Aura – trăirea și comunicarea
Cuvântul nu este nici numai sunet al vorbirii – sau înregistrare scrisă –, după cum nu este nici numai idee, pe care sunetul sau scrierea ni le trezesc în mintea noastră.
Ca organism, omul trăiește, are, adică, trăiri. Trăirea e aura și este cumva în sine. Nu chestionezi șamanul, nu îi ceri probe, dovezi ale trăirilor lui, ci le creditezi prin credință. Sau în iubire – creditezi trăirea celui îndrăgostit…Omul poate conștientiza trăirea interioară ca experiență prin gesturi și cuvinte – ea poate fi exprimată și comunicată. Exprimarea este directă, ca un semnal. Poți semnaliza trăirea, iar calitatea de semn a semnalului transmite ceva celuilalt organism uman. Poți semnifica trăirea cu gesturile sau viața ta și o poți semnifica cu cuvintele. Exprimarea comunică și comunicarea exprimă, dar diferența dintre ele stă în modul în care se întâmplă asta. Expresia indică o experiență brută, care poate fi sesizată în limbajul corporal– bunăoară somatizările la care face trimitere conceptul de aură. Comunicarea presupune semne, care semne sunt analitice cu trăirea.
Exprimarea trăirii, conștientizarea ei ca experiență și reproducerea ei sunt toate legate de comunicare, sunt comunicare. Știm deja de mai bine de un secol cum produce comunicarea mesajele care transmit experiența umană. Cuvântul nu este nici numai sunet al vorbirii – sau înregistrare scrisă, după cum nu este nici numai idee, pe care sunetul sau scrierea ni le trezesc în mintea noastră. Adică semnul nu poate fi perceput nici ca simplu semnificant, nici ca simplu semnificat. Relația dintre semnificant și semnificat este, cum spunea Saussure, imotivată, sau arbitrară și rezultă din asocierea celor două în semnul care este cuvântul.
În absența cuvintelor, trăirea noastră nu poate fi decât o nebuloasă unde nimic nu este necesarmente delimitat – o aură –, la fel cum este și substanța sonoră a sunetelor vorbirii, o muzică fără sens. Rolul caracteristic al limbii față de conștiință nu este acela de simplu mijloc pentru expresia trăirilor, ci de a servi ca intermediar între aură și sunete, în astfel de condiții încât unirea lor ajunge la delimitări reciproce și concomitente de unități semnificante. Unirea aceasta este asemănătoare contactului aerului cu suprafața apei, din care se nasc vălurelele, ondulații la suprafața apei care rezultă tocmai din îmbinarea aerului și apei, așa cum se îmbină semnificantul și semnificatul în semn, fără să se amestece. Sau, la fel de bine, limba poate fi comparată cu o foaie de hârtie, care nu poate fi decupată pe o parte fără a o decupa în același timp pe cealaltă.
Cum funcționează semnele așa înțelese în comunicare? Luând lucrurile așa cum par, credem că noi turnăm prin ureche, sau introducem prin ochi, idei și sentimente, în mintea celui cu care comunicăm. Dar semnele, cuvinte sau imagini, nu poartă în ele astfel de idei sau sentimente. Ele sunt mai degrabă un fel de indicații formale despre unde să căutăm pe harta experiențelor noastre ce vrea celălalt să ne spună. Să ne imaginăm că doi jucători, foarte pricepuți în citirea hărților geografice, stau în două camere fără să se poată vedea unul pe celălalt, dar putând să se audă și având o hartă. Ei joacă un joc cu latitudini și longitudini provocându-se, unul pe celălalt,pe rând, să descopere locurile de pe hartă indicate prin cifre de grade, minute și secunde. Unul dintre ei spune o longitudine și latitudine cu grade, minute, secunde, iar celălalt numește un oraș, un vârf de munte, izvorul unui fluviu, sau o insulă. Apoi e rândul lui să spună grade, minute, secunde, de longitudini și latitudini și celălalt numește, la rândul lui, o capitală, un fluviu, un munte. Numirile sunt aproximative, dar totuși se încadrează într-o anumită zonă care le face acceptabile.
