Istoria este o disciplină a cunoașterii care se fundamentează pe „succesiunea faptelor” și se materializează prin discurs sau narațiune. Chiar și atunci când istoricul se folosește de „urmele materiale” ale trecutului pentru a reconstitui evenimente și fenomene sociale, acestea nu prind înțeles fără „povestea” spusă de istoric. Altfel spus, aceste „urme materiale” rămân obiecte valoroase pentru colecționari privați sau muzee și anticari atâta timp cât ele nu sunt „verbalizate” și înșiruite într-o narațiune/poveste istoriografică. Desigur, narațiunea istoriografică se deosebește de cea românească/ficțională prin definirea obiectului său de studiu ca fiind omul particular, viața unei societăți etc., încadrând cronologic și geografic subiectul său de cercetare, în timp ce literatura ficțională descrie omul și viața în dimensiunea sa universală. Discursul istoriografic profesează o cunoaștere particulară a realității trecute, iar narațiunea ficțională, chiar dacă urmărește să redea verosimil realitatea trecută, mai îndepărtată sau imediată, are în atenție „eternul” uman.
În altă ordine de idei, istoricul și narațiunea sa se confruntă, într-un fel, cu „mitul peșterii” platoniene, istoricul este acel prizonier care nu vede decât reflectarea „obiectelor” în „flăcările focului”. În fapt, sunt flăcările focului care mistuie lumea trecută. Prin urmare, narațiunea istoricului nu este altceva decât o reprezentare a trecutului. Asemănarea istoricului cu prizonierul lui Platon nu este singura analogie pentru explicarea dinamicii cunoașterii și producerii narațiunii referitoare la trecut, a reprezentării acestuia. Istoricul mai este asemuit și ca un „detectiv” (vezi pledoaria lui Robert Darnton) sau ca un „pictor-restaurator”, ori pictor propriu-zis (analogia lui Marian Coman). Toate aceste asocieri ar presupune că istoricul înlătură colbul timpului de pe tabloul realității trecute. O astfel de reconstituire a trecutului implică la nivelul reprezentării o justificare sau un „crez” subsumat formulei reconstituirii „a ceea ce a fost”, a adevărului, chiar în expresia „adevăr parțial și relativ” sau a „adevărului omenește posibil”. Cu alte cuvinte, un adevăr atributiv, condiționat de însăși natura umană a istoricului. Cu toate eforturile de acceptare a unei astfel de condiționări, anumiți istorici continuă să reclame statutul de știință pentru istorie, circumscrisă disciplinelor umaniste. Cunoașterea istorică nu presupune descoperirea legilor de evoluție a societății, ci se bazează pe „fapte de succesiune” (după cunoscuta expresie a lui A.D. Xenopol). Diferența ar consta între înțelegerea conceptelor de lege ca repetiție și evoluție ca succesiune. Cea din urmă este însușită de istorie.
Cu toții suntem convinși că istoria este o disciplină a cunoașterii umaniste, iar istoricul este un profesionist, el a depășit statutul de pasionat, acela de „amorezat” de cercetarea trecutului, prin educație și instruire specială pe care și-o însușește. Dar, în același timp, este o ființă vie, umană, nu un „înțepat” sau „scorțos” academic cu „ifose”! Este un „înțelept” care conștientizează mai bine ca oricine altcineva limitele cunoașterii sale, e în aceeași postură în care se află medicii care nu vorbesc despre boală, ci despre pacienți suferinzi de diverse boli.
Ca istoric, a asuma condiția naturii umane nu presupune abandonarea cunoașterii trecutului, ci înțelegerea limitelor acestei cunoașteri, a perspectivei și „relativității” tabloului trecutului pe care-l reconstituie. Fie că se apropie de analogia pictorului sau a pictorului-restaurator (atunci accentuează valențele creative ale demersului său), fie că își concepe demersul ca pe o reconstituire a unui puzzle, cu alte cuvinte ca un exercițiu sub semnul ludicului (atunci valorifică o componentă exploratorie a conștiinței sale umane), pentru că ludicul are și această valență prospectivă, de a transforma o problemă reală insurmontabilă ființei umane într-o chestiune negociabilă, acomodată regulilor și competiției (a omului cu natura sa). Supusă ludicului, istoria nu se „falsifică”, nu intră sub zodia temerilor și spaimelor care bântuie ca o fantomă lumea academică, ci cucerește noi teritorii ale umanului, anumite spații sociale, neatinse până atunci. „Joaca” istoricului în compunerea puzzle-lui despre reprezentarea trecutului nu izvorăște din „oboseala” sau „puținătatea” rațiunii, ci este o expresie a serenității și împăcării cu sine,
ca formă de domesticire a naturii umane. Evidențierea unei astfel de formule a reconstituirii reprezentării/tabloului trecutului sub forma reconstituirii unui puzzle are darul de a extrage cunoașterea istorică unui sentiment obsesiv/împovărător (istorismul vieții: ne naștem – trăim – murim, avem părinți, bunici… strămoși) și funcțiilor ideologice asociate (facem parte dintr-o comunitate locală, regională, națională, suprastatală etc.). Într-o lume a spectacolului și a culturii globale, a revoluției comunicării în care timpul și spațiul interacțiunii se anulează, istoria capătă o validare, o condiție socială, într-o nouă dimensiune, cea a game-mificării.
