Fără trăire dar și fără relaționare comunicațională umană
„Inteligența Artificială nu este autopoietică.”
Am identificat de la început și un pic prea repede Inteligența Artificială cu Conversația sau Comunicarea Artificială, arătând că modelul de programare după care lucrează este unul lingvistic. De altfel, la începuturi, foarte curând după producerea lor pe scară largă, succesul computerelor s-a datorat capacităților de comunicare, mai degrabă decât acelora de mașini de calcul. Inteligența Artificială, la rândul ei, este un program – o mașină digitală – de comunicat, nu de gândit.Confuzia Conversației/Comunicării Artificiale cu Inteligența Artificială ar trebui să ne pună pe gânduri: oare nu este gândirea noastră, nu sunt raționamentele noastre, doar un fel de a comunica cu noi înșine ca și cum am fi un altul, cum presupuneam mai sus?
Limbajul vorbește numai trăirii noastre și ne ajută să o putem depăși spre experiența celorlalți. Limbajul este locul unde experiența mea și experiența celuilalt se transcend reciproc. Dar nu există decât aceste experiențe despre care limbajul face semne, restul, de altfel și ele supuse unor semne mai primitive, sunt trăiri. Cuvintele sunt semnele goale ale unui limbaj pe care trăirea noastră caută să le umple de conținut! Desigur, există acumulări de semnificații din experiențele trecutului altor generații de oameni, dar numai întrucât aceste experiențe există în experiența cuiva prezent, prin învățare.
Am prezentat comunicarea umană ca să se poată înțelege cum de ne poate apărea un program de computer ca Inteligență Artificială, adică similară celei umane, doar că ne-organică. Dar sunt și diferențe, este și de distins între comunicarea umană și cea care constituie pentru noi Inteligența Artificială. Comunicarea umană îngăduie structurarea trăirii unui om ca experiență și transmitereaacestei experiențe altui om. E un transport care nu conține nimic șicare se consumă la cele două capete: organizarea trăirii ca experiență la punctul de expediere și organizarea receptării ei la punctul de destinație. Și e o transmitere de la un organism la altul. Omul e un organism tot așa cum,oricât de subtil se ascunde de testul Turing, Inteligența Artificială este un mecanism digital, un mecanism bazat pe un calcul, nu pe o înțelegerece senaște din trăire.
Termenul de calcul folosit aici subliniază diferența dintre limbajulcomunicării umane și limba programelor de computer. În Antichitate, logica a fost produsul unei elaborări raționale a gramaticii. Dar atunci când știința modernă s-a transformat, din discurs, în demers, atunci când a părăsit cunoașterea comună preferând limbajul matematic, limbajului uman, logica, infuzată de matematică, a devenit logică simbolică și calcul logic, adică baza ulterioară a limbajului de programare al computerelor. Calcul logic înseamnă algoritmi pentru coerență, eficiențăși rapiditate. Nu limbaj întemeiat pe viața organică, capabil să transforme trăirea în experiența de viață a organismului. Viața organică e cu totul altceva decât funcționarea plată a entităților digitale: obosești, ți-e foame,ai tot felul de dorințe sau plictiseli, tristeți sau spaime care, uneori, nici nu știi de unde vin… Computerul nu se naște, nu trăiește și nu moare – este doar produs, durează și este scos din funcțiune. Ideile și deciziile lui nu au efect de viață și de moarte asupra lui (deocamdată; oricum nu le va resimți ca un om care se sinucide…). Poate că se pune singur în stand by ca să economisească energie, dar asta nu e moarte…
Mai este ceva în viața de organism a omului ce definește comunicarea umană și care lipsește cu totul comunicării Inteligenței Artificiale: relaționarea. Omul se naște printre oameni și ca să poată să supraviețuiască și să se poată dezvolta se află în relație cu semenii săi. Ceea ce contează pentru supraviețuirea lui înainte de orice este stabilirea de relații. Comunicarea are, cum zice Școala de la Palo Alto, două laturi, conținutul și relația, care se combină în așa fel încât,în comunicare,relație devine meta-comunicare pentru conținutul transmis.
Suplimentar, peste aceste două aspecte ale comunicării, în distincția dintre Inteligența Artificială și om, ne poate ajuta conceptul inventat de Humberto Maturana și Francisco Varela pentru a defini automenținerea chimică a celulelor vii. Autopoetice (din greacă, care se creează singure) sunt mai ales sistemele vii care sunt capabile să se producă și să se mențină singure, creând-și propriile părți. Alopoetice sunt sistemele care folosesc materii prime pentru a produce structuri organizate diferite de ceea ce sunt aceste sisteme.
