Scriind despre Alexandru Jurcan îmi plăcea să încep punctînd versatilitatea sa ca autor, să amintesc de lejeritatea cu care semnează romane, povestiri, schițe, eseuri, să îi amintesc munca serioasă de cronicar dramatic și de cinema. Dar, lecturînd cel mai recent volum al său, Tensiuni timide aproape erotice [Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2024], mi-am dat seama că, în primul și în primul rînd, este un autor prin excelență de proză scurtă. Mai exact, foarte scurtă. Un tip de text care are în literatura noastră exemple strălucite (da, e imposibil să evităm numele lui Ion Luca Caragiale) și în același timp un număr surprinzător de mic de adepți. Jurcan excelează în a se restrînge, în a construi texte miniaturale, în a reduce construcția la scene minimale și, în același timp, intense și încărcate.
Cititorii săi îl cunosc pe Alexandru Jurcan ca un prozator care oscilează, cuprins de o bipolaritate creatoare, între două extreme. Are texte în registru comic – unul apăsat, în tușe groase, aproape exploziv – și texte melancolice, întunecate, baletînd pe o delicatețe aproape feminină. Întrebat de un prieten ce citesc, i-am indicat volumul discutat aici. „E din cele vesele sau din cele triste?” – „Triste” am răspuns, după care mi-am dat seama că am rînjit, zîmbit și chicotit de-a lungul întregii lecturi. Gîndindu-mă la ce anume m-a amuzat, am realizat că prozatorul nostru nu este totuși într-o atît de radicală disjuncție de tonalitate cum poate părea. Tensiuni timide aproape erotice este o experiență interesantă, un joc emoțional demonstrativ și în același timp firesc și neforțat.
Într-un gest explicativ și constructiv, autorul deschide seria de schițe cu un text care servește în același timp drept cuvînt înainte, ars poetica pentru acest volum și o primă creionare a tonului general care va rămîne între granițele stabilite aici. O „prietenă din București” îl roagă pe autor să scrie „o povestire luminoasă, pozitivă”. Ceea ce urmează este o invazie bruscă, brutală și întunecată a realității cotidianului. O lume mercantilă, aculturală, cu o presă ahtiată după senzaționalul violenței, cu oameni nerăbdători în relații și obtuzi, cu o vreme care a luat-o razna și vremuri care par să fie doar înnegurate. Doar că, în încercarea de a respecta cererea prietenei, autorul va încerca să relateze totul dintr-o perspectivă luminoasă, entuziastă, veselă.
Dacă ar fi să încadrez undeva Tensiuni timide aproape erotice, prima afinitate ar fi cu filmul lui Roberto Benigni, La vita è bella. Este o asemănare nu de subiect, nu de mecanism, nici măcar de gen, ci de atmosferă. Aceeași dualitate, aceeași tensiune între tonul relatării și subiectul relatării. Volumul lui Alexandru Jurcan este un volum centrat în primul rînd pe viața de cuplu. Sau pe erotismul care ar trebui să existe într-un cuplu. În bună măsură,instantaneele sînt centrate pe povești din acest domeniu. Povești într-o notă tristă, dură, întunecată. Insatisfacție, înșelăciune, neîmpliniri, dispreț. Nu este un volum despre iubire. Este un volum despre zgura care rămîne după ce erotismul a fost ars, distrus. Prozatorul are un ochi format pentru a detecta toate malformațiile, toade devierile și tot lestul care poluează relațiile umane. Ochi de autor de schițe, capabil să surprindă esențialul și să îl pună în scenă, credibil, în cîteva fraze.
