Printre numeroasele lucrări de referință publicate de Umberto Eco (1932–2016) se numără și Istoria tărâmurilor și locurilor legendare (2013), în care apreciatul semiotician ne propune o călătorie fascinantă în lumea imaginarului. Versiunea românească a cărții a văzut lumina tiparului la Editura RAO în 2014, în traducerea Oanei Sălișteanu.
Lucrarea se deschide cu un Cuvânt înainte sugestiv, urmat de cincisprezece capitole cu titluri semnificative. O notă aparte merită ilustrațiile senzaționale ale cărții, care întregesc admirabil ideile exprimate în text. Înainte de toate, Umberto Eco ține să precizeze semnificațiile titlului. Cartea sa vorbește atât despre tărâmurile, cât și despre locurile legendare, deoarece uneori este vorba de continente întregi, cum este Atlantida, în timp ce altă dată investigația se oprește la ținuturi, castele sau chiar la simple apartamente, așa cum este celebra locuință a lui Sherlock Holmes de pe Baker Street. Criticul recunoaște că opera sa nu este una singulară, deoarece există numeroase dicționare de teritorii fabuloase, așa cum este cunoscutul Dicționar al locurilor imaginare realizat de Alberto Manguel și Gianni Guadalupi.
Spre deosebire de aceste lucrări, Umberto Eco nu se ocupă de locurile „inventate”, precum fortăreața Bastiani din Deșertul Tătarilor sau casa în care își ducea existența Doamna Bovary. El preferă să zugrăvească acele spații de factură livrescă „pe care cititorii fanatici încearcă uneori să le depisteze fără prea mare succes”. Alteori, sunt urmărite teritoriile romanești „inspirate de locurile reale”, cercetate de lectorii care încearcă să meargă pe urma cărților lor îndrăgite. Exegetul recunoaște că, uneori, se poate întâmpla ca unele locuri fictive să devină reale. Pe el îl interesează însă „acele tărâmuri sau locuri care, în vremurile noastre sau în cele de demult, au dat naștere multor himere, utopii și iluzii, întrucât mulți sunt aceia care au crezut că există sau că ar exista cu adevărat pe undeva”. Umberto Eco recunoaște marea varietate a locurilor legendare. Despre acestea putem afla fie din legendele străvechi, fie din invențiile moderne. Drept consecință, semioticianul își propune să vorbească despre „realitatea acestor iluzii”.
Prima secțiune a cărții se intitulează Pământul plat și Antipozii. De-a lungul timpului, oamenii și-au imaginat în diferite feluri forma Pământului. În unele mitologii, el prelua înfățișări antropomorfe, cum e Gaia la vechii greci. În alte mitologii, se credea că el se sprijină pe spinarea unei balene sau a unei broaște țestoase. E ciudat că Eco nu trimite și la legenda lui Atlas, care sprijinea pământul pe umerii săi. În momentul în care au început să mediteze în mod științific asupra înfățișării pământului, anticii au considerat că acesta are forma unui disc înconjurat de ape și acoperit de calota cerească. Urmează o incursiune doctă în diferitele teorii lansate de către diverși savanți și filosofi de-a lungul timpului. Totul este minuțios documentat, iar ilustrațiile se dovedesc foarte bine alese.
Cel de-al doilea capitol investighează Ținuturile Biblice. Umberto Eco menționează faptul că geografia Palestinei biblice și a tărâmurilor învecinate este foarte bine cunoscută. Ierihonul și Bethlehemul există și azi, la fel muntele Sinai, lacul Tiberiada sau Marea Roșie. Cu toate acestea, Biblia pomenește și de o serie de locuri a căror situare geografică se pierde în legendă. Aparținând unei geografii sacre, aceste teritorii sunt analizate de către exeget cu maximă acribie.
Foarte interesant se dovedește capitolul în care se cercetează Tărâmurile lui Homer și cele șapte minuni ale lumii. Analiza pornește de la observația că „întreg universul mitologiei grecești ne este cunoscut: Attica, Olimpul, râurile, lacurile, pădurile, marea”. Cu toate acestea, vechii greci aveau tendința să proiecteze în legendar tot ceea ce știau despre lume. Drept consecință, Olimpul era imaginat ca locul unde sălășluiau zeii, iar apele și munții erau populate de nimfe. Și destinul zeităților minore era legat de niște teritorii specifice. Locurile în care au trăit asemenea ființe mitice lucrează asupra imaginarului colectiv, dobândind aceleași însușiri ca și tărâmurile inexistente. Tendința de mitologizare îl determină pe semiotician să se întrebe unde se găsesc cu adevărat locurile vizitate de Ulise în rătăcirile sale. Aceasta deoarece noi nu știm cu exactitate căror ținuturi reale le corespund locurile zugrăvite în Odiseea lui Homer.
