Despre miezul lucrurilor: Ovidiu Pecican de vorbă cu Irina Petraș
– Dragă Irina, tradiția clasicității, moștenirea greco-latină, privilegiază, printre alte specii literare enkomion-ul, elogiul. În cultura noastră de azi unii fug de el cu orice preț, socotindu-l compromis pe termen lung de abuzurile Epocii de Aur, alții regretă că nu este îndeajuns de cultivat, pledând pentru „exercițiile de admirație”. Între aceste polarități tu unde te situezi?
Nu cred că are neapărat legătură cu Epoca de Aur. Ba, poate chiar dimpotrivă. Laudele adunate atunci grămadă pe capul unuia singur au făcut oamenii mai circumspecți. Oricum, elogiile erau strident deșănțate, iar lumea se acomoda la „situație”. Dacă bine îmi amintesc, reviste, almanahuri aveau un „uium” politic achitat rapid (și supus, sigur!) în primele pagini, un elogiu/omagiu, restul revistei rămânând curat. Critica nu se ferea nici de laude, nici de critici. N-o face nici acum, firește, dar cum astăzi, vorba lui Eco, orice ignorant are dreptul să-și arate nimicnicia în văzul lumii, cu surle și fanfare, laudele sunt atât de multe și lansate pe nemestecate, încât e greu să strecori pe bune o vorbă bună lucidă și așezată. „Exercițiile de admirație” le înțeleg ca antrenament necesar pentru evaluări cinstite care să țină piept înjurăturilor la modă în lumea intoleranțelor-tolerante de tot soiul. Căci tolerând și scoțând în față toate diferențele care pretind privilegii, intoleranța se ițește mai abitir ca altădată. Simți, dintr-o dată, o poftă nebună să folosești toate epitetele negative puse la zid de o prost înțeleasă corectitudine. Se uită că în lumea oamenilor lucrurile se orânduiesc după opoziții. Nu poate fi nimic bun dacă nu mai poți recunoaște răul. Cum să apreciezi lumina dacă interzici întunericul?
Revenind, nu-mi plac vorbele mari. Nu am încredere în ele, în „măreția” lor. Tot așa cum nu-mi plac nici laudele exagerate, căci există și laudă care ucide, tocmai fiindcă, exagerând, induce neîncredere în evaluarea ei. Nu mă dau în vânt după ceremonii și ritualuri. Înțeleg prea bine că omul are nevoie „să-și dea importanță”, e fiinţă competitivă, fascinată de ierarhii și clasamente. Cel care speră să fie lăudat nu dorește în primul rând aprecierea, evaluarea faptei/isprăvii sale, cât mai ales ridicarea sa deasupra celorlați. Pentru a stabili o ierarhie, apelezi la gradele de comparație. În mod ciudat, superlativul absolut e mai relativ, mai democratic, decât superlativul relativ. Să spui despre un lucru că e foarte frumos/bun (cu toate variantele la îndemână: extraordinar de, din cale afară de, grozav de, nespus de, inclusiv ciudatul post-pus nevoie mare) nu înseamnă nicidecum că excluzi existența altor lucruri (cam) la fel de frumoase/bune. În viața de zi cu zi, superlativele absolute se împart rapid, pe negândite, sunt simplă formă de curtoazie (facebook-ul zumzăie de superlative suspendate). Superlativul relativ, în schimb, vrea cu orice preț să separe – el stabilește o relație cu ceilalți (din, dintre) doar pentru a o rupe, aruncând în umbră tot ce e în jur. Firește, are șanse infime să fie drept, căci nu e rezultatul unei evaluări serioase, responsabile, ci al uneia pripite și, în subtext, sfidătoare. De aceea stârnește polemici, răbufniri, dezacord. Cel/cea mai însingurează, izolează. Scoate din rândul lumii. Oricând de luat în râs („cel mai tare din parcare”), e acceptabil doar în varianta poetică și livrescă: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta”.
