Revista Steaua vă propune și în 2021 – un dosar cu poete și poeți tineri. Din genealogiile tripului, aparent hedonist și superficial, înspre voci predispuse împărtășirii/ dialogului, poezia foarte tânără, destul de plurală în dosarul propus aici, se întâlnește pe zona tehnologică. Există o atenție filigranată pentru ritm (sau lipsa lui), fie unul atins de afectări post-douămiiste sau de încercări voioase de experimentalism ludic. Abandonul, melancolia tensionează tematic un vizionarism colorat, practic, senin din când în când. (Cosmina Moroșan și Vlad Moldovan)
Georgiana Bădescu, publicată în Echinox, omiedesemne, Noise Poetry, Fabrica de poezie, Cîrciuma poeziei, e-creator. Am 23 de ani. M-am născut și am crescut într-o familie mare, modestă, în Câmpulung Muscel. După 19 ani am ajuns la Cluj, am absolvit Litere și-am continuat cu ele, sunt masterandă în anul I. Am sentimente paradoxale față de memorie și tot paradoxal, prin ea sunt, prin ea creez, pe ea o scriu. De asta poezie, de asta fotografie.
Costinela
la 17 ani n-aveam bani de facultate
am plecat în Germania să car lăzi cu 12 sticle
voiam să-mi crească aripi doar ca să nu mă mai doară spatele
să mi-l trosneasca
ca pe o cracă uscată sub un bocanc 43
sau să-l îndoaie ca pe un capac de Ciuc
lăzile de plastic îmi făceau răni pe degete
dar Mario se agită și strigă
vai, vai, vai con le bottiglie, che stai faccendo, vattene, vai
le iubesc oboseala fiindcă au trecut
de la împletit mătase de porumb și jucat cu degetele Costinelei
la spălat pahare, șters cuțite
și mai apoi la scris
mi-am tocit într-un restaurant din Laichingen
palmele și tălpile de la tenișii din Carrefour cu care am plecat
și cu care m-am întors
aveau pete de var de la lucratul pe schelă unde mă simțeam ca fata lui tata pe umeri, regele lumii
500 euro la final de august pe care i-am ținut în mână în autocar 3 nopți
de frică
de frică mi-au transpirat palmele
în ghiozdan am pus dulciuri germane pentru mami tati andreea și dănuț
eram unchiul Georgică din Spania la feminin și cu 20 de ani mai tânără
mi-am luat adidași cu primul salariu pe care-i am încă în dulap la mama și care par noi
i-am ținut de buni
și-am mers la școală cu ei
acum sunt mare
azi m-a trezit cafeaua într-o bucătărie de 3 metri pătrați,
unde e frig și trebuie să mă adun pe scaunul grena ca un fetus sau ca o pisica sphynx
aici liniștea e liniștea în care-ți auzi saliva cum se plimbă când înghiți
am desenat ochii lui tata pe condensul de pe geam și curge apă din ei
a murit în noiembrie
măcar nu mai sunt singură
îmi tremură picioarele, dar m-am ars la limbă
cum mă ardeam la cot de convector când era dat pe 6
sunt nerăbdătoare
de când trăisem numai 6 ierni
azi m-am trezit în amintiri fiindcă mobila albă de pe vremea lui Dej seamănă cu o tablă
mama mi-a povestit că mereu am vrut să fiu profesoară
luam copiii din spatele blocului la garaj
și el era grena
și făcea tabla perfectă
creta erau pietrele din parcare sau saliva pe arătător
gură zâmbind cu gust metalic
făceam socoteli și sirene
împărțeam aceeași pătura și aveam blugii verzi în genunchi și unghiile murdare
Costinela avea păduchi, dar era preferata mea
răspundea prima
așa am luat păduchi și m-au spălat cu gaz și m-au tuns
și eu am fugit
la Costinela
cu 5 mii când pentru gumă cu tatuaj
era slabă și blondă și tunsă scurt și îmi plăcea
acum e în Spania
ieri am fost la mica
are pânze roșii de paiajean în obraji
și pe pereți icoane
zicea că o puiculiuță își târâie aripa și tre’ s-o taie
că ninica nu-l durea pe moșu-to când o murit
că tătă lumea trage nădejde în ziua de azi
învățați și mereți sănătoșii, puii lu’ mama
am ieșit la drum și am văzut
pe Costinela
o ea
o Costinelă
și m-am văzut de mână
cu ea
——————————————————————————————————————–
Maria Bucșea
Mă numesc Maria Bucșea, am 20 și sunt studentă în anul II la Litere, la Comparată-Germană. Scriu pentru a-mi face ordine prin minte si pentru vaga senzație de siguranță pe care scrisul mi-o oferă. Writing is hell, cum spune Styron, dar totuși e spațiul în care mă simt protejată de toate relele care gravitează în jurul meu. Poezia mea e doar un inside joke pe care îl fac constant cu sinele meu.
