Metatextul, care deschide trilogia lui Călin Vlasie Virtual – Cartea 1: Konectat (2023), Cartea 2: Generator (2024), Cartea 3: Suprem (în lucru) – , indică tema întregului ansamblu, publicat de Grupul Editorial Rocart. O vedem formulată încă în primul vers al textului: „eu așa înțeleg – că ne vom crea noi limbaje”, vers care devine titlu-citat, tehnică prozodică, de altfel, exclusivă la scara Cărții 1: Konectat, de care ne vom ocupa în cele ce urmează. Utilizăm noțiunea de temă cu înțelesul unui semnificat global, o metamorfoză cardinală a expresiei poetice, pe care autorul o are în vedere și în textul său de pe ultima copertă: „Lumea se schimbă, sunt câteva zeci de ani de schimbare fără precedent a psihologiei umane odată cu explozia informatică și cu tot ce derivă din această uluitoare revoluție. Din frecarea straturilor de real și virtual se produce schimbarea, și a psihismului, și a artei și literaturii. Am încercat să surprind în poezia mea acest lucru”.
Invocând psihologia umană aflată într-o dinamică fără precedent, Călin Vlasie își declină profesia de bază, identică și practicată în condiții, întru câtva similare cu ale altui poet contemporan, suedezul Tomas Tranströmer, care a fost o vreme psiholog de penitenciare. La ambii poeți remarcăm lexicul apropiat conversației cotidiene și imaginile condensate. Textul programatic la care făceam referire anunță o schimbare a codului de comunicare poetică, printr-o contaminare artistică cu starea de grație a copiilor și a primitivilor: „eu așa înțeleg – că ne vom crea noi limbaje/ și că vom putea lăsa deoparte/ cuvintele/ iar simțul poetic/ va continua să emită/ sentimente în mișcare.// un post-limbaj ca desenele dintr-o peșteră/ cuvintele sunt gheare/ care îmi smulg pleoapele”.
Structural, volumul cuprinde trei cicluri poetice: I. înger intubat, II. dincolo de marginea peisajului și III. konectat, fiecare fiind compus din câte 23 de poeme, care adunate cu poemul liminar, dau cifra 70, ce marchează vârsta autorului, pe când elabora această carte. Toate mișcările poetice din înger intubat se petrec pe două planuri: profan și sacru, interșanjabile. Legătura între ele, dar și între ciclurile plachetei, o face îngerul căzut într-un decor zugrăvit în culori psihanalizabile: „e un cer roșu/ dincolo de turla bisericii/ Moz a coborât/ pe strada sculptată/ în beznă roșie/ animal uriaș/ cu ochi de foc”. Alte două planuri se prefigurează, unul fizic și altul spiritual, atunci când asistăm la interiorizarea peisajului. Forma de expresie caracteristică este poemul scurt, în care gândirea poetului curge într-o perspectivă ontologică: „corbii și-au făcut cuib/ în ceață/ desprinși din crengile nucilor/ ca niște praștii negre/ care aruncă bucăți/ din sufletul meu”. Mesagerul divin vine să vindece o lume întoarsă pe dos, iar acest mesaj e transmis în ultimul și cel mai puternic text al primei fascicule: „doar imaginația mea poate vindeca/ tot ce-i infernul/ ploaia iese din pământ și se sparge în cer/ stelele sunt puncte negre pe o față de masă albă/ istoria-i pe dos/ foarte puțini înțeleg ce se întâmplă/ nu e nimic prestabilit/ părinții nu ne-au învățat să intuim pericolul/ nu ne-au spus/ despre lumea de dincolo de geamurile vopsite/ cu fum negru/ fumul cu care am opacizat cioburile de geam/ prin care priveam copii fiind eclipsa de soare/ în curtea școlii// ni se spunea că absența fumului ne va orbi// am spart sticla zidurilor și am orbit”.
