Volumul de proză scurtă Instinct de supraviețuire semnat de Mircea Pricăjan a fost cel care m-a însoțit în concediu. O alegere făcută mai mult după intuiție, decît după date concrete. Texte scurte, un prozator ardelean contemporan pe care nu-l cunoșteam prea bine. S-a dovedit o alegere inspirată.
Nu este o carte care să îți bîntuie amintirile, nu este genul de istorisiri pe care să le citești cu sufletul la gură și, cu atît mai mult, nu este o carte care să îți solicite flexarea excesivă a capacităților interpretative. Din contră, este o carte directă, onestă, una care vorbește în primul rînd la nivelul receptării emoționale. Povestirile adunate aici de către prozator sînt destul de diferite ca subiect, ca atmosferă, ca miză. Ce le unește este profundul aer de familie dat de scriitură, care le sudează la un loc, le topește într-o lume coerentă. În primul rînd de remarcat că Mircea Pricăjan se înrolează și el în rîndul autorilor care au încetat să mai privească peste umăr în timp ce merg înainte. Proza sa nu este despre trecut, nu se raportează la trecut și nu vine ca efect din trecut. Este o proză scrisă azi, despre ziua de azi. Cu personaje foarte bine ancorate în România de azi. Cel mai vechi eveniment traumatic regăsibil în istoriile din volum este Pandemia. Și este o senzație eliberatoare să constați că, în sfîrșit, proza noastră s-a dezlipit din impasul rezolvării politice ficționale a istoriei comuniste pe care nu am fost în stare să o tranșăm în realitate.
Textele autorului orădean sunt toate centrate în jurul unor momente de criză, care declanșează în personajele urmărite ca prin lupă reacții violente, în general ducînd spre o decomprimare psihică a unei încărcături excesive. Nu toate povestirile gravitează însă în zona dramaticului. Există destule în care umorul sau ironia auctorială trag construcția în zona farsei sau chiar a șarjei. Cîteva se deschid explicit înspre un fantastic discret. În general, volumul este lipsit de încrîncenare, rareori ai impresia că ceva definitiv și catastrofal s-ar putea produce. Personajele, chiar și atunci cînd nu intră în aria de simpatie a cititorului, pot fi creditate mai întotdeauna că se vor descurca. Poate că singurul text în care resimți cu adevărat mareea tristeței avansînd dinspre paragrafe este VLOG#173 înapoi ACASĂ. Este povestirea cea mai frumoasă, mai cristalizată în hotărîrea scriiturii. O elegie, un cîntec discret de rămas bun. Este foarte departe de Bunica se pregătește să moară, dar, într-un fel destul de direct, amintește de cea mai bună nuvelă a prozei noastre. În general Mircea Pricăjan are un reflex foarte ardelenesc, de a pregăti totul cu foarte multă migală, de unde și o serie întreagă de istorii parazite, de descrieri nu neapărat necesare. Scriitura sa nu este plicticoasă sau aluvionară, dar ai mereu senzația că ți se oferă mai mult decît era necesar. Pe de altă parte, scriitura directă și dinamică permite o digerare rapidă a oricăror digresiuni. Ceea ce rămîne după lectură este senzația atmosferei.
Un exemplu bun este Fractură, un text construit încet, prin multe ricoșee. Tensiunea se adună gradual, odată cu explicitarea situației. Un text pe care îl intuiești în timp ce îl citești. Și tocmai asta rămîne. Nu evenimentul. Ci atmosfera în care se petrece evenimentul. Iar asta este, pe termen lung, mai percutant. Tînăra mamă fugită din calea soțului abuziv pentru a-și salva copilul încă mic este mai puțin interesantă decît punerea în scenă a unei radiografii sau descrierea unei examinări medicale. Pricăjan are un fler deosebit pentru context, iar asta transpiră în cercurile trasate de personaje în jurul evenimentelor.