nu m-aș izbi niciodată de asfaltul fierbinte
și totuși rămâne cea mai bună amintire
teatrul național din craiova e mișto
pentru că seamănă
cu al nostru din mureș
amândouă comuniste
amândouă ca miezul de papaya
în amândouă te-aș săruta pe întuneric, când actorii fug între acte
nu m-aș mai gândi dacă să o fac sau nu, așa cum am făcut la
pasărea retro
doar m-aș întoarce către tine și ți-aș prinde fața în mâini
sau
cum ai spune tu
ți-aș ține obrazul în palmă
mirosul tău e mereu cald și am înțeles asta relativ târziu
nu aș mai ezita deloc
aș coborî din toate autobuzele din care te priveam pe ascuns
și aș traversa fiecare stradă pe care umblam paralel ca să te văd.
natural high
devine greu să mai contextualizez lucrurile care mi se întâmplă,
e un fel de mecanism pe care îl face mintea mea acum;
îmi rămân în minte doar cadre în care apari și tu,
dar nu mai pot spune despre ele decât puține lucruri.
nu mai pot spune când și nici cu exactitate cum,
pot spune doar că aceste momente s-au întâmplat și că mă bucur dacă mi le pot aminti,
de exemplu, eram la mine în cameră cu tine,
stăteam în pat adormiți și îmbrățișați timid
tu probabil voiai să adormi, dar eu mă gândeam doar la lucruri rele
cât timp am să te mai am? câte zile mai sunt până în octombrie?
ce gust va avea primul shot pe care am să îl beau? care va fi următorul tip? and so on până mi se împânzeneau ochii
și în momentul acela a început să cânte afară (pentru că geamul meu rămâne mereu deschis, în caz că încep să mă sufoc să pot repede să îmi explic că e din cauza minții mele, nu din cauza lipsei aerului)
let it be de la beatles
let it be, let it be, there will be an answer, let it be;
chestia e că nu ți-am zis nimic atunci și nu am făcut-o nici până acum,
mă întreb și azi dacă tu ții minte oare momentul ăsta mistic pentru mine, în care
zăceam acolo în brațele tale overthinking (what is so mystical about it anyway?)
atunci mi-am dat seama de ce mi-ai zis că experiența ta cu mine e una narcotică:
you just let it be.
too much empathy will kill you
când plouă noaptea mă gândesc la oamenii de pe stradă
care nu au casă și haine groase,
copilul ăla mic și murdar care cerșește
cu cârpe găurite pe el;
mă gândesc la copiii față de care mi-e rușine să mănânc un corn,
mi-e rușine că am bani în buzunar,
mi-e rușine că am pielea albă și
mi-e rușine că miros a parfum;
în momentele astea,
tot răul din lume intră în mine și îmi apasă pieptul;
esofagul mi se strânge de fiecare dată când vreau să trag aer adânc
și încep din nou să cred că sunt bolnavă,
oare câte zile mai am de trăit și dacă o să apuc vreodată să fiu liniștită,
dacă o să mă trezesc vreodată în cearceafuri albe
și dacă va fi cineva trezit înaintea mea care să mă aștepte cu un ceai fără zahăr în bucătărie.
——————————————————————————————————————–
Mădălina Căuneac
1991 Botoșani. Îi plac petrecerile intime, mai ales melancolia după ce s-au sfârșit. Are o pasiune nesănătoasă pentru cafea și una reînviata pentru poezie.
SWEET MARY JANEs
vreau
să am toate bijuteriile din lume
chiar și alea care nu îmi plac.
vreau
să fiu o fată și apoi femeie
și să mă bucure tot ce înseamnă asta.
vreau
să fiu frivolă și asumată.
vreau
să port tulle și volane și dantelă,
cercei cu perle,
inele cu pietre colorate exotic,
unghii mereu perfecte, roz prăfuit,
pantofi cu toc și Marry Jane’s roșii de lac,
palton cu guler statement și geantă Burkin,
părul drept, ușor ondulat,
ochii mereu conturați,
buzele nude, obrajii porțelanați.
vreau
să fiu prințesă în castelul meu,
să fiu adorată mereu.
vreau
o noapte la palat
cu toate icoanele pe care
le-am glorificat,
cu toate inimile care bat
să-mi susțină visul de prințesă.
să dansăm,
să bem absint și vodka și daiquiri,
și dimineață halucinând,
să ne minunăm de
cum strălucește
lumina-n rouă.
ne vom ruga
să ne spele și pe noi de letargie și săracie
să ne îmbrace și pe noi
în petale de mătase perlate,
furate din copaci înainte
să apuce să se scuture
asta vreau în viața mea de prințesă.
nimeni să nu plângă,
nimeni să nu aibă boală
nimeni să nu își calce
pe suflet pentru o leafă
nimeni să nu poarte
haine rupte și murdare
nimeni să nu își amintească cum
a strigat după ajutor
și alții doar s-au uitat
să nu plângă nimeni
să nu cerșească nimeni
și nimeni să trebuiasca să înțeleagă abandonul;
să fim toți într-un delir fericit,
să fuzionăm,
și dacă trebuie,
să ne separăm
spre alte scopuri
mai mari, mai nobile.
să fie și alte prințese cu Mary Jane’s în picioare
cu rochii prețioase
și cu sânge
la fel de normal ca al meu.
