Ovidiu Pecican: O discuție despre romanul Theodoros al lui Mircea Cărtărescu poate începe întrebând: nu cumva în acest roman Mircea Cărtărescu încearcă o unificare a imaginariilor, aducând din mai multe direcții formule imaginative concurente/ complementare și împletindu-le într-o singură carte?
Victor Cubleșan: Cred că Theodoros este, poate, cel mai cărtărescian dintre creațiile lui Mircea Cărtărescu de până acum, pentru că acumulează între aceleași coperți toate obsesiile, toate marotele pe care le are autorul. Nu poți spune că se reciclează, pentru că nu asta se întâmplă, dar sunt utilizate toate armele pe care și le-a creat până acum – în primul rând, universul pe care continuă să-l construiască de la debut și până acum, un singur univers, coerent, unitar, dar flexibil și ușor de recunoscut. În Theodoros, avem același univers literar cu cel construit în Orbitor sau cu cel din Nostalgia sau Melancolia. Sunt aceleași reguli, același imaginar și chiar aceeași geografie, până la un punct. La fel, la nivelul scriiturii e recognoscibil, fiindcă vedem aceleași tehnici utilizate, chiar dacă în ponderi diferite. Mircea Cărtărescu afirmă în interviuri că a reușit să scrie un roman preponderent la persoana a II-a, ceea ce nu este ușor, dar dacă te uiți la tehnicile folosite, sunt extrem de multe, extrem de complexe, iar din acest punct de vedere Cărtărescu se dovedește a fi unul dintre cei mai buni stiliști ai proze românești dintotdeauna, nu doar din prezent.
Radu Toderici: Eu mă gândeam că se vede la el, aici, ca și în alte volume de proză, un om cu o curiozitate enciclopedică. Romanul începe în Etiopia, la 1868, după care face o scurtă escală în Valahia, în deceniul II al secolului al XIX-lea, după care face o altă scurtă escală în San Francisco, la 1859, și tot așa. Se vede un autor…
OP: Plimbăreț.
RT: Plimbăreț, da, și interesat de absolut orice – de la istorie fanariotă până la fizică cuantică. Iar periplul ascesta, înainte și înapoi în timp, de pe un continent pe altul, reușește să te țină de la o pagină la alta, din curiozitatea de a vedea unde vrea să ajungă autorul.
OP: De aici eu înțeleg că Mircea Cărtărescu este o lume interesantă.
VC: E o lume fascinantă, pentru că acest univers pe care îl creează cu toate cărțile sale, inclusiv cu cele de poezie sau cele de eseu, e foarte coerent în sine. Sigur că în acest univers ficțional unele dintre pietrele de temelie ale sale sunt mai reușite, altele mai puțin, dar toate funcționează împreună, sistemic, iar Mircea Cărtărescu e un autor foarte consecvent cu modul în care vede lumea, cu modul în care vede literatura, iar asta îl face extrem de interesant pentru un studiu care i-ar analiza integralitatea acestui univers propus.
OP: Ce spui tu, dacă înțeleg bine, e că nu-l poți clinti pe Cărtărescu din ale lui, pentru că ale lui sunt toate.
VC: Exact. Și este extrem de solid construit acest univers, pentru că există o mișcare între aceste cărți ale sale – de exemplu, pentru mine e extrem de fascinant să văd cum se regăsește de la un volum la altul obsesia dublului, de la elemente minore în text (frați, soți și așa mai departe) până la nivelul modului în care e construită opera sa literară. Dacă ne uităm mai cu atenție, textele sale par să vină în dublet. Theodoros e un soi de extensie a Levantului, Melancolia e construită în mod evident pe bazele Nostalgiei, Solenoid vine într-o oarecare măsură pe urmele trilogiei Orbitor ș.a.m.d.
OP: Orbitor era totuși un triptic. Oare să ne așteptăm la ceva similar după Levantul și Theodoros?
VC: Orbitor a fost gândit ca o singură unitate, dar în trei volume, sigur, apărute cu o distanță de timp între ele. Din punctul de vedere al construcției și al concepției, nu le-aș separa în bucăți distincte, ci le-aș vedea în continuare ca o idee unitară.