Laudele la care țin sunt toate semnalele de la cititori care au găsit ceva în cărţile mele, un răspuns, un reper, un îndemn. Trebuie să recunosc că aceste semnale au fost mereu mai importante pentru mine decât cronicile confraţilor. Pe acestea sunt înclinată să le bănuiesc un pic mincinoase, adică lăudând din simpatie când mi-e prieten, un fel de a păstra buna relaţie, sau grăbite şi chiar nedrepte, când e viceversa. Nu mă supăr niciodată pe observaţiile critice, nu mi se par înjurături, dacă nu sunt chiar sunt răuvoitoare înjurături. Iar când sunt astfel, la ce să mă supăr?
– Te numeri printre scriitorii români cu o bună memorie nocturnă. Cum se face că, de destule ori, îți amintești dimineața (cu lux de amănunte) experiențele onirice din timpul somnului, scriind mai apoi cărți pe seama lor?
Nu știu cum se face, dar așa se întâmplă. Nu uit visele și toate sunt colorate, asta e! Și epice, complicate, cu detalii încântătoare sau înfiorătoare, dar niciodată nu se prefac în coșmaruri. Pot reveni la ele oricând, mă pot întoarce în vis dacă m-am trezit înainte de a-i termina povestea. Slujba onirică funcționează fără poticniri. Viaţa mea de noapte (cartea mea din 2017) porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate (aproape) egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână.
I-am spus vieţii de noapte in-sperienţă, fiindcă se petrece înăuntru, un înăuntru cu mai multe sensuri: e experienţă aproape exclusiv mentală (spun „aproape” fiindcă trupul răspunde şi el, haotic, la semnalele viselor: plânge, transpiră, se zbate); se întâmplă sub pavăza somnului, cu acces limitat al voinţei, al minţii diurne la desfăşurările sale; nu are martori exteriori, nici măcar visătorul, căci el are memoria viselor proprii fluctuantă – şi le aminteşte bine, foarte vag ori deloc. Visul e o in-sperienţă strict individuală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şi gând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…” Ele ar putea fi materia neagră, partea copleşitor de importantă a universului personal la care accesul ne e limitat şi alunecos.
Visul, ca şi Memoria, are funcţie interpretativă și aproximează liber, de la distanță, ca să zic așa. Povestitorul de vise e şi el un altul, nu poate reveni cu adevărat în visul său. Încearcă doar să refacă mental in-sperienţa alterului său ca s-o poată include zestrei sale existenţiale. Interpretarea viselor o înţeleg mai ales cu visele ca subiect: ele interpretează date acumulate de creier; nu ca obiect (complement) care suportă, aşteaptă interpretări. Le descriu încercând să aflu care le e punctul de plecare, ce anume din trecut le-a stârnit povestea, nu le interpretez pe ele ca semne premonitorii. Creierul meu interpretează, în regim nocturn, materialul acumulat de-a lungul anilor de viaţă şi îl traduce sub forma unor poveşti parţiale, fragmentare. Visătorul încearcă, la trezire, să desluşească interpretarea la care a „asistat” şi mai interpretează o dată, în regim diurn. „Adevărata” poveste nu e nicăieri. Sau e mereu pe drum, work in progress.
O ipoteză atrăgătoare: visul ca şcoală, ca antrenament oniric de răspuns la emoţii negative reale. Se crede că, în timpul somnului, creierul nostru scanează memoria emoţională. De îndată ce identifică urme ale unei emoţii negative, construieşte un coşmar în jurul ei. Un fel de, zic eu, alertare de celule albe (leucocite) în jurul unei infecţii. Un fenomen imunitar oniric. Coşmarul detonează ameninţarea, o rezolvă şi, deci, o neutralizează. O problemă ar fi că invazia in-otică („aproape de urechea noastră”, opus lui ex-otică, „departe de urechea noastră”) a imaginilor horror înregistrate peste zi poate fi receptată ca ameninţare şi prelucrată printr-un coşmar, dar unul inutil, căci ameninţarea e fictivă. Dar poate că nu e de tot inutil. Ororile rămân orori indiferent cum şi unde le experimentezi.
