Democrația-piață va fi fluidă sau nu va fi deloc: nomazi fluizi și depășiți vâscoși
*
Gilles Châtelet (n. 1944) matematician și eseist francez, cunoscut prin trei mari reușite intelectual-existențiale: (1) lucrarea sa despre gesticii științei moderne, în tradiția analizelor lui Walter Benjamin (Les enjeux du mobile, 1993); (2) pamfletul filosofic despre trăsăturile porcine impuse individului de democrațiile-piețe de la sfârșitul secolului trecut, (Vivre et pense comme des porcs, 1998); și (3), consecvent denunțului său energic și scârbit al societății contemporane, sinuciderea, pe 11 iunie 1999.
*
Tineri nomazi, noi vă iubim! Fiți și mai moderni, mai mobili, mai fluizi, dacă nu vreți s-o sfârșiți ca strămoșii voștri în câmpurile de noroi de la Verdun. Marea Piață e centrul vostru de recrutare! Fiți lejeri, anonimi și precari precum picăturile de apă sau bulele de săpun: asta-i adevărata egalitate, cea a Marelui Cazino al vieții! Dacă nu sunteți fluizi deveniți cu repeziciune depășiți. Nu veți fi primiți la Marea Petrecere mondială a Marii Piețe… Fiți întru totul moderni – ca Rimbaud –, fiți nomazi și fluizi sau crăpați ca niște demodați vâscoși!
Hotărât lucru, regimul cyber-mercantil știe cum să-i ia! „Tânărul plin de energie” trebuie așadar să întrupeze modernitatea și să dea un exemplu celor „depășiți” și „conservatorilor rigizi”, care se arată prea puțin entuziasmați de fluiditatea în mod curios mereu proclamată sus și tare de fripturiștii zburători, decidenți aflați mereu într-un tranzit rapid între un fotoliu directorial și altul.
Fluiditatea: punem aici degetul pe esența stabilității democrațiilor-piețe. Această fluiditate nu poate fi pusă în mișcare decât printr-o chimie socială în stare să exerseze o presiune continuă, prezentă pretutindeni și nicăieri, un fel de jandarm urmărind cu încăpățânare, ca o umbră, pe fiecare Robinson-particulă.
Acest jandarm liniștit, tăcut, permanent și mai ales gratuit era în apropiere și-și oferea serviciile: era foamea! Era de ajuns să te gândești la el… și erau destui conservatori care, ca Bentham în vremea revoluției industriale[1], se minunau că Natura revine în galop în spațiul social și că-și ia sarcina de a produce ceea ce cerea în timpurile acelea piața muncii: foame! Putem aici aprecia și mai mult „modernitatea” sistemului lui Bentham: înlocuirea constrângerii politice costisitoare și oricum incomplete și discontinue cu o sancțiune naturală permanentă.
„Economicul”, sub forma necesității celei mai rudimentare și mai primitive, se propune ca proteză a stabilității politice, proteză ce înlocuiește în mod avantajos violența Prințului, care provoacă teamă cu zecile sale de mii de săbii, dar sfârșește mai devreme sau mai târziu prin a stârni ura: „Ce-i cu capul ăsta ce ne trimite porunci… Îl vom scurta noi într-o bună zi!”. Iată limitele Suveranului clasic condamnat să amenințe și să gesticuleze, cu o putere care, desigur, nu-i nici autoregulată, nici gratuită…
Ivirea fulgurantă în secolul al XVII-lea a ceea ce ar trebui să numim democrația hidraulică – cea a statului olandez –, în opoziție cu vestitele despotisme hidraulice ale lui Karl Wittfogel[2], marchează completa intrare în modernitate și înlocuiește prin puterea oprimantă a fluidității furia solară a suveranului central: s-a născut Principiul fluidității generalizate. Principiul fluidității generalizate îi opune Prințului, care lovește și-și arată astfel apartenența la o mecanică socială de impact care dă formă din exterior, o chimie socială care operează din interior prin disoluțiile sale, catalizele sale și fermentările sale ce pot mistui fără îndurare împrejmuirile ce pretindeau că separă sferele politicului, socialului și economicului[3].
Principiul fluidității va pătrunde pretutindeni, înzestrat pare-se cu o capacitate de răspândire și de mutație la fel de înspăimântătoare precum cea a unui virus.
Istoria recentă a tehnicilor industriale îi arată foarte bine forța, așa cum o arată F. Vatin[4]. Această fluiditate nu este a naturii, ci a însăși procesului productiv, preluată rapid de sectorul economic și financiar. Producția de tip mecanic, cu rupturile sale de stoc, cu cozile ei de așteptare și cu ordinele sale șubrede prin discontinuitatea lor, a trebuit să facă loc eleganței fluidității producției în rețele, care, între alte avantaje, înlătura problema îngrijorătoare a trândăviei muncitorești, aflate mereu în căutare de „timpi morți”.
La vremea sa, Taylor, vestitul căpitan al industriei, voise să îndrepte această nepăsare dăunătoare experimentând Principiul fluidității; era vorba de a fluidifica un voinic hamal de șantier, optimizându-l în vită de povară – în „bou”, conform fericitei sale expresii -, ajungând astfel la rate de randament până atunci de neatins în munca mecanică a turnătoriilor[5].