OP: E acolo o unitate întreită, ceea că mă duce cu gândul la Sfânta Treime, mai ales că Theodoros, din multe puncte de vedere, e un roman ortodox, în sensul ortodoxiei religioase.
RT: Da, sunt trimiteri oarecum surprinzătoare în roman, o recuperare a unei tradiții, și mă gândeam că asta poate deriva din subiect. Romanul are personaje care trăiesc în Valahia secolului al XIX-lea, o perioadă în care discursul educat este fără îndoială și discurs religios. Cărțile populare pe care le citește protagonistul romanului în copilărie sunt, la rândul lor, influențate de literatura religioasă. Doar că în acest roman discursul religios pare să fie dus un pic mai departe, într-un soi de celebrare a unei tradiții religioase, care e creștină, europeană și chiar strict est-europeană. E un discurs care îmbrățișează simultan estul Europei și nordul Africii, presărat cu mici erezii din loc în loc, dar altfel tipic, vechi și tradițional.
VC: Ortodoxismul e și un pilon esențial în construcția acestei cărți, pentru că este un pilon al universului în care se desfășoară acțiunea. Valahia, arhipelagurile din Mediterana și Etiopia sunt locuri care au o istorie a lor legată de ortodoxism, mentalitatea personajelor, poveștile lor se întrețes toate pe această linie. Nu avea cum să rateze acest subiect dacă voia să plonjeze în această lume a Levantului și Africii de Est creștine – pe lângă Valahia noastră. În același timp, construcția cărții o cere, fiindcă – pentru a strica surpriza celor care nu au citit romanul – narațiunea se face din punctul de vedere al îngerilor, iar scena finală este una care apelează, vrând-nevrând, tocmai la imaginarul religios al creștinilor și este declicul care ar trebui să marcheze punctul culminant al romanului.
OP: Era să zic că se termină ca Biblia. Până la urmă, mă gândesc care e lumea lui Theodoros. E Valahia, e Etiopia? O fi lumea de sus? Theodoros, cu toate cele trei nume diferite ale lui, mi se pare că trăiește în discursul îngerilor.
VC: Acesta este, probabil, un reflex mai puțin fericit al utilizării narațiunii la persoana a II-a, faptul că până la urmă tot acest roman are un singur personaj, pentru a fi cinstiți, personajul naratorului, cel care vorbește.
OP: Și nu vorbește în numele oricui.
VC: Așa e. Iar acest personaj care vorbește e și singurul care are psihologie. Celelalte sunt peronaje cărora li se povestește sau li se spune și nu au o psihologie conturată. Din acest punct de vedere, o parte dintre personaje sunt ornamentale, ceea ce nu este neapărat rău, fiindcă la Cărtărescu aspectul ornamental este foarte important. Personajele lui sunt elemente de peisaj, de culoare, în aceste tablouri mai ample.
OP: Într-un anume sens, Theodoros e un roman bizantin – nu în sensul romanului bizantin așa cum este el teoretizat, ci în măsura în care transpune lumea locală cu frământările ei într-o logică și perspectivă filozofică bizantină, imuabilă, statică și extatică. Parcă am fi la Ravenna și i-am vedea pe Iustinian cu Theodora și sfetnicii lor, împietriți, privind peste noi, privitorii lor, în și din eternitate. Să fie însă și o continuare a ideologiei culturale de la Gândirea, unde Nechifor Crainic și alții încercau nu să reabiliteze, ci să abiliteze într-un anume sens credința ca bază fundamentală a sufletului național? Să fie un dialog cu așa ceva?