E cea mai bună analogie despre felul cum decurg conversațiile noastre, pentru că la fel se petrec lucrurile și atunci când comunicăm. În conștiința noastră există, similar globului terestru, care este un model la scară redusă al pământului, un model, la scara stărilor noastre de conștiință, al întregii lumi. Pe această hartă mentală a lumii, limba trasează meridianele și paralelele imaginare ale unei ordini pure între lucruri și idei, simțiri și sentimente –longitudinile și latitudinile stărilor noastre de conștiință. Atunci când comunicăm, noi nu ne transmitem unii altora stări de conștiință sau idei, ci ne dăm, reciproc,indicații asupra locului aproximativ unde este situată starea noastră de conștiință, semnificația pe care o vizăm. Interlocutorul nostru o caută pe harta lumii din conștiință sa, o caută adică în lumea sa mentală. Ceea ce explică multele neînțelegeri: lumile noastre, conturul uscatului și mărilor din ideile noaste, vârfurileși prăpăstiile din sentimentele noastre, sunt asemănătoare, dar nu identice. La fel stau lucrurile și cu meridianele și paralelele imaginare instalate de ordinea limbii.
Comunicarea nu introduce nici un fel de idei sau sentimente în mintea celuilalt. Ea doar semnifică, indicând unde anume pe harta lumii din mintea celui care ascultă mesajul se află reperele a ceea ce se petrece în mintea celui care comunică. E mai mediat, mai analitic, mai discret evocativ,decât o trăire directă,organică. Trăirea, în schimb, este sintetică, compactă și suportă contradicțiile. E ceea ce spune Freud atunci când observă că în registrul inconștientului iubirea poate fi și este însoțită de puțină ură sau că ura e însoțită de un strop de iubire și cele două sentimente contrarii nu se exclud. Limitele logice ale comunicării fac din astfel de situații paradoxuri sau pur și simplu anulează latura mai puțin puternică. De aceea imaginea, mai puțin analitică decât cuvintele și propozițiile, poate conține paradoxuri și e mai aproape de trăirea directă.
Animalele trăiesc în mediu; omul trăiește în lume. Mediul se constituie la nivelul stimulilor și indicilor, a semnalelor și simptomelor, pe când lumea nu poate apare decât la nivelul semnelor limbii. Nu există o instalar progresivă a unui sistem semnificant. Apariția limbii marchează o discontinuitate ce separă lumea omului de mediul natural. Omul este om doar prin limbaj. De la început antichitatea a considerat că omul este o ființă locvace. Creștinismul este cel care, paradoxal, a impus imaginea omului ca ființă rațională.Acum, definirea omului mai mult ca ființă a limbajului decât a rațiunii,pare să revină și să se impună. Omul apare concomitent cu lumea sa și ambele sunt ocazionate de mutația ontologică produsă de apariția limbii. Pentru că un sistem semnificant cum este limba trebuie dat cu totul dintr-o dată:apariția lui înseamnă trecerea de la stadiul în care nimic nu avea semnificație, la stadiul în care totul semnifică.
Textele, poetice sau prozaice, și imaginile sunt niște construcții din semne care se adresează hărții lumii din mintea noastră, cea câștigată prin intermediul experiențelor noastre. E un miracol în aceste condiții că întâlnirea cu astfel de mașini de semne, care sunt poezia sau romanul, picturile sau statuile, sistemele filosofice sau teoriile științei permite experienței noastre să se lărgească, să capete dimensiuni sporite. Operele culturale nu sunt niște rezervoare sau acumulatoare de senzații, sentimente și idei, ci niște mașini care formatează propria noastră experiență. Una dintre imaginile foarte convenabile pentru ceea ce se întâmplă atunci când conștiința noastră parcurge un text sau o pictură este aceea a Pinball-ului, a jocului cu o biluță care trebuie menținută cât mai mult în mișcare. Ne putem imagina conștiința noastră ca o biluță care e lovită de indicațiile semnificațiilor ba într-o parte ba în alta, și care se mișcă între astfel de repere semnificative până când, în final, reușește să își găsească propriul drum și să iasă din această structură labirintică, îmbunătățită cu semnificații și sensuri, dacă a parcurs un text sau imagine profunde și valoroase.