Să părăsim siderurgia și Robinsonii săi particule care, chiar și preschimbați în vite, au nevoie de răstimpuri de oprire pentru industriile chimice care se află, prin vocație, în avanposturile fluidității. Marx vedea de altfel un model de răbdare politică pentru revoluționari în tot ce se urzește în cazane, prin fermentații și macerări, cu siguranță puțin cam respingătoare pentru ageamii, dar darnice în vinuri vestite, brânzeturi căutate… și-n revoluții!
Cu fluiditățile chimiei, tehnica devine răbdătoare și poate cataliza fluiditățile economice și sociale care vin să preia ștafeta. Cartea lui Vatin analizează foarte bine cum rafinăriile de petrol din secolul al XIX-lea inspiră o întreagă alchimie socială: mitocănia învechită a ciocanului a cărui mâner pute a sudoare și trudă este înlocuită de declicul sărbătoresc al „butoanelor”.
Aceste butoane sunt punctele cheie ale unui imperiu care, cu rețeaua lui de pompe, de filtre, de cuptoare și de robinete, încarnează Principiul fluidității ce se întinde de la stratul de petrol până la pompa de benzină.
Principiul fluidității biruie în chimie, dar nu din pricina materiilor prime, ci chiar prin natura procesului de producție, a cărui chemare este, pentru a se potrivi cu orizontul fluidității, volatilitatea financiară.
Pentru a te apropia de acest orizont, ar fi ideală o uzină fără materie și… fără muncitori! E imaginea fotonică a lumii visată de speculatorul financiar, a unei lumi în care totul se mișcă fără ca ceva să se miște și căreia îi place să se amețească cu eleganța unei concurențe desăvârșite sustrase miasmelor competiției ca să încerce să uite ce este cu adevărat: o eleganță de gangster care pocnește din degete ca să facă să dispară „o problemă”.
Blestem pe cel atât de învechit încât să fie mândru că lucrează cu mâinile sale! Să fii un aristocrat al volatilului înseamnă mai întâi să-l disprețuiești pe cel ce e mai puțin volatil decât tine, care duhnește de sudoarea „productivului” și nu se pricepe la butoane. Cu cât o fabricare e mai volatilă, cu atât mai mult se intensifică diviziunile între cei ce controlează fluxurile, rămânând în apropierea declicurilor – tehnicienii din fața tablourilor de comandă aflați înăuntru –, și supraveghetorii din afară, nomazi ai externalizării care au nefericirea de a poseda încă mâini. Nu există îngăduință în lumea continuumului și a fluidului, unde e vorba în primul rând de a face ca totul să se supună, de a împrejmui și de a despărți „prosoapele curate de cârpe”, cei lăsați la margine de cei ce se trebuie să se afle în inima operațiunii. […]
Cu un fel de instinct al ei, petrochimia a lansat o cursă absurdă: cea care pretinde anularea oricărei distanțe dintre fluiditatea reală și volatilitatea pe care am definit-o ca orizont al tuturor fluidităților. Din punctul de vedere al orizontului totul e învechit… materia, producția… Orice industrie și orice producție sunt „depășite”: capitalul nu mai este un factor de producție, ci producția e un simplu factor al capitalului.
Totul este pus sub ascultarea unui orizont care nu are decât un vis: să ajungă la capăt, iar societatea civilă nu scapă regulii! Ea se istovește prin strădanii la fel de zadarnice precum cele ale unui obez care vrea să ajungă din urmă un atlet sau ale unui pilot de rachetă care vrea să ajungă la viteza luminii. Nu se codește să ceară asistență unei întregi cohorte de vraci-măscărici, de acum încolo clasici pentru modernitate: socio-politologi, mediatori etc.
„Ajutați-mă să mă prefac într-un mare alambic, într-o mare centrifugă perfectă precum toate piețele ce-și râd de mine și care nu au ca și mine guri de hrănit, de îngrijit și de educat.”
Toți se înțeleg asupra leacului. „Modernitatea e mai întâi o cură de slăbire – continuați să dați jos din grăsime! Explicați-le săracilor voștri că nu sunt exploatați, ci depășiți, mototoli și că există societăți civile mai puțin laxiste… cea a cormoranilor, de pildă. Ramurile cele mai înalte sunt rezervate celor mai puternici, care se pot căca în voie pe cei de pe ramurile mai de jos. Închipuiți-vă pe cei jos de tot care încasează totul! Există chiar și nițică mobilitate socială: câțiva inși de pe a doua ramură ajung să se ridice pe prima și așa mai departe. Ce lecție pentru toți nătăfleții!”
[1] Asupra acestor probleme a se vedea K. Polany, Marea transformare. Forma modernă a acestei transformări este în mod firesc exigența „flexibilității” muncii.
[2] Despotismele hidraulice joacă un rol preponderent în lucrarea fundamentală a lui Karl Wittfogel, Despotismul oriental [Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power, Yale, 1957].
[3] Asupra opoziței dintre chimism și mecanism vezi G. W. F. Hegel, Știința logicii [G.W.F. Hegel, Știința logicii, trad. D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, pp. 712-735].
[4] F. Vatin, La Fluidité industrielle [Fluiditatea industrială] (Klinksieck, 1987), mai ales partea a doua.
[5] Ibidem, pp. 43-70.
Trad. Claudiu Gaiu,
[Extras din Gilles Châtelet, Să trăim și gândim ca porcii. Despre îndemnul la invidie și la plictiseală în democrațiile-piață, în curs de apariție, Alexandria Publishing House, Suceava, 2022]
http://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr-8-din-2022.pdf