l
Vlad Zografi a fost fizician atomist la nivelul celei mai avansate cercetări ca și Ernesto Sabato și tot ca el s-a despărțit de fizică la un moment dat pentru a scrie literatură așa cum Thomas Pynchon s-a despărțit de fizica studiată la Cornell University pentru a se înrola în armată și apoi pentru a scrie literatură. Efectele secundare ale vieții (Humanitas, 2016), noul roman al lui Zografi nu este doar un efect al acestei rupturi, ci și o reflecție în cinci note distincte, din cinci perspective a unei lumi toto mai atomizate, tot mai dispersate, un mod a de repune în propria ecuație fascinația pentru entropie și sistemele dinamice pe care o încerca și Thomas Pynchon sau cea pentru fizica atomică pe care o împărtășea și Ernesto Sabato pentru că prima dragoste nu moare niciodată, ci rămâne să bântuie straturi adânci ale sufletului. Cinci personaje, prin urmare, un psihiatru, Andrei Cricoveanu, o jurnalistă, Nadia Vornicescu, o femeie la ”treizeci de ani”, Teodora Aldea, fratele ei autist, Robert (Robi) Aldea și un om de știință, Eugen Papadopol, toate interconectate, cinci fețe ale unei epoci pentru care un nou termen a fost achiziționat post-adevăr (post-truth). Trebuie spus că fiecare dintre aceste personaje este extrem de complex, multifațetat, proteic, însă miza romancierului este recuperabilă dincolo de autoscopii, rapeluri la interioritate, investigații a mediilor sociale, dramatizări ale afectelor, psihologie pur și simplu. Ceea ce fiecare dintre aceste personaje proiectează holografic o imago mundi, constituie un interes avansat în roman. Fie că aceste proiecții îmbracă forma unui univers al unei explorări alienate, a unor inducții aproape suprarealiste ca în cazul lui Robert, fie că ele iau forma unui demers detectivistic pynchonian-paranoid pe urmele unei societăți secrete, Losanges, la Andrei Cricoveanu, fie că integrează teorii din fizică, teoria sistemelor dinamice ca la savantul Eugen Papadopol sau radiografiază irealitatea imediată a peisajului (nu numai) politic românesc ca la Nadia Cricoveanu, ele configurează modele de interpretare într-o nevoie acută de sens. Această absență, această nevoie pe care personajele o resimt cu intensități marcate la nivelul propriilor reflecții, al propriilor acțiuni, nu este doar a lor, ci a timpului nostru. Ori sensul este cel care organizează o existență, prezența lui proiectează destinal odisei, de la cele homerice la cele joyciene, ordonează haosul, creează profilul oricât de palid al unei personalități. În romanul său, În căutarea timpului pierdut, Proust construia o reflecție eloborată până la infitezimal asupra acelor molecule inefabile ale existenței noastre, asupra interstițiilor ei, redescoperind o dimensiune dinamică a memoriei afective și recuperând o temporalitate inefabilă ce a egoficțiunii. Romanul lui Vlad Zografi este unul în căutarea sensului pierdut, și nu doar cel al propriei existențe pentru care stă mărturie romanul existențialist, ci al unui sens global, al ideii de sens. Ceea ce, mă grăbesc să adaug, nu face din universul său romanesc unul deferit unei poetici a absurdului. Ce anume articulează un sens lumii noastre, proiectului nostru existențial, felului în care atribuim valori, luăm decizii, stabilim o serie de mize? Într-un mic comentariu cu reflex de parabolă ( shakesperiană), știința, cea care conferă sens prin excelnță pentru că operează cu adevăruri demonstrate joacă rolul ”idiotului” lui Macbeth, care spune o poveste ” full of sound and fury, Signifying nothing”, un Macbeth care așa cum îl recomandă interpretarea lui Papadopol nu reprezintă altceva decât ”sufletul frământat de obsesia sensului” în contextul a ceea ce savantul numește o ” cultură a sufletului”. Iar acesta rescrie ironic o partitură shakespeariană: ” ”Sensul vieții! Nu există expresie mai tulburătoare. Și nu există exprsie mai goală mde conținut obiectiv. Biologic vorbind, viața nu are absolut nici un sens. Restul e invenție.” Ei bine această invenție o constituie romanul, fie el unul literar, fie unul științific, fie cel al propriei existențe.
Încă odată, Vlad Zografi nu pune în ecuație această căutare a sensului doar la nivelul personajului și a microsocietății în care evoluează, ci extrapolează permanent rezultatele, datele investigației într-un sistem mult mai articulat, fie de teoriile lui Papadopol, fie de investigația detectivistică a psihanalistului Andrei, recilare asumat ironică a demersurilor astuțioase ale detectivului Colombo, fie de demersul analitic redimensionat la scara autismului al lui Robert. Este aici o diferență notabilă în construcția acesti figuri a savantului, nu unul umanist, ci unul format la școala științelor exacte. Spre deosebire de Mircea Eliade care conferă o anumită poezie neverosimilă savanților în domeniul științelor exacte, – cei din științele umane au un contur mai pregnant – Vlad Zografi ca și Pynchon sau Sabato deține formula potrivită, revendică acel timbru specific acestei dimensiuni în care se încearcă integrarea unor modele teoretice în dimensiunea socialului. De aici și o dimensiune marcat pynchoniană a romanului, dar fără nicio intenție de pastișă, un anumit tip de ironie clinică, o inteligență captată deopotrivă în frază, cât și în dimensiunea speculativă a științelor exacte, parte lor de narativ recognoscibil pentru neofiți, cea din care se dezvoltă substanța romanului. Spre exemplu, paralela dintre universul unui autist, nu doar cel pe care medicina îl declară astfel, ci și cel care duce o existență simbiotică în universul computerelor și cea a inteligenței artificiale, constituie un punct de plecare pentru construirea unui model matematic care să apropie până la identificare cele două dimensiuni. Felul în care Robert încearcă să confere sens unei lumi la care are doar parțial acces, spre exemplu să își reprezinte în absența experienței un act sexual vizualizat constituie nu doar un simplu exercițiu de prestidigitație romanescă al lui Vlad Zografi, ci și un model de a gândi o lume înstrăinată, de a-o conferi sens într-un mod care ține de o gândire matematică. Aceste asocieri-deducții fabulatorii și totodată dirijate de o inteligență care operează cu algoritmi proprii, cu frecvențe senzoriale diferite constituie un punct forte al romanului lui Zografi. În acest sens stă spre exemplu diferența dintre Benjy din Zgomotul și furia al lui Faulkner și Robert, personajul lui Zografi, caracterul sistemic al unei percepții care operează cu algoritmi sau chiar fabrică algoritmi pentru a produce sens, dimensiunea autistă fiind una ”matematizată”. Efectele secundare ale vieții este unul dintre puținele romane care gândesc lumea în care trăim, realizând un paradox acela de a conferii lipsei de sens un sens, chiar și unul provizoriu care relansează simultan toate odiseile posibile.