Deși și-a negat, fie și cu o jumătate de gură, poezia scrisă înainte de cea publicată în Îngerul căzut (2001), amintindu-și tribulațiile cu cenzura din preajma debutului, Adrian Alui Gheorghe și-a retipărit totuși, în Opera poetică (2016), și versurile din primele trei plachete, destul de consistente, apărute mai înainte (Poeme în alb-negru, 1987, Intimitatea absenței, 1992, și Complicitate, 1998). A făcut bine, fiindcă dincolo de amărăciunile pigmentate polemic din textul confesiv pus în fruntea volumului antologic, acele versuri sunt deja ale unui poet rodat, care, mizând mai mult pe fantezie și mișcarea inventiv-asociativă a cuvintelor decât pe „realități” și obiecte recuperate plastic în discurs, își trece repede confesiunea într-o reflecție de spectator ca și impersonal, preocupat parcă mai mult de ingeniozitatea jocului de idei și învecinări verbale decât de conturarea unui autoportret individualizat. Metafore numeroase, adesea îndrăznețe, aproximează un univers cu fațete multiple în care reflecția asupra cuvântului și posibilităților sale e când doar sugerată, când explicită ca metatext, iar măștile infinit diversificate de pe scena lumii apar ca tot atâtea proiecții ale unui subiect mereu disponibil. Schimbarea din Îngerul căzut ține, poate, de culoarea mai accentuat sceptică a meditației, însă ambiția poetului merge tot spre o cuprindere cât mai amplă cortegiului de măști mundane: o mamă simbolică devine născătoarea a patru miliarde de oameni, un personaj de parabolă are un nume plural sub care dispare orice realitate a sa corporală, iar poetul se vrea îngrijitorul „ediției Dumnezeu Opere complete”, întrebându-se de nu cumva a devenit el însuși „obiect de studii” pentru Eternitate, din aceeași serie de opere; sau, altundeva, se declară om „fără patrie,… etern ca piatra hotarelor imaginare”, deci fără frontiere, soldat ce evadează adesea în vis și eșuează, de pildă, pe un „banc de de pești licornă”… Al său „Înger căzut” e un alter ego – „același chip reluat în zeci de ipostaze”, eșuat într-o bibliotecă ale cărei cărți au toate filele albe – pe care orice poate fi, așadar, imaginat –, vituperează cu voce tare lumea „ticăloșilor”, vorbește cu patos prin „supraviețuitorii dezastrelor interioare” etc. Poemul a devenit mai amplu, mobilizând energii verbale ce par inepuizabile, periclitate, totuși, chiar din această pricină, de o anume diluare, afectate și de dicțiunea solemnă. Imediat, un Comerț cu îngeri, reia mecanismul discursiv prin ramificări de metafore, aglomerând „viermuiala zilei” și a fanteziei, într-un dialog cu divinitatea cu care împarte culpa tuturor degradărilor și erorilor din univers. Suita de poeme ample continuă într-un flux aluvionar, ducând metafore îndrăznețe împreună cu altele ce forțează uneori abstracțiunile să intre în zona concretelor, fără să atenueze natura alegorică a acestui tip de reprezentări, dar inserează și suite de variațiuni metaforice pe aceeași temă, unele arbitrare ori prea la îndemână, în formule narativ-cumulative cu notații de viață cotidiană și oralități, adresări unui public virtual (vezi: Hai, Reiner, Omul giruetă, Sfânta familie, Jazz, Un million de motive pentru care nu pot muri acum, din volumul Gloria milei, 2003). Din fericire, nu lipsesc nici textele mai concentrate, acut-confesive, precum excelentul poem Nici adevărurile nu ne mai fac liberi…, ori, la nivel mimetic-ludic, suita de imprecații delectabile sub aparența trivialului și a blasfemiei, din Du-te-n pântecele mătii de hoit!. Versurile de dată mai recentă sunt, multe, niște „arte poetice”, cu ingenioase glose asupra cuvântului și posibilităților lui combinatorii, adesea într-un stil oral, degajat, cu accente ironic-relativizante, precum în mica suită Poetul bătrân își declamă faima – într-una din ele acela se întreabă hölderlinian: „La ce bun ciuma în vremuri poetice”, inversând amar-ironic spusa romanticului german, pe un fond de criză, gravă acum pretutindeni, dacă nu a scrierii poeziei, în orice caz a receptării ei. Sunt tot atâtea ocazii de a lărgi și intensifica dinamica asocitiv-metaforizantă, cu relativizările de rigoare, dar fără să piardă prea mult dintr-un soi de fervoare de tentă neoromantică.
