Nu avem încă – și nici nu e sigur că vom avea prea curând – o Istorie a literaturii române suspendate. Poate părea un proiect demn de a fi ocolit, dar nu este așa. Cred că o astfel de sinteză ar face dreptate atâtor idei scriitoricești care nu s-au mai întruchipat în opere așternute pe hârtie și duse până la capăt, atâtor scriitori care au promis, înflăcărați de o proiecție întremătoare a propriilor minți, mari întreprinderi aducătoare de profit cultural și de glorie personală. Pe unii i-a învins propria fire, nestatornicia, labilitatea, boala și expierea. Pe alții i-au strivit condițiile de viață, împrejurările, neșansa unor timpuri potrivnice. Dar proiectele care i-au animat și din care, uneori, au rămas părți semnificative ori măcar crochiuri, planuri fugare, ele interesează în cel mai înalt grad, fiindcă dau seama despre orizonturi care, chiar dacă nu au fost în cele din urmă atinse, au animat vieți și așteptări, eforturi și speranțe. Ele pot da seama despre haloul care înconjoară ceea ce a avut șansa să se nască, să apară, să ajungă la cititori, deci în patrimoniul național și, poate, uneori, și în cel internațional.
O succintă și, în mod indubitabil, plină de omisiuni listă ar cuprinde, după cum urmează…
Românii supt Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu, pierit tragic la Palermo când încă opera lui ajunsese cel mult până pe la jumătate.
Din romanul istoric Ursita al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, ca și din Istoria critică a românilor și din Magnum Encylopedicum ale aceluiași – ultimele două vaste construcții savante și erudite – nu au rămas decât părțile inițiale.
Ion Luca Caragiale a petrecut măcar o parte din anii autoexilului său berlinez plănuind să scrie încă o comedie în formula capodoperelor sale teatrale comice: Titircă, Sotirescu & Cie. Dan Gulea a explorat cazul, reconstituind tot ce se putea convoca în legătură cu acest proiect din atelierul autorului. Una peste alta însă, piesa lui Caragiale – din care, s-a spus, au existat cel puțin anumite scene scrise – nu există sau nu a fost încă descoperită. Ne lipsește…
Atunci când plecarea din această lume l-a surprins, la doar 45 de ani, istoricul și arheologul Vasile Pârvan lucra la volumul al doilea al vastei sale sinteze, Getica, unde urma să trateze perioada stăpânirii romane în Dacia.
Vasta frescă țărănească proiectată de prozatorul Pavel Dan, din care – datorită bolii – abia a mai apucat să se nască o nuvelă, Iobagii, a rămas etern spulberată de graba cu care boala ireversibilă l-a cules pe autor de pe pământ. „Un monumental roman al lui Horea” trebuia să se nască de sub pana scriitorului, așa cum atestă în memoriile sale David Prodan.
La moartea prea rapid survenită a lui Mateiu Caragiale, proiectul său prozastic – culegere de nuvele de mister ori de-a dreptul roman? – Sub pecetea tainei rămânea întrerupt, după numai trei nuclee enigmatice dezvoltate în capitole de sine stătătoare. Din Soborul țațelor se mai păstrează doar o pagină, în două redactări… Ce amânare definitivă de creativitate și de talent…
Unele dintre romanele proiectate și începute de Mircea Eliade – Gaudeamus – nu au mai fost duse până la bun sfârșit, din pricina împrejurărilor istorice și personale care au impus abandonarea planurilor inițiale. Ceea ce a rămas din ele stă mărturie a ceea ce ar fi putut fi…
Cel din urmă roman al lui Eugen Lovinescu, rămas neterminat din pricina morții autorului, a fost Mălurenii. Din ansamblul caietelor care conțineau manuscrisul, unul s-a pierdut în împrejurările epurării bibliotecii și arhivei personale a scriitorului în condițiile represiunii staliniste…
În urma prea repede plecatului dintre noi Radu Stanca s-au păstrat schițe și planuri de opere care ar fi putut fi scrise. Printre altele, o lucrare de estetică a cărei originalitate potențială a fost subliniată. Ce mult ar fi însemnat ca, alături de Tudor Vianu, Pius Servien și alți câțiva esteticieni să fi rămas și numele poetului Cercului Literar de la Sibiu…
Anti-Goethe, opera în două volume a lui Constantin Noica, a fost dusă cu bine până la capăt între anii 1951 și 1955. La arestarea autorului, în 1958, cartea manuscrisă a fost însă confiscată și, s-a spus, distrusă, chiar dacă pe parcursul deceniilor următoare s-au putut recupera mai multe capitole din ea, aproape jumătate. Se va găsi oare cândva și urma celorlalte pagini?