Unei astfel de poziționări a istoriei și istoricului în „societatea cunoașterii contemporane” i se asociază și Marian Coman (vezi cartea sa Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Polirom, Iași, 2013). Nu întâmplător, credem, cartea pomenită se încheia cu următoarea observație:
„În încheiere aş dori să mă întorc pentru o clipă la analogia cu care am început aceste concluzii, cea dintre cercetarea istorică şi pictură. Dacă trecutul pe care încercăm să-l reconstituim este o imagine, atunci aceasta nu este nici un tablou, nici o frescă, ci un puzzle. Un puzzle fărâmiţat în mii şi mii de piese, dintre care cele mai multe s-au pierdut. Prin urmare, instrumentele necesare celui care încearcă să reconstituie imaginea iniţială nu sunt nici abilitatea tehnică sau minuţiozitatea restauratorului, nici imaginaţia sau desăvârşirea stilistică a pictorului, ci gândirea logică şi construcţia argumentativă. Acest volum este soluţia pe care o ofer acestui fascinant puzzle – ce fel de construcţie politică a fost Ţara Românească medievală? –, având convingerea că imaginea pe care am reuşit să o asamblez este mai coerentă şi mai consistentă decât cele anterioare.”
La fel de sugestivă ni se pare și opțiunea istoricului de a recurge la textul concluziilor pentru a-și promova cartea în anul următor publicării acesteia (vezi https://www.criticatac.ro/marian-coman-putere-teritoriu-ara-romaneasc-medieval-sec-xiv-xvi/).
Relevante pentru concepția istorică a lui Marian Coman sunt conceptele de imagine-reprezentare și puzzle. El face trecerea dinspre o concepție a istoriei definită ca act de creație, condiție impusă de turnura lingvistică și revizionismul istoriografic, către istoria exploratorie și experimentală. Istoria nu mai este, prin analogie, imaginea-tablou sau fresca trecutului, creație a istoricului-pictor, ci o imagine puzzle. Cea mai importantă constatare a lui Marian Coman nu se referă la complexitatea imaginii excesiv fărâmițată, descompusă în „mii și mii de piese”, ci la faptul că cea mai mare parte a acestor piese nu se află la îndemâna istoricului chemat să le „asambleze”. Tocmai lipsa „pieselor” necesare pentru întregirea imaginii trecutului determină ca actul „asamblării” să se transforme într-un proces exploratoriu și experimental.
Marian Coman discută în cartea sa despre „construcția politică a Țării Românești” din perioada medievală, subliniind că încheierile sale propun o imagine istorică „mai coerentă și mai consistentă decât cele anterioare”. Nu este vorba în această expresie de vreo obrăznicie sau de dorința de notorietate a unui tânăr, un istoric influențat de mondenitățile istoriografice, dispus a demola interpretări istorice anterioare și „de a înnoi tot”. Observăm aici o poziționare a istoriei într-o perspectivă a cunoașterii istorice specifică pentru o societate „post-adevăr”, în care nu mai sunt relevante conceptele de adevăr și corectitudine, ci cele de coerență și consistență.
Marian Coman ne propune o asamblare diferită a pieselor cunoscute din istoria construcției politice a Țării Românești și o redesenare a contururilor pieselor lipsă din această imagine. Asamblarea imaginii istorice despre care vorbește Marian Coman depășește o concepție binară a istoriei profesată de documentarist/arhivist și de narator sau „desăvârșirea stilistică”, însușiri asumate de istoric cel mai adesea într-un mod dezechilibrat (motiv pentru care, constata încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea B.P. Hașdeu, avem atât de mulți artiști și atât de puțini istorici). Documentului și „desăvârșirii stilistice” în compunerea istoriei i se alătură mult mai pregnant capacitatea reflexivă a istoricului, în cuvintele lui Marian Coman, „gândirea logică și construcția argumentativă”.
Astfel, istoria-imagine pe care ne-o propune despre construcția politică a Țării Românești în Evul Mediu a fost aceea a unei „comunități politice”, bazată pe „un ansamblu complex de rețele de patronaj între domn și diverse grupuri sociale” și „abia treptat și relativ târziu a căpătat o consistență teritorială”. Pentru a formula în termeni conciși această concluzie, Marian Coman a explorat „mii de documente, de cărți, de studii și de articole” din literatura istorică recentă românească și generală. Marian Coman „înnoiește” o imagine istoriografică amplasând dezbaterea istorică națională în orizontul istoriografiei generale contemporane, atât ca ilustrare a concepției istorice, cât și ca perspectivă de interpretare istoriografică.