– Fotografiile tale din liceu și din facultate atestă fără dubiu încadrarea ta ca persoană într-un canon indiscutabil al frumuseții. Unele femei deploră o asemenea situare, socotind-o un handicap, o cortină în dobândirea prețuirii pentru alte calități pe care le au, altele, dimpotrivă, mizează totul pe avantajul natural obținut. Căci, nu-i așa, „Frumusețea va salva lumea!”…
E adevărat că în Miezul lucrurilor, cartea-interviu cu Alexandru Deșliu, am descris și eu acest handicap al frumuseţii. Nu am nicio vină că bărbații, dovedit științific, „aleg” cu ochii și mânați de pofte greu controlabile (asta cu ne-stăpânirea îmi e profund antipatică, îmi tulbură pariul meu pe om ca ființă rațională, cu acces la dreapta judecată!), iar femeile, mai ales cu capul. Bărbații nu încearcă să schimbe eticheta, ci, dimpotrivă, profită de ea. Un „Ce să faci, așa-s bărbații!” scuză multe slăbiciuni, nedreptăți, abuzuri. Supărător pentru mine era de-la-sine-înţelesul – avansurile şi declaraţiile băieților se presupuneau urmate de acceptul meu necondiţionat, dar eu nu mă simțeam îndatorată dacă vreunul îmi spunea că am ochi frumoşi. Răspunsul meu sec: „Ştiu”, îi punea în încurcătură. Declaraţia cerea, tradiţional, clipiri mărunte şi încântate din pleoape, mironoseli şi intrarea automată într-o relaţie. Cu băieţii, colegi de şcoală, am avut o bună relaţie camaraderească, de mine întreţinută şi păstrată la nivel interuman, nu intersexual. În preadolescenţă, visam întâlnirea cu un celălalt în condiţii de sinceritate absolută, de recunoaştere instantanee a potrivirii, fără jocuri ale cuceririi, fără meşteşuguri abile ale prinderii şi păstrării în laţ. Nici o prefăcătorie nu încăpea în relaţia cuplului ideal, era de la sine înţeleasă fidelitatea, alegerea se făcea o dată şi definitiv, ajustarea se împlinea din mers, paşii înainte şi înapoi se făceau de comun acord şi pe faţă. Înţelegerea diferenţelor era chiar înţelegere şi ţinea de gând, judecată, cumpănire, împreună lucrare. A fost epoca romantică a perspectivei mele, s-a stins curând!
Mi s-a spus adesea că nu mă port ca o fată frumoasă, adică nu profit de frumusețea mea, că nu extrag puterea pe care mi-ar putea-o oferi. Sigur că știam că sunt frumoasă, dar nu era meritul meu, nu făcusem nimic pentru asta. Din contră, mi se părea mai de laudă ceea ce adăugam minții mele iscoditoare. Am căpătat curând un ascendent asupra celor din jur: eram cea care ştie. De aici şi dorinţa de a citi toate cărţile din casă, din biblioteca publică, din lume… Era metoda mea de a stăpâni preajma. Tot citind, am ajuns treptat să fiu cea care știe cât de multe nu știe și nici nu va putea ști… Cărţile erau/sunt arma secretă. Tot ele sunt vinovate şi de uşurinţa cu care îmi apropii oamenii fără a-i lăsa să se apropie prea tare. Vorbele meşteşugite şi-au dezvăluit forţa, dar şi ambiguitatea, minciuna, uşurătatea. Să prinzi în cuvinte trecătoarele feţe ale lumii mi s-a părut un joc demn de toată atenţia. Eram, în târgul meu, o mică vedetă, o mânuitoare de cuvinte. Întâmplător, și frumoasă, da. Singuratecă, puţin dispusă să trag sfori pentru vreun ce profit, mi-am construit o impermeabilitate constantă. Senină. Și implicată.