RT: Pe mine m-a făcut să mă gândesc la genul ăsta de roman care reia ironic istoria, la vreo câteva secole distanță – mai puțin de două, în cazul lui Theodoros. M-am gândit comparativ, de exemplu la textele lui José Saramago, care are romane de felul acesta, ba chiar și o evanghelie rescrisă în felul lui, doar că Saramago, fiind comunist și ateu, aruncă la tot pasul ironii care te fac să te gândești că, și dacă ai în fața ochilor o reluare a Bibliei, e una la o mare distanță ironică, literară, de textul originar. Prin comparație, Theodoros m-a făcut să-mi pun întrebarea ce crede din toate acestea autorul, ce transmite el dincolo de ce transmite. Și nu-mi pot da seama până la capăt, pentru a fi onest. Mă gândesc că o parte din ce se citește în Theodoros vine din dorința de a rescrie, cu propriile ornamente, niște pagini ale unor texte fundamentale. După mine, nici nu sunt paginile cele mai bune ale romanului.
OP: Recuperează și din tradiția culturală medievală și post-medievală românească, Alixăndria și Sindipa și astfel de texte, pe la care a trecut și Sadoveanu cu pana, de altfel.
RT: Încă o dată, se potrivește genul ăsta de recuperare pentru că, dacă ai fi intrat în secolul XIX într-o biserică, te uitai la toate icoanele și îți spuneai povestea lor în minte.
OP: Ca la Voroneț, benzile desenate ale acelor timpuri…
VC: Mai degrabă aș lega toate lucrurile astea de optzecism, pentru că Mircea Cărtărescu este poate reprezentantul cel mai evident al opzecismului și al postmodernismului de factură românească. Această recuperare și reutilizare a istoriei, a factologicului mărunt, a evenimentului senzațional, toate legate și întrețesute cu elemente moderne și, bineînțeles, în cazul lui, cu multe elemente de poeticitate. Iar asta dă oarecum rețeta după care și construiește autorul. Cred că nu este atât de mult o întoarcere spre istorie, cât o întoarcere spre o anumită aromă a acesteia, pentru că la Cărtărescu este foarte importantă atmosfera.
OP: Incontestabil, el activează mai multe filoane ale tradiției literare. Mă gândesc la episodul Iancu Jianu, care nu e nici mai mult, nici mai puțin decât o continuare a poveștilor cu haiduci ale unui Gala Galaction și, de ce nu, chiar și ale unui Petru Popescu, cel din Copiii Domnului. Cred că recuperează mai multe lucruri, și de asta vorbeam de la început de imaginariile puse împreună și mixate, împletite„-n șase” ca într-o funie de mătase – fiindcă găsești aici și filonul exotic, și filonul național, îl găsești și pe cel ortodox, care e mai mult decât național, fiindcă nu cădem în filetism. E multă Grecie în roman, e Levantul, există și filonul occidental și chiar transatlantic. Parcă ar fi o replică șăgalnică, să nu zic ironică, la NATO și la alianța strategică dintre Uniunea Europeană și Statele Unite.
RT: Există și o discuție legată de colonialism, sunt multe, multe fire împletite. Eu mă gândesc însă ce i-o fi trecut prin minte lui Mircea Cărtărescu să-și reia una dintre cărțile cele mai importante, doar că în proză și dintr-o altă perspectivă. Și mă gândeam din acest punct de vedere că, așa cum ai pagini întregi cu tânărul Teodor, care citește tot ce se poate citi relevant pe la 1820-1830 în cultura română, așa ni-l putem închipui pe tânărul Mircea Cărtărescu citind pe la 1970 nu Alixăndria sau Sindipa, ci o mulțime de romane cu haiduci, romane cu corsari de felul celor scrise de un Emilio Salgari și dorindu-și, de pe atunci, să scrie cândva un roman similar, dar cu acțiunea plasată la noi, un roman de aventuri, dar al nostru, despre cultura română. Adică, doar Alexandre Dumas poate să scrie un roman de aventuri despre istoria franceză, noi nu nu putem să avem unul despre istoria noastră? Un roman cu multe episode spectaculoase și, în același timp, scris în maniera împodobită care îi este caracteristică lui Mircea Cărtărescu.
OP: Ca să vezi, nu m-aș fi gândit exact la asta, ci mai curând la un roman metafizic (povestea cu îngerii e acolo și nu degeaba) și la un roman chiar teologic, într-un anume sens. În orice caz, e clar chiar și numai din ce povestim noi acum că romanul e construit pe mai multe niveluri, care se intersectează și se întrepătrund, și e un merit al autorului că izbutește asta fără să cadă în contradicții groase sau deranjante.