În acest volum personajele sunt surprinzător de banale. În mod evident prozatorul are aproape o aversiune față de senzațional. Acest lucru este evident la personaje, cum spuneam, unde o normalitate triumfătoare propune tipuri de oameni normali, fără o instruire deosebită, fără subtilități atent jucate, fără bravade sau reacții de eroi. Oameni la fel cu cei pe care îi întîlnești zilnic în aglomerația orașului. Fără pretenția unor trăiri superioare. Și acesta este unul dintre motivele pentru care cartea imprimă o imposibil de contracarat atmosferă de firesc. Chiar și atunci cînd autorul flirtează sau chiar trece cu totul în zona fantasticului. Această reținere în construcția unor personaje este lăudabilă, coborîrea tonului permițînd o calibrare mult mai acurată a narațiunilor la nivelul de reactivitate al românului mediu actual. Cartea este convingătoare în demonstrații și oferă figuri cu care este simplu de empatizat.
Singurul text distonant (parțial) de la această notă este Când înfloresc narcisele, un text șarjat la adresa pandemiei și restricțiilor implicite. Maimuțăreala lumii izolate în reguli dezumanizante este descrisă cu o furie și cu un dispreț care transpar direct din atitudinea încărcat corozivă a autorului. Textul este mai mult o demonstrație de frondă, o descărcare prelingă a unor tensiuni acumulate exponențial. Este textul cel mai puțin valoros al volumului, dar poate este cel mai sincer ca intenționalitate și mesaj.
Spuneam că Mircea Pricăjan este un prozator care iubește detaliul. Care construiește scenă după scenă din descrieri complexe, evitînd accelerarea firului acțiunii. Separeu își datorează funcționalitatea tocmai acestei tehnici. Povestea unei întîlniri amoroase (dincolo de poanta finală intuibilă) este fascinantă nu atît prin ceea ce se întîmplă (nimic nu îi tulbură pe cei doi îndrăgostiți în escapadă), ci prin detaliile scenelor. Pricăjan construiește foarte meticulos fiecare scenă, iar tocmai acea cumulare de detalii duce la înțelegerea relației dintre personaje nu atît prin ceea ce trăiesc, ci prin modul în care o fac. Prozatorul își conduce povestea neabătut, ridicînd orice văl de la intrarea în camera de hotel și pînă la scena de sex. Totul urmărit ca prin lentilele unui documentar.
Această apetență pentru detaliu devine uneori excesivă. În povestirea care dă și titlul volumului, Instinct de supraviețuire, panoramarea este atît de largă încît ai senzația că multe fire au rămas neexploatate, că finalul, deși bine articulat în jurul unui eveniment exploziv, nu rezolvă foarte multe piste narative puse în joc într-o descriere care disecă personajul mult dincolo de ceea ce ar fi fost necesar pentru a face să funcționeze declicul narativ centrat, pînă la urmă, în jurul unui singur eveniment. Sînt foarte multe scene, pline de culoare și mărunte detalii, care prefațează climaxul. Și care, tocmai prin număr și intensitate, scad impactul punctului culminant, reducîndu-l ca putere și lăsînd întreaga povestire oarecum în suspensie.
Dar, oricît de diferite ar fi textele adunate în această carte, alăturate se omogenizează, iar legătura dintre ele devine evidentă la lectură. Ceea ce reușește aici Mircea Pricăjan să pună în scenă este, pînă la urmă, profilul unui personaj. Cel al românului de azi. Al bărbatului încă tînăr care se adaptează la lume. Este un personaj interesant, recuperat în ansamblul său de fațetele reprezentate de eroii fiecărui text. Un personaj adaptabil, neliniștit, nesigur. Avînd o excesivă conștientizare a mediului și funcționării sale în context. Atent la detalii. Fără o intuiție a direcției traseului său. Un personaj nu întotdeauna simpatic, dar ușor de înțeles. Rezilient (pentru a folosi un cuvînt în mare vogă). Un om aproape gata să se autoanalizeze, dar niciodată dispus totuși să se privească cu atenție.
Ca cititor este o lectură ușoară, plăcută și în același timp provocatoare. La fel ca și personajele prozatorului ai posibilitatea, oricînd, de a trece dincolo de factologic și de a sonda resorturile profunde ale acțiunilor, dar textul se va limita la a te provoca în această direcție, fără a te sili să intri în postura activă. Poți, la fel de bine, să navighezi la suprafața evenimențialului, parcurgînd volumul ca o colecție de drame, farse și întîmplări extraordinare.
Instinct de supraviețuire este un volum solid, care își va găsi cu ușurință cititori și care nu face decît să confirme calitatea scriiturii lui Mircea Pricăjan, un prozator meticulos, cerebral și volubil care are un loc foarte bine conturat în rîndul noului val care se arată în proza românească.