Cât despre devierile sexiste în receptarea literaturii feminine, ele pot fi ținute în frâu dacă scriitoarea se poartă ea însăși în primul rând ca o ființă umană, nu ca o femeie-care-scrie. Așadar, dacă mizează exclusiv pe calitatea scrisului ei fără a accepta ca nurii ei să intre în schema evaluării. Și chiar așa se întâmplă în majoritatea cazurilor. Deocamdată, am mai spus-o, feminismul ca ideologie exagerează şi exagerarea nu-i decât normală. Schimbările se produc la noi, oamenii, prin şocuri. E de atins cândva, cum iarăși am mai spus, complementaritatea ideală. Ideea e de a acţiona liber în spaţiul social ca femeie, cu toate calităţile (şi defectele) genului, și de a accede la putere, bărbat sau femeie, în limitele competenţelor cântărite lucid şi echidistant.
Frumusețea salvează omenirea?! Mai întâi să ne lămurim: care frumusețe? Nimic nu poate salva omenirea (nici măcar rugăciunea, cum am văzut deunăzi scris pe niște pancarde!), atât cât mai poate fi salvată, doar oamenii. Niște oameni trecuți prin Carte, Cultură, Artă și conștienți de „datoria vieții noastre”. Însă, cum procentul de oameni luminați, generoși și dispuși să pună umărul la un bine comunitar e în scădere, mă tem că nu am vești bune.
– Lăsând deoparte prioritatea cronologică a afirmării tale ca om de litere, a venit poate timpul să mărturisești: ești o scriitoare care pictează sau o artistă vizuală care scrie?
Sunt o ființă umană care își exersează mai multele valențe creatoare, activate cam deodată, în copilărie. Cred că împărțirea scriitorilor pe căprării prea stricte nu e valabilă. Oricine are o îndemânare peste medie într-o zonă creatoare poate avea performanțe notabile și în altele, chiar dacă una este dominantă și celelalte complementare. Nu voi spune poet care scrie romane sau eseuri, ci scriitor, cu manifestări remarcabile în mai multe genuri. Între arte, da, e mai complicat. Nu o diplomă/o legitimație te face automat scriitor sau pictor, ci asumarea de către tine a unui talent pe care îl poți numi menire și, în urmă, recunoașterea de către ceilalți a valorii lucrărilor tale. Culmea e că m-am gândit la toate astea mai ales după ce scriitorul a fost inclus în nomenclatorul profesiunilor! Ce mi se păruse o gravă nedreptate s-a transformat în îndoială. Profesiunea/meseria este de obicei cea din care îți câștigi pâinea. La noi, nu se poate trăi din scris decât în cazuri cu totul excepționale. Dacă din onorariul la prima carte puteam să-mi cumpăr o garsonieră (exagerez foarte puțin!), acum scriitorul „să fie bucuros că e publicat”, să nu mai poftească și plată…
Am fost crescută, cum spuneam altădată, în ideea că (aproape) tot ce a putut face vreodată un om aş putea face şi eu. La o adică. Şi că nicio muncă nu e dezonorantă, dimpotrivă: eşti atâţia oameni câte meserii stăpâneşti. Dar, firește, când ştii să faci şi chiar faci prea multe şi de toate, o oarecare doză de superficialitate e inevitabilă. Ba nici n-aş numi-o superficialitate, e mai degrabă miză pe improvizaţie şi trecător. Nu am aroganţa de a crede că îmi sunt la îndemână făcuturile perfecte – nici nu cred, de altminteri, că există perfecţiune, cum nu sunt obsedată de Adevărul cu majusculă. Existenţa ne e marcată şi condusă de adevăruri mărunte. Să mai adaug că moartea intră în definiţia mea de om trecător, că nu visez vieţi de apoi, că sunt prin fire spontană şi perfectibilă, nepromisă definitivului, iremediabil destinată provizoriului, imperfecţiunii deschise. Sunt dintre cei care cred că totul, toate gesturile, mărunte ori mai măricele, au importanţă. Că Totul depinde de Tot. Lumea mi se pare o ţesătură de fire abia băgate în seamă care, la o adică, se dovedesc a fi chiar urzeala, şi modelul, şi ţinta. De aceea, nu mă feresc de aşa zisele mărunţişuri ale zilei, nu le ocolesc, nu le trec cu vederea grăbit şi superior. Nu cred că ne pot fi la îndemână mereu numai şi numai lucruri de însemnătate capitală.