Desigur, spun credibil, dar aici termenul are o conotație particulară. Alexandru Jurcan, în linia marelui său predecesor, „vede enorm și simte monstruos”. Atunci cînd își construiește lumea ficțională, Alexandru Jurcan nu o concepe ca o transpunere translatată în copie a imediatului. Prozatorul este unul al exceselor, la el totul are un ton în plus, o notă mai sus, o intensitate suplimentară. Lumea sa se deschide spre fantastic, gesturile au amplitudini teatrale, personajele o isterie aproape intrinsecă. Este o lume care se află la doi pași de cotidian, dar doi pași după o doză de accelerator. Există o frenezie subterană în toate textele din Tensiuni timide aproape erotice care în primă instanță îți creează impresia unei pînze îndepărtate pe care se proiectează un spectacol burlesc. Dar, pe măsură ce firul poveștii se desfășoară, realizezi că toată augumentarea aceasta pe care ai considerat-o nefirească nu este altceva decît o substanță de contrast care scoate în evidență foarte bine tocmai legăturile directe, recognoscibile, identitare cu lumea reală. În toată aiuritoarea sa exagerare, lumea prozatorului se dovedește o oglindă extrem de onestă a realității, o disecție precisă cu foarte clare intuiții psihologice.
Un alt element care susține această construcție interesantă și înșelătoare la prima vedere este, așa cum menționam mai sus, dualitatea dintre tonul discursului și subiectul narat. Alexandru Jurcan și-a demonstrat în numeroase momente apetența pentru umor și ludic și a probat o îndemînare aproape de măiestrie în a o transcrie în text. Experiența sa din teatru își spune cu adevărat cuvîntul, văzîndu-se modul în care știe șarja, știe scrie un dialog vioi și percutant și știe exploata absurdul situațional. Textele sale au toate mișcare, au toate în spate o scenă implicită pe care se derulează jocul evenimențial. Iar prozatorul, ca un regizor, înțelege foarte bine că totul depinde de unghiul din care prezinți. Căderea unui personaj poate fi o dramă cînd se soldează cu o accidentare gravă, cu frîngerea unui destin și destrămarea unui familii în care apare un invalid, sau poate fi o sursă de amuzament exploziv cînd e orchestrată în cheie comică, cădere fără niciun fel de consecințe, amuzantă prin stîngăcie și/sau prostie. Ce se întîmplă cînd amesteci toate acestea? Rezultă un text în care zîmbești în fața unei crime, a unui viol, a unui asalt. Realitatea cea mai crudă, cea mai abjectă cîteodată, este zugrăvită ca și cum s-ar spune un banc. Această contradicție radicală funcționează aici, în Tensiuni timide aproape erotice, foarte bine. Lejeritatea tonului permite ca cele mai groaznice evenimente să fie digerabile. Să fie puse sub o acoladă tonică ce le dezbară de repulsiv. Umorul are rolul unui scut sub protecția căruia poți privi – și rezona – nestingherit. Nu trebuie să se înțeleagă greșit acest tip de discurs. Tensiuni timide aproape erotice nu este un volum care se citește ușor. Textele, chiar cu aerul lor degajat și lungimea extrem de redusă, au o greutate care se resimte. Suta de pagini a volumului se citește în cîteva zile, pentru că, aproape pe nesimțite, atmosfera te copleșește. Firesc și uman, rîzi, te amuzi, dar în același timp te conectezi la mesajul din plan secund, descoperi și înțelegi o lume crudă și apăsătoare. Volumul este o introspecție exactă și lucidă a realității imediate, puse în spatele unei vitrine colorate festiv.
Scriitura lui Alexandru Jurcan este corectă. Epurată de aproape orice balast decorativ, fraza sa are precizie, dar în același timp are și culoare printr-o foarte cumpănită alegere a cuvintelor. Prozatorul stăpînește foarte bine meșteșugul de a face atmosferă cu un minim de recuzită. Pînă la urmă, este ceva să faci recognoscibil – și, pentru un cititor, avizat este greu să confunde o pagină din Jurcan, fie ea și nesemnată, cu una a vreunui alt autor – un text de nici o pagină.
Cu Tensiuni timide aproape erotice, Alexandru Jurcan propune un volum foarte solid și foarte personal. Foarte probabil nu va produce mari valuri în receptarea de azi – ceea ce este valabil, din păcate, pentru aproape orice autor și orice titlu –, dar este, cred, cel mai personal ca notă, cel mai închegat și mai cu vînă volum al său. Este genul de volum care îl face recognoscibil și pe care îl poți recomanda oricărui cititor, fără a te mai gîndi ce și cum. Iar asta este în sine o recomandare de lectură pe care nu o poți face des.