Diferența dintre cele două tipuri de sisteme se prelungește în diferența sistemelor de comunicare după care lucrează. Sistemele alopoetice comunică după ierarhii pentru care sistemul telegrafului, cu stâlpii care impun direcții în spațiu și restricții în timp, poate fi un model. Modelul tehnologic Shannon-Weawer al comunicării, asta conceptualizează: transmiterea de semnale electrice. Modelul orchestrei vine dintr-o altă practică, cea terapeutică, a Școlii de la Palo Alto. Sistemele autopoetice, organismele, comunică după sistemul orchestrei. Organismele pot participa astfel la viață–ca sistem–șipot forma apoi societățile ierarhizate. Experiența individuală este experiența unor organisme care trăiesc similar, în sisteme autopoetice. Asta oferă un temeifoarte diferit comunicării umane, prin limbaj.
Cum se vor conecta între ele Inteligențele Artificiale prinse în sisteme alopoetice? Sau în singularitatea lor nu vor avea nevoie de conexiune? Fără relaționarea organismelor vii Inteligențele Artificiale nu pot constitui o societate – punctul forte al organismelor și punctul slab al mașinilor inteligente – și nu pot prelua conducerea lumii noastre, așa cum se tem unii. Ce lipsește Inteligenței Artificiale pentru a fi autopoietică este comunicarea în sensul ei uman, pe modelul orchestrei – adică suprapunerea peste relațiile grupului social de apartenență și grupurilor de interacțiune, nu după modelul telegrafului, al transmiterii de semnale.
Dar aici trebuiesă acceptăm că evoluția omenirii e la o răspântie: semnalele devin semne.Este stadiul civilizației umane acum: cafea fără cofeină, bere fără alcool, iaurt fără grăsime: gusteme care au încetat să fie doar semnalul a ceva, devenind semne. Acesta a fost sensul umanizării, al instalării culturii. Acum omul european se detașează de înțelesurile și semnificațiile existențiale ale culturii lui transformându-le în erudiție, într-un joc cu mărgelele de sticlă și nu mai este gata să le facă să trăiască dându-le sângele său,dându-și viața sa pentru ele. Produsele erudiției culturale sunt lipsite de suflul viu al trăirii. De la ele învață Inteligența Artificială. Pentru ea, oricum nu au nicio referențialitate existențială sau relaționarăși devin numai semnale digitale. Sunt semnale – precise și puțin interpretabile, nu semne deschise interpretării. Comunicarea fără trăire nu face sistem organic cu cel care o receptează pentru că lipsește latura de relaționare a comunicării. Cultura umană tinde să facă din semnale, semne, pe când Inteligența Artificială face de semne, semnale.
Inteligența artificială–careeste o mașină de calcul digital și de comunicat, nu de gândit–, preia erudiția culturii occidentale în felul în care mașinile mecanice au preluat acțiunile fizice naturale ale oamenilor în revoluția industrială. Ca mașină de comunicat, prin Inteligența Artificială computerul scoate comunicarea în afara omului, tot așa cum macaraua scoate,la ridicarea de greutăți,efortul fizic, în afara omului… La un capăt al succesivelor medieri ale mediilor culturale se află trăirea aproape incomunicabilă, la celălalt capăt, comunicarea autonomizată, aproape fără nicio urmă de trăire. Ceea ce este comunicarea acum se poate face în afara comunității oamenilor ca toți oamenii, și, mai ales, în afara experienței de viață a oamenilor ca toți oamenii.
Nu inteligența umană este artificializată, ci comunicarea umană. Autonomizarea comunicării face ca astfel de dispozitive comunicaționale sau mașini semiotice – cum sunt textele, operele de artă, piesele muzicale –să se poată construi, pe baza unor formule generale, care trec în algoritmii inteligenței artificiale, în afara trăirii sau experienței umane directe. La fel ca în cazul reproducerii operelor de artă, produsele culturale ale Inteligenței Artificialene pot prea bine acum apărea caomniprezente, dar le simțim totodată efemere, lipsite de substanță, disponibile, fără valoare. Autenticitatea aurei se află în afara sferei tehnicea reproducerii, spunea Benjamin…
Comunicarea pare să fi moștenit lumea noastră și legatarul ei proaspăt apărut este Inteligența Artificială. Mai întâi cunoașterea s-a dezlipit de existență, s-a autonomizat, a devenit demers neutru axiologic (Wertfrei). Acum, comunicarea seautonomizează, se eliberează de valoarea adevărului corespondență și își instalează propria ei autonomie în mașinile digitale care o susțin. Existența omului obișnuit rămâne în afara marilor curente autonomizate ale cunoașterii tehno-științei și comunicării Inteligenței Artificiale, redevenind viață cotidiană în confruntare cu o realitate care, la rândul ei, devine tot mai mult virtuală.