Greu de răspuns la întrebarea ta! Am învățat să citesc și să scriu la cinci ani. Cam de pe atunci și desenez. Când a apărut cartea despre Proza lui Camil Petrescu, în 1981, m-am bucurat, fireşte, dar nu din cale afară. Îmi era deja o sarcină nedusă până la capăt, de unde și următoarele două ediţii sever revizuite. Altfel, deloc atrasă de viaţa de cârciumă ori de cafenea, nu mi-am „băut” debutul, ca să zic aşa. Parcă mai emoţionant a fost debutul ca pictor. Am amintiri vii de la primul vernisaj, din 1976, de la galeriile revistei „Tribuna”. Al doilea vernisaj se petrecea la Galeriile „Filo”, gospodărite de Octavian Şchiau, decanul Facultăţii şi amator de pictură. Au fost de faţă mama şi tata, lume multă, flori, voie bună. Eu mă îmbrăcasem într-o rochie făcută de mine (ca toate pe care le am, de altfel), din mătase tutunie, stil Grecia antică, în ton cu tablourile şi cu sandalele cu toc foarte înalt… Pictura a fost mereu partea mea cea mai liberă. La scris sunt oarecum mai disciplinată, mai sobră. Dar nu foarte. Țin cel mai mult la stropul de gând personal pe care îl pot introduce, nu la aplicarea cuminte a teoriilor altora (pe care nu le ignor!). La pictură, însă, nu ascult de nicio regulă. Pictez cu degetele, cu cuţitul de paletă – nu cu pensula – şi experimentez mereu. Deci: sunt un om care scrie critică literară și eseu, care traduce din engleză și franceză, care pictează, care citește de șapte decenii – toate astea cu o plăcere de intensitate egală. Dar sunt și omul care coase o rochie, face o prăjitură, un raft nou de bibliotecă. Îmi plac toate meșterelile, tot ce iese din mintea și din mâinile mele. Și sunt gata mereu de îmbunătățiri.
– Multă lume pare că trăiește pentru a călători. Tu, dimpotrivă, pari să te temi de călătorii, le eviți pe cât se poate. O fi așa ori este o simplă impresie a celorlalți? Te-ai defini ca un „om al pământului”, legată de peisajul cotidian și de siguranța pe care ți-o oferă?
Impresia de care vorbeai, simplă impresie, vine din împuținarea călătoriilor odată cu trecerea anilor. Și nu e corectă. Nu mă tem de călătorii, nici vorbă. Am călătorit mult, eu eram cea care punea la cale expedițiile în familie. În fiecare vară băteam ţara în călătorii în circuit (cu banii strânşi peste an). Să vedem, să aflăm, să avem termeni de comparaţie. Am fost în toate zonele României dodoloațe. Am călătorit și peste hotare. Încă din copilărie, călătoriile de-adevăratelea erau dublate de cele imaginare, cu suportul imaginii de album ori de film, sau de cele visate. Tata avea o colecţie de reviste vechi, Ştiinţe şi călătorii, parcă se numea. Două volume pe care abia le puteam ţine în braţe. Simţeam o plăcere nebună să le răsfoiesc, să citesc despre tot felul de minunăţii.
De o vreme, călătoresc mai puțin şi, pe măsură ce trec anii, găsesc tot mai puţine argumente pentru a părăsi locul şi lucrul. Documentarele, albumele, cărțile îmi satisfac azi perfect gustul pentru călătorie. O experienţă miraculoasă şi profitabilă interior poate fi pentru mine şi o plimbare de câteva ore prin pădurile din jurul Clujului ori pe străzi rareori străbătute. Călătoriile din vis, apoi, sunt atât de labirintice, cu atât de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, încât mă trezesc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Între „ţările” visate şi cele văzute aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă.
Așadar, sunt asemeni omului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc în jurul său. Ca şi în cazul siglei unei colecţii editoriale franţuzeşti, Le Promeneur; sensul se iscă din paradox. Plimbăreţul e un domn aşezat temeinic şi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot aşa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se închide în propria reverie singuratică.