspectivă, poate cel mai modern aspect al unei scriituri care mizează pe soliditate şi calitate, iar nu pe modernitate şi inovaţie. Prozatoarea frazează curat şi clar, recurge mai mult la descriptori simpli, dar, din cînd în cînd, un epitet ornant sau o propoziţie frumos brumată cu aer poetic contrapunctează tabloul în construcţie. Limbajul la care recurge Simona Antonescu e unul care ciupeşte puţin din topica arhaică, presară cuvinte desprinse din cronici cu măsură şi cu grja de a fi înţelese, suficient pentru a da un aer de veridicitate lumii pe care o ridică înaintea cititorului. Rezultatul acestor elemente este un roman care se citeşte cu foarte multă uşurinţă şi cu foarte mare plăcere, un roman în care, ca cititor, pătrunzi aproape fără efort, adoptînd cu inima deschisă istoria şi istoriile povestite.
Unde păcătuieşte prozatoarea este la nivelul personajelor. Atît în cazul celor istorice, cît şi în cazul celor strict ficţionale. Utilizarea unor tipare mai generale e prea vizibilă. Există poate prea multă tipologie şi prea puţină psihologie, prea puţină individualitate. Elocvent e exemplul lui Manuc, eroul principal. Desigur, se observă îndată documentarea excelentă din spatele ţesăturii romaneşti, se observă la fel de bine dragostea cu care autoarea îşi manipulează personajul, dar la fel de bine se văd şi cîteva tipare prestabilite peste care s-a turnat acest material. Simona Antonescu pare să nu fi avut curajul de a-şi lăsa eroul să crească independent, intrînd din cînd în cînd spre a-i corija traiectoria sau silueta. Peste tot în roman recunoştem tipuri. Mai puţin oameni. Ceea ce este inobservabil atunci cînd personajele principale au o psihologie mai complexă. Mai credibilă.
Personal am citit romanul cu foarte mare plăcere şi nu ştiu de cît timp nu am mai întîlnit un autor român pe care să îl citesc cu atîta uşurinţă şi cu senzaţia aceea de satisfacţie combinată cu sentimentul că e în acelaşi timp o lectură utilă. Hanul lui Manuc este un roman frumos. Nu ştiu dacă va avea succesul de critică pe care îl merită (formulele romaneşti tradiţionale par să fie mai puţin apreciate faţă de cele experimentale), dar sînt convins că va fi un preferat al cititorilor. Iar Simona Antonescu, dacă va continua acest traseu pe care pare înscrisă cu foarte multă determinare, riscă să ajungă printre “clasicii în viaţă ai genului”.
Victor Cubleşan
Simona Antonescu, Hanul lui Manuc, Editura Polirom, Iași, 2017