Pornind de aici, Umberto Eco încearcă să refacă lungul drum al lui Ulise și să situeze pe hartă locurile în care s-au derulat peripețiile sale. Eroul petrece șapte ani pe insula Ogygia ca prizonier al nimfei Calypso. Reușește să fugă și, după o furtună teribilă, ajunge pe insula feacilor, Scheria. Eco este de părere că aceasta este insula Corfu, situată în apropiere de Ithaca. Aici, Ulise îi povestește lui Alcinou întâmplările pe care le-a trăit până atunci: debarcarea în ținuturile lotofagilor (probabil în ținuturile Libiei), întâlnirea cu Polifem (în Sicilia), popasul pe insula lui Eol, debarcarea pe insula vrăjitoarei Circe, unde rămâne un an (pe muntele Circeo din Lazio), vizitarea lumii de dincolo, deplasarea pe lângă insula sirenelor din golful Napoli, trecerea printre Scylla și Charybda (strâmtoarea Messina), sosirea pe insula feacilor, întoarcerea la Ithaca. Este un periplu ce se poate reconstitui relativ ușor cu ajutorul unei hărți de azi.
Destul de sceptic, Umberto Eco se întreabă dacă acestea au fost într-adevăr locurile străbătute de către Ulise. Oare Ithaca de azi este aceeași cu celebra insulă a eroului antic? Suspiciunea este întreținută de mai mulți cercetători moderni, potrivit cărora descrierile lui Homer nu corespund realităților de azi. Ithaca poetului era întinsă ca o câmpie, în timp ce cea de azi este muntoasă. De aici ipoteza că insula lui Odiseu ar fi mai degrabă Leucade. Lucrurile se dovedesc și mai complicate cu alte tărâmuri zugrăvite în epopee. Până la urmă, contează mitul și nu adevărul istoric.
Eco reconstituie itinerarul călătoriilor homerice, trecând în revistă principalele ipoteze lansate de către oamenii de știință de-a lungul timpului. Iar concluziile acestora se dovedesc spectaculoase. Dintre cele vreo optzeci de teorii insolite, autorul se oprește îndeosebi la cea a lui Victor Bérard, traducătorul în limba franceză al Odiseei, cel care l-a inspirat pe James Joyce în romanul Ulysses, în care periplul eroului este reconstituit într-o singură zi pe străzile orașului Dublin. Bérard este autorul mai multor lucrări, printre care și cea intitulată Les navigations d’Ulysse. Acesta susține că povestea lui Homer se baza pe călătoriile făcute de fenicieni pe Mediterana. În viziunea sa, lotofagii trăiau pe coasta tunisiană, Cyclopul în jurul Vezuviului, insula lui Eol se găsea în Stromboli, ținutul lui Circe se întindea în apropierea muntelui Circeo, Scylla și Charybda în strâmtoarea Messina, Calypso în Gibraltar, insula feacilor în Corfu, iar Ithaca este echivalată cu insula Thiaki de lângă golful Corintului. Problema e că Victor Bérard a reconstituit călătoria lui Ulise la bordul unui vapor modern, ceea ce nu i-a permis să deducă exact cât i-ar fi luat eroului antic să ajungă dintr-un loc în celălalt. Iar acest detaliu este în măsură să îi submineze teoriile.
O răsturnare și mai spectaculoasă a perspectivelor aduce Sergio Frau cu lucrarea Le colonne d’Ercole. Un’inchiesta din 2002. Recitind textele clasice, acesta ajunge la concluzia că, în viziunea lui Homer, Coloanele lui Hercule erau întruchipate de strâmtoarea Gibraltar. Ipoteza se bazează pe faptul că, în timpurile arhaice, percepția navigabilității Mediteranei era mult mai îngustă. Cum partea de apus se găsea în stăpânire feniciană și nu le era cunoscută grecilor, Coloanele lui Hercule s-ar fi plasat în strâmtoarea Siciliei, între insulă și coasta Africii. Drept urmare, călătoriile lui Ulise ar fi avut loc în răsăritul Mediteranei. De aici și ipoteza că Atlantida era Sardinia de azi. Consecința teoriilor lui Sergio Frau este aceea că periplul lui Ulise ar fi mult mai restrâns decât am crezut.
Fapt semnificativ, Umberto Eco nu își propune să lămurească problema rătăcirilor lui Ulise. Aceasta deoarece el este conștient de faptul că, pornind de la unele surse legendare, poetul a folosit propria sa imaginație. Odiseea este considerată o „minunată legendă”. Drept consecință, încercările de a reconstitui evenimentele zugrăvite pe o hartă geografică modernă au dus la nașterea altor legende. Contează doar faptul că, de-a lungul secolelor, numeroși cititori au fost vrăjiți de o călătorie care nu a avut loc niciodată.
Istoria locurilor și a tărâmurilor legendare este o carte fascinantă, în care documentul științific se confruntă cu puterea de seducție a mitologiei.