Aproape exclusiv dedicat poeziei și raporturilor ei cu lumea e volumul cel mai recent, cu titlu de atelier și firmă artizanală, Societatea artistică. Este, cred, cea mai bună carte semnată de Adrian Alui Gheorghe. Un grad de concentrare superior, abandonarea discursivității spectaculos-gesticulante și postmodern-relativizate pândite de dilatare verbală – trăsături alternative ori simbiotice ale scrisului de până acum –, decantare reflexivă, reîmprospătarea sentimentului de încredere în poezie prezent în expresii mai simple și mai directe, ce nu refuză totuși decantarea sapiențială, asigură, cred, calitatea noilor poeme. „O normalitate aproape dureroasă” se anunță a fi regula acstei secvențe existențial-poetice, în versuri reduse o dată la spațiul minim a două propoziții, ca în acestea, unde conștiința valorii proprii nu se mai afișează orgolios, ba chiar are o notă de vagă autoironie: „Mormântul meu e gol./ Am înviat de mult”… „Casa plină de poeme” din textul ce dă titlul volumului aglomerează șăgalnic atributele poeticiății tuturor lucrurilor și cuvintelor, dezumflând cu un ac umoristic balonul verbal într-o poantă aproape elegiacă altoită pe un limbaj cotidian: „Bătăi în ușa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ («numai până marți, a spus tata»)/ Mama poem împachetează două poeme/ îl mângâie pe creștet ( «ce mare te-ai făcut! »)/ și brusc înduioșată de tentația artei/ în mica noastră comunitate/ îi spune cu voce domoală:/ pe unul dintre poeme puteți să-l păstrați/ e mica noastră contribuție la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă”… E un sentiment nu tocmai generalizat în aceste versuri, căci peste o pagină-două se vorbește în pilde despre posibilitatea ca o privighetoare să fi ucis măcar o dată o pisică ce-i atacă puii, iar un bulgăr de pământ, pălmuit, acceptă propunerea (sub amenințare, totuși!) de a deveni… inimă. Sugestia capacității de transfigurare a lumii prin poezie irighează totuși discret rostirea; moartea unui șir întreg de cunoscuți, dintre care unul căzuse de pe scară pe când curăța, simbolic, adăpostul porumbeilor, cere, cu ironie soresciană, „vigilența” în fața amenințării morților de a ocupa „toată eternitatea” celor vii; „fericirile” liturgice echivalează bune și rele, urcușuri și coborâșuri într-un ritual cotidian desacralizat, la limita stereotipiilor ironizate undeva tot de Sorescu (v. Fericirile). Natura parabolică e a câtorva texte ce speculează ironic-ludic, dar aparoape întotdeauna și cu o tentă elegiacă, asupra condiției precare a poetului și poeziei, în jocul dintre gravitate și parodierea ei. „Poetul era bufonul regelui/ Dar și regele era bufonul poetului/ cum și bufonul era poetul regelui/ Dar și regele era poetul bufonului” – schimbări și măști și roluri interferente, ambigue, ce sugerează concentrat acest joc permanent dintre credință și îndoiala în materie de scris liric, ca și constrângerile, frustrările, incertitudinile celui care scrie. Nota sentimentală apare în versuri delicat. Pentru Adrian Alui Gheorghe, poetul rămâne, în fond, mai degrabă un proprietar de teritorii imaginare („mari suprafețe de zăpezi de altădată”, de exemplu), lumea dată e trăită mereu inconfortabil („eu exersez viața de criză”), deschiderile spre sacru și transcendent intră în confruntări expresive cu lumea dezvrăjită de azi (vei mai amplul poem Sfântul), „domiciliul stabil” poetic poate fi ales și în „lumi paralele”, este evocată chiar „piața de lumi” într-un dialog sorescian între zei, poeții prind cu camera lor ascunsă „destule lucruri trăznite”, făcute așa de Dumnezeu, „însăși irealitatea devenise dramatică” – se poate scrie într-un poem…. Alteori sugerează însă, delicat-fantezist, starea lirică: „Nu, nu am cum să vin astăzi să ne întâlnim./ În călcâiul meu crăpat s-a cuibărit un greier./ Cântă./ Nu pot să îl dezamăgesc”. Peste tot se simte degajarea cu care convențiile poetice, referințele livrești sunt manevrate pe claviaturi diverse, de la sunetele mai grave spre cele jucăușe (ca în Poezia, bon de consum), ni se pune chiar foarte direct că „literatura a ajuns un bazar/ în care troată lumea vrea să păcălească pe toată lumea”, versuri contrabalansate într-o pagină vecină de un scurt poem ce deplânge soarta dramatică a poeziei „care era pusă să-și scrie cu sânge propriul act de deces”… Un poem mai extins înscenează chiar o secvență de „comedia literaturii” reloaded, cum se cuvenea în limbajul americanizat actual, cu critici și hermeneuți convocați pentru o obștească judecată critică. Se mai face uneori și câte-un un pas greșit, alunecându-se în asociații „frivole” de cuvinte. Pe pragul dintre tragic și anecdotica relativizantă, sunt scrise și poeziile din suita Despre ultimele dorințe ale condamnaților la moarte, deviind ironic niște „știri din ziar”, abil exploatate. Într-un cuvânt, „comunitatea artistică” rămâne mediul în care Adrian Alui Gheorghe pare a-și fi găsit condițiile ideale de scris, într-un moment fast pentru o poezie deopotrivă exigentă cu propriul artizanat liric și cu „realul” spre care privește cu ochi de spectator dezabuzat, păstrând totuși ceva esențial din credința că ea mai are un rost esențial; chiar dacă propoziția dostoievskiană după care „frumusețea va salva lumea” o vede scrisă acum într-o toaletă și nu mai poate fi rostită decât cu o voce intimidată de conștiința că deasupra ei tronează mai degrabă un „Dumnezeu ironic”.