Titlul următorului ciclu, dincolo de marginea peisajului, împreună cu un motto: „ca și cum dumnezeu a venit și m-a luat în brațe ca pe un prunc”, circumscriu ceea ce numim psyche, universul sufletesc. Pe de altă parte, într-o secvență lirică de aici, poetul ne avertizează: „ceva s-a schimbat pentru că modul/ în care mă privesc pe mine e diferit”. Câteva dintre aceste mutări vor face obiectul rândurilor noastre în continuare. Ne amintim cum un personaj isteț și plin de umor al unor anecdote populare își inventase un instrument cu care acționa asupra celor cu care se întâlnea din întâmplare: păcălitorul. Călin Vlasie își mai apără o dată, la începutul grupajului, izvoarele vorbirii poetice asimilate picturii din peșteri, punând la cale o „mașinărie de povestit”: „cuvintele sunt/ cât mai simple/ cât mai ușor de înțeles/ altfel pentru ce folosește/ toată mașinăria/ de povestit?”. Dacă în primul grupaj, discursul liric era eminamente la persoana întâi, în cel secund apare adesea inserția dialogală, ca posibil semn al dedublării, dar și al liricii de cuplu: „am smuls/ toate panourile colorate/ din spatele tău// tu ești urma fosforescentă/ care se întinde dincolo de linia blocurilor”. Alteori, atunci când mesajul poetului e „strigat”, receptorul poartă nume cu rezonanță biblică: „noi doi nu ne-am văzut/ niciodată/ elihé – strig!/ nu știu ce înseamnă elihé/ uneori un simplu strigăt/ poate și un mod/ de a ne cunoaște/ de a crede ceva”. În alt loc, o nouă apariție a „îngerului intubat” înseamnă și o nouă „albire”, o primenire a universului spiritual: „Moz va devasta/ sufletul tău fragil/ în care ai tot îndesat cârpe/ și resturi de vomă”. Într-un mod poate că și mai sugestiv, acest mesager însoțește moartea și e prezent la toate evenimentele care îi succedă: „gata/ poți să pleci/ Moz ne-a făcut un semn discret/ și tu te-ai transformat în nisip/ năprasnic/ asta ți-ai dorit – / să poți acoperi totul/ trăirile nu se mai văd/ câteva pietre cubice doar/ acoperite de mușchi”.
Oricare act artistic înseamnă, în primul rând, întoarcerea privirii de la cele din afară spre sine însuși. Noi sugeram mai sus alteritatea eului, manifestată prin limbaj, la nivelul grupajului poematic acum în discuție. Un vast câmp lexical se dezvoltă aici în jurul conținutului interior al ființei, potențând, în plan cognitiv, valența anamnezică a poeziei. Alegem, spre exemplificare, doar vocabule și sintagme cu o oarecare, semnificativă, recurență: „suflet/ „sufletul tău fragil, inimă/ „inima ta adâncă”, creier/ „creier uriaș albăstrui”, simțurile, disperarea, memoria, „un muzeu infinit” etc. Nici de această dată autorul nu se abate de la aventura sa experimentală, iar poemele devin micronarațiuni prin care gândirea poetică se conectează la realitate: „programul meu despre poezie/ a început cu descrierea/ unui creier uriaș albăstrui/ pe care îl zărești dimineața/ la o intersecție cu blocuri de aburi// toate blocurile din oraș par făcute/ din aburi/ și oamenii sunt desenați din aburi/ aerul un geam care desparte frigul de cald/ creierul acela se transformă într-un abur/ care pătrunde în tine”.
În poemele din konectat se intensifică patosul metatextual al autorului. O simplă interogație retorică are menirea de a defini actul poetic prin analogie cu acțiunea ritmică și involuntară din exercițiul văzului, cel mai acut dintre simțuri: „ce poate fi mai frumos decât închiderea ochilor/ și privirea dinapoia pleoapelor/ cu capul ușor ridicat ca sfinxul din bucegi/ scurtând depărtările fără sfârșit”. În același context, o altă analogie se transformă în cea mai expresivă imagine a poetului: „un sfinx fără ochi dar fără a fi orb”. Decurge de aici și statutul poeziei de discurs paradoxal. Poate că în ciuda unor aparențe, pentru Călin Vlasie poezia este expresia unei necesități interioare. Însuși cuvântul, ca materie din care prinde formă, are sunet interior. În preocuparea sa, începutul unui poem este hotărâtor pentru coagularea nucleului psihic al acestuia. La nivel teoretic, această problemă a fost tratată într-un eseu al lui Italo Calvino, A începe și a încheia, din celebra sa carte Lecții americane: „De fiecare dată, începutul este momentul de desprindere din multiplicitatea posibilităților: […] pentru poet înseamnă să îndepărteze de sine simțirea lumii în mod nediferențiat, pentru a putea să izoleze o armonie de cuvinte care să rezoneze cu o anumită senzație sau gând”. Adevărul afirmațiilor de mai sus este cu asupra de măsură probat de următorul poem: „asta trebuie să faci:/ să spui exact ceea ce simți și ce gândești/ cum ai lăsa un corp electronic deschis/ iar ochii acelui corp ar filma tot/ nasul ar simți toate mirosurile/ urechile ar înregistra toate sunetele/ iar palmele ar mângâia veșmântul lui isus// nu e nimic prefăcut metaforizat/ totul e o continuare a drumului/ plecat din corpul tău/ și care se pierde ca niște puncte de suspensie/ sau mai bine spus ca un început de poem/ în care nimic nu e fals/ și nimic nu stă cocoțat într-un penibil turn de fildeș// începutul de poem este începutul emoției ascunse în corpul tău care nu se mai vede”. Poemele din Cartea I: Konectat au calitatea artei rupestre din peșteri invocată la început, sunt mici tablouri care nu se epuizează odată cu interpretările ce le sunt făcute. De-aceea, înclinăm să-i dăm dreptate unuia dintre primii exegeți ai poetului, Gheorghe Crăciun: „Călin Vlasie e un poet experimental urmărind să nu distrugă poezia, ci să o salveze”.