SARAFINEȘTI 2.0
eram pe dealul ăsta interminabil
cu pajiști cosite și loturi semănate.
în depărtare,
mai în vale,
un băiat slăbuț,
bronzat,
cu părul negru și lățos,
încerca să cuprindă
vântul
în cămașa lui albă
deschisă complet
în lumina oranj-roșiatică
el capta bule de aer
în manecile lui de in
ca să le ia acasă
când se lăsa complet întunericul
nu l-am văzut des,
și, oricum,
spre sfârșitul verii
imaginea lui devenise
o iluzie intermitentă
prefacandu-se în știricea
——————————————————————————————————————–
Lena Chilari
Volumul meu de debut în poezie se numește o cană de noviciok la bătrânețe, apărut la editura Tracus Arte, 2020.
mi-am zdrobit coccisul & am suflat într-o păpădie ruginită
toată lumea știa c-o să ajung zdrobită
era doar o chestiune de timp
am crezut că zăpada este imaculată
dar este plină de ciclu menstrual
cu care mă spăl dimineața
și care-mi sufocă globii oculari
am afirmat că lumea o să citească tot ce scriu
că am talent potențial & nerv incredibil
dar vă zic tot eu că nu este așa
& niciodată viața mea n-o să aibă
suprasens fiindcă
nimeni nu te lasă în pace toți vreau ceva de la tine
&
nu mai cred în poezie
& duceți-vă la dracu cu toții
narcis și echo
ești fericit
ai cel puțin ochii verzi
și părul lung
ești înalt slab
ai un job mișto
cu care îți plătești
chiria
de unul singur
dar uitându-mă la tine
nu pot vedea nimic
nici suferință nici bucurie
nu mai are ce muri în tine
și sinceră să fiu
nici nu mai am ce privi
——————————————————————————————————————–
Toni Chira
(n. 11.07.2003) este elev al Liceului Teoretic „Alexandru Papiu Ilarian” Dej. A publicat până acum în revistele „Poesis Internațional” și „Vatra” și a susținut lecturi publice în cadrul Institutului Blecher, al Cenaclului Republica și al festivalurilor Poezia e la Bistrița și StudentFest.
Ești prea tânără ca să te dezintegrezi.
Ești frumoasă și nu atât de bolnavă.
Ca să privești viitorul cu ochi buni,
Schimbă motivul pentru care plângi.
Dacă e vorba de oameni, lovește-i cu sete,
Adică separă-te și gemi dinadins.
Când se vor rezolva lucrurile, o să-mi revin.
Nu o să fiu confundat cu boala ta de rinichi.
Nu o să fiu pentru tine
Doar omul care-ți spune: câtă dragoste
Trebuie să exprim,
Cât nerv rămâne nefolosit la culcare.
Nu te gândi că am vrut să te strâng în brațe
Și nu am avut de unde să te cuprind.
Când suntem iubiți prea des în același loc,
Devenim rezistenți
Și noi oricum avem alte lucruri de rezolvat –
Golul din tine merită astupat.
Aici nu există material destul pentru doliu.
Aici nu poți să aduci
Bulgări de hârtie igienică.
Dacă vrei să mă simți cum sunt și mă pierd,
Spasmul imită fidel structura genetică.
*
Te-au scos de parcă erai alterat.
Te-au înfășat într-un tub de plastic
apoi, cum ai înghiți dintr-o doză de cola,
n-au lăsat din tine nicio urmă.
Păcat că nu te-au făcut una cu muzica,
acum te-am fi reconceput după note.
Am fi avut măcar un proiect de persoană,
deși mama a decis că nu te poate crește.
În sfârșit, mă întreb dacă e cineva vinovat,
de ce simt că acela împarte vina cu mine.
Sunt cel care a urmat după tine,
cel care a ridicat problema fertilității.
Simt că provin din reminiscențele tale,
că mi-am asumat tot ceea ce ai fi primit.
Să știi că am fost alăptat
doar două săptămâni,
după care mama a divorțat,
că am învățat să vorbesc numai
după ce lucrurile s-au lămurit,
abia la patru ani.
Am alergat după o tandrețe enormă,
ceva care să-mi ofere substanță –
am descoperit piele de femeie
îngropată sub casă,
am râs –
tu n-ai fost suficient
nici ca să fii îngropat.