Ce s-o fi întâmplat cu materialele pregătite de D. D. Roșca pentru cartea sa despre umor? Chiar dacă nu a apucat să fie scrisă, sertarul filosofului va fi conținut materiale pregătitoare demne de interes…
Ultimul roman al Hortensia Papadat-Bengescu a rămas incomplet, cu multe bruioane, dintre care – se spune – nu toate au ieșit încă la suprafață, și a fost publicat așa cum s-a lăsat el reconstituit cu dragoste și acribie de către editoare. Se știa totuși că scriitoarea îl încheiase atunci când s-a săvârșit din viață. Împrejurările nefaste ale anilor 1950 nu au permis însă ca forma sa finală, dacă exista, să fie regăsită.
Colecția de biografii a lui Petru Dumitriu, megaromanul alcătuit din mai multe romane întrețesute, o operă literară tributară stalinismului, dar cu mari calupuri de proză admirabile, singura carte care, prin proporții și ambiții, ar fi putut întrece performanțele lui Mihail Șolohov, rămâne fără final… S-au reconstituit vreo două mii de pagini din ceea ce trebuia să fie, dar, în pofida includerii romanului apărut în franceză, Incognito, în această constelație, Colecția rămâne un imens tors fără final…
Dar Delirul lui Marin Preda, rămas la un singur volum din cele promise, măcar două? Să fi trăit mai mult autorul și să se fi schimbat măcar un pic conjunctura politică în favoarea punctului de vedere exprimat în acest roman, oare nu ar fi fost dus până la capăt de iscusitul scriitor?
Și Cartea milionarului de Ștefan Bănulescu nu s-ar fi completat, oare, cu al doilea volum, atât de așteptat de cititorii fideli ai romancierului? Nu s-ar fi înscris și mai clar autorul, prin această realizare majoră, în rândul literaturii române de seamă de după război?
Ion Negoițescu a apucat să își publice doar primul volum din proiectata sa Istorie a literaturii române, din urmarea proiectată rămânând doar unele portrete și materiale auxiliare. Cât de importantă ar fi fost această contribuție, și așa, incompletă, fiind profund semnificativă, dacă ar fi avut norocul să fie dusă până la capăt…
Ion D. Sîrbu intenționa să scrie un volum întreg de amintiri despre Lucian Blaga, în preajma căruia se formase și își petrecuse niște ani de tinerețe universitară. Într-o scrisoare către istoricul David Prodan, el spunea: „Dacă mai aveam 2-3 ani de viață, sunt sigur că v-aș fi surprins prin câteva sinteze de filosofia culturii legate de experiența traiului meu în acest exil oltenesc”. Nu a mai apucat, posteritatea trebuind să se mulțumească doar cu fabuloasa lui corespondență…
A rămas neterminat și ultimul roman al prozatorului clujean optzecist Alexandru Vlad, Omul de la fereastră, tipărit postum. Era abia al treilea dintr-o operă romanească ce promitea să își urmeze cursul, rotunjindu-se tot mai mult.
Mi-ar fi plăcut din cale afară ca și Ion Vianu, afirmat abia odată cu a treia vârstă ca prozator demn de o atenție solidă, să își fi terminat trilogia anunțată și programată, abandonată după apariția primelor două din serie, Caietele lui Ozias (2004) și Vasiliu, foi volante (2007), autorul optând, sub presiunea timpului, pentru fuziunea lor sub titlul de Arhiva trădării și a mâniei (2016).
Cu fiecare nouă ediție din autorii de ieri și de alaltăieri ies la iveală opere schițate și abandonate, întrerupte de alte planuri, mai promițătoare, ori de destinul nerăbdător de a încremeni eforturile de până atunci ale autorilor. Cu destinul, desigur, nu te pui. Dar datoria unei culturi care se respectă este să nu lase deoparte torsurile, crochiurile de atelier și, mai ales, lucrările așternute pe trei sferturi pe hârtie… Ele spun mult despre năzuințe, strădanii și eforturile creatorilor de a fructifica mai robust și mai convingător timpul vieții lor pământene și șansa creativității proprii. Nu o dată, asemenea orașe, palate, hale și depouri încremenite pentru totdeauna reconfigurează geografiile literare și dau sugestii pentru corespondențe vizibile numai de la o anumită depărtare, vorbind despre posibilități ratate de îmbogățire spirituală, despre dimensiuni perceptibile, dar care au rămas absente, despre nedesăvârșiri înalte și melancolice…
Alcătuirea unei astfel de istorii literare, deloc ilegitime – de vreme ce textele există, uneori în format dens și de lung parcurs, dar alteori putând fi rezumate la câteva notații frugale, la formulări aparent fără căpătâi, pe lângă care o întreagă detectivistică literară s-ar putea dezvolta cu succes –, ar fi timpul să intre în preocupările pasionaților de istoria sau, mai degrabă, istoriile posibile ale literaturii. Nimeni nu ar ieși păgubit din astfel de explorări. Ba, dimpotrivă…