De aceea se spune că nu omul vorbește folosind limbajul, ci limbajul vorbește prin om. Inteligența care o găsim în spusele papagalului e de atribuit mai degrabă limbajului, decât minții exoticei păsări. Limbajul primează cunoașterii: copilul învață mai întâi să vorbească și felul cum își reprezintă el lumea este îndatorat ordinii prime a semnificațiilor limbajului pe care îl învață. Spre deosebire de semnificare, cunoașterea se elaborează lent și progresiv. Există un decalaj între momentul când Universul începe dintr-o dată să semnifice, când Mediul devine dintr-o dată semnificativ, adică devine Lume, și momentele succesive ale unei cunoașteri care o aproximează din ce în ce mai bine. Lumea limbii noastre a semnificat cu mult înainte ca oamenii să înceapă să cunoască ceea ce ea semnifică. Totodată: a semnificat de la început tot ceea ce omenirea poate să se aștepte să cunoască. Între limbajul care apare, ca sistem semnificant, tot dintr-o dată, și Mediul care îl precedă, legăturile se constituie simultan și solidar. Cunoașterea este mai puținși altceva decât această solidaritate: identificarea anumitor aspecte ale semnificantului (Lumea), cu anumite aspecte ale semnificatului (Limbajul), adică punerea în legătură a părților care prezintă între ele raporturi de conivență reciprocă.
Procesul cunoașterii, spre deosebire de cel al semnificării, este treptat, lent și progresiv. El constă în a atribui nume și calități, în a rectifica decupaje, a proceda la regrupări, a defini apartenențeși a descoperi surse noi în sânul unei totalități închise și complementare cu ea însăși. Einstein descrie foarte sugestiv acest proces al cunoașterii drept miracolul coincidenței unor produse ale limbajului matematic, ecuațiile, cu anumite domenii ale realității descoperite de fizicieni. Mai întâi matematicienii scriu ecuații, apoi fizicienii descoperă că ele se referă la anumite fenomene sau aspecte ale realității, și astfel apar noile domenii ale teoriilor fizicii. La fel cum scriu poeții versurile, iar noi apoiștim să simțim iubirea și dorul…
Relația dintre semnificare și desemnare clarifică o astfel de imagine a limbii și comunicării. Multă vreme limba a apărut ca instrumentul lipsit de autonomie al desemnării unor lucruri deja date sau al unor idei. În noua perspectivă limba este însă cu totul altceva: semnificanții, semnele materiale ale limbii, servesc în primul rând la fixarea semnificațiilorși numai după aceea și împreună cu semnificațiile pot fi folosite la desemnarea lucrurilor sau obiectelor exterioare. Limba nu produce semne pentru semnificații existente deja; altfel ar fi inexplicabilă lipsa de distincție între semnificațiile din limbă șisemnificațiile lucrurilor precum și faptul că în limbă există semnificații pentru lucruri care nu există în realitate.
Deci drumul nu duce de la lucruri la limbă, ci invers: existența lucrurilor trebuie constatată mai întâi ca existență a semnificațiilor în limbă, înainte de a ne întreba dacă astfel de fiinduri – zmei, balauri, feți frumoși, cărora le pot corespunde semnificațiile date în limbă – există sau nu în lumea experienței fizice. Prioritară este semnificarea, care se petrece în mintea noastră. Sistemul limbii este cel care produce semnificarea, iar desemnarea, cât și comunicarea în general, sunt posibilități care rezultă și sunt deschise de semnificare. Cu cât cineva are un limbaj mai bogat, cu atât mai mult crește finețea cu care își poate analiza trăirile și formula experiența. Trebuie ca Bacovia să-și scrie mai întâi versurile despre depresie, ca, apoi, cititorii săi să descopere dacă și cum sunt deprimați. Prioritatea semnificării fată de desemnare susține autonomia limbii fată de existențășicunoaștereși contestă ideea potrivit căreia limba ar fi un simplu instrument.
Toate aceste teorii extrem de abstracte și poate greu de înțeles în sensul și importanța lor pot fi reduse la câteva exemple lămuritoare, poate mai mult anecdotice decât strict științifice, dar de circulație printre comunicaționiști. Se spune astfel că în limbile arabe ar exista cuvinte diferite pentru bolile cămilelor în funcție de vârsta și sexul animalului. Boala, deși patologic aceeași, e denumită diferit după fiecare etapă din viața animalului și după sexul acestuia. O discuție lingvistică similară a început odată cu publicarea lucrării antropologului Franz Boas, în 1911 despre limba eschimoșilor canadieni: limba inuită are cuvinte diferite pentru zăpada care cade, cea înghețata, cea viscolita etc. Diferența este că limba inuită folosește rădăcini diferite – qana – pentru zăpada care cade i api – pentru zăpada așezata pe pământ. La aceste rădăcini se adaugă diverse sufixe, care formează noi cuvinte, locuțiuni sau propoziții. Afirmația lui Boas, reinterpretată cantitativ, a dus la credința generală exagerată că inuiții au zeci, sute de cuvinte pentru a desemna ceva ce noi numim simplu „zăpada” [https://www.aziaminvatat.ro/ro/In-cate-cuvinte-pot-numi-zapada-eschimosii-i9651.html. S-a spus apoi că scoțienii ar avea chiar mai multe cuvinte pentru zăpadă decât eschimoşii.]. Opinia generală a lingviștilor este că oricare dintre limbile familiei eschimo-aleută ar putea avea mai mult de câteva zeci de cuvinte distincte pentru zăpadă, mult mai multe decât în limba română, mai puțin interesată de experiența zăpezii.
Acest exemplu face concretă analiza prea abstract teoretică de mai sus: limba acționează împreună cu trăirea și îi îngăduie acesteia să se analizeze și să devină experiență pe deplin conștientă. Zăpada reprezintă pentru eschimoși un domeniu mai larg de trăiri și experiențe decât pentru populațiile care au o experiență limitată a ei. Fiind importantă pentru ei, în analizarea diferențiată a experienței, care este de importanță vitală – ca și bolile cămilelor pentru arabi – intervin mai multe semne diferențiatoare. Este ca și cum limba acționează ca un fel de lupă care detaliază realitatea experienței, o lărgește pe măsura importanței sale pentru existența celor care o vorbesc. Pe seama limbii, comunicarea construiește mesaje mai simple sau mecanisme semiotice mai complexe – texte, tablouri, cântece. Adică un fel de asamblaje din semne limbii sau limbajelor.
Limba nu servește la transportul ideilor și sentimentelor dintr-o conștiință în alta. Ea servește la construirea unor mesaje – dispozitive comunicaționale – sau opere – mașini semiotice – care mai întâi permit structurarea propriei trăiri și apoi, prin comunicare, structurarea unei trăiri similare în conștiința celui care le receptează. Dar mecanismele de limbaj construite în comunicare pot exista fără sursa lor, trăirea, aura. Copilul poate spune – ca și papagalul – lucruri pe care nu le înțelege, după cum, invers, uneori adultul nu poate comunica –nici exprima– trăirea lui, care poate deveni experiență numai grație limbajului!
Comunicăm și apoi gândim, poate chiar că, gândind, doar comunicăm cu noi.Ideile ne vin vorbind: căutăm corespondențe și realități pentru ceea ce am spus. E ca în poezie – avem sentimente pe care ni le descoperim pentru că poeții au vorbit despre ele. Sau, mai puternic, ca în matematică – avem ecuația și căutăm corespondențele din realitatea fizică, cum efectiv s-a întâmplat cu ecuațiile lui Maxwel, pentru electrodinamică.
La fel se întâmplă și cu oamenii cu care comunicăm. Comunicarea introduce în relațiile dintre oameni alteritatea, pentru că alteritatea este temeiul comunicării. Ca să putem comunica cu cineva, acesta trebuie să fie parțial asemănător, parțial diferit de noi. Dacă cineva este total asemănător nu e nevoie să comunicăm, doar ne transmitem semnale, ca și telecomanda televizorului smart. Dacă e absolut diferit, nu putem comunica. Testul Turing asta testează de fapt – simțim alteritatea celui cu care comunicăm, faptul că celălalt este un alter-ego, sau nu? Vorbim cu cineva, cu un semăn de al nostru, dar nu știm dacă dincolo de interfața comunicării cu el există o conștiință, un suflet. Ar putea fi foarte bine un extraterestru sau o hiperinteligență artificială. E un fel de pariu pe care îl facem cu umanitatea din celălalt admițând că e un Alter Ego, tot un eu, dar altul decât mine.