RT: Eu n-aș găsi o preferință literară de acest fel, dar acesta pare și romanul unui om ajuns la un anumit moment de maturitate, când începe să se solidifice mai bine întrebarea clasică, „care e sensul tuturor lucrurilor pe care le trăiesc?”. Probabil că astfel de întrebări invită genul ăsta de narațiune, venită de dincolo, din perspectiva îngerilor, de la sfârșitul timpului – cine suntem, încotro ne îndreptăm? Și cred că îi iese o perspectivă destul de coerentă din acest punct de vedere, și una foarte iertătoare cu viața noastră uneori lipsită de sens.
OP: În Solenoid se observa deja această tendință, cu Bucureștii care se ridică și navighează în cer. Până la urmă, acest filon de spiritualitate, după mine, nu rămâne totuși doar ornamental. Ca în bisericile ortodoxe, poleite cu aur, cu porțile împărătești, cu sculpturi reprezentând aici îngeri, dincolo împletituri sacre, toate acestea lasă în conștiințe o anumită impresie. Toată lumina aceea despre care vorbea Lucian Blaga, la Sfânta Sofia, care e transcendentul care coboară, e imposibil să nu marcheze într-un fel sau altul. Iar Mircea Cărtărescu reușește să plămădească aici o atmosferă densă, care până la urmă captează ceva – poate spiritul personal, spiritul cărtărescian, poate e mai mult decât atât, spiritul comunității căreia îi aparține, poate chiar al unei anume Europe de Est.
VC: Eu cred, încă o dată, că aceasta e o viziune postmodernă. Poate fi o etichetă bună la orice, asta, dar în cazul lui Theodoros se și potrivește. Pentru că despre asta e vorba, e un roman cu foarte multe paliere, pe care poți să-l citești ca pe un lung poem, mergând pe partea lui mai descriptivă, sau ca pe un cabinet de curiozități al secolului XIX, fiindcă Mircea Cărtărescu decupează din istorie o mulțime de episoade poate mai puțin cunoscute, dar foarte interesante, pe care le folosește, unele mai bine, altele mai puțin strălucit în roman. Poate fi citită ca o poveste a unei deveniri și destin a personajului principal – deși cred că puțină lume va face acest lucru. Sau poți s-o iei și s-o citești ca o repovestire a aerului Levantului și a acestei părți oarecum levantine a Africii, într-o cheie modernă – un fel de redescoperire a trecutului prin recucerirea sa de către modernitate, sau chiar, dacă ne gândim la ultima secvență a cărții, care se petrece în viitor, de o post-istorie.
OP: Cât de documentate ți se par aceste rescrieri?
VC: Aș fi curios în ce măsură a existat această documentare. Mai probabil, a fost o acumulare de evenimente, prin lecturi, și care toate s-au topit în acest univers levantin pe care îl creează. Nu cred că s-a documentat cum ar face-o un prozator de romane istorice.
OP: Sau cum a făcut-o Flaubert pentru Salammbô.
RT: Pe mine nu mă face să mi-l închipui citind 200 de cărți despre istoria Levantului și a Etiopiei, dar e foarte clar că s-a documentat pentru detalii: ce mâncau oamenii, ce beau, cum se numesc instrumentele muzicale, lucruri de felul acesta.
VC: Da, pare să fi mers mai degrabă către chestiuni ce țin de cultură, de sociologie, și țintind mai ales detaliul – nu spre poveste și document, ci mai degrabă spre acel detaliu intersant pe care el îl și folosește așa cum ar face-o un pictor, pentru a-și întregi scenele. El este mai mult un autor al detaliului decât al ansamblului. Ansamblul la el se construiește din aceste mii de detalii, care încearcă să se asambleze într-un tot mare.
RT: Aș vrea să mai ridic o ultimă problemă. M-am gândit la relația lui Mircea Cărtărescu cu documentul principal din care își extrage narațiunea, adică scrisoarea lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri. Ghica, inocent de vremurile care or să vină, cot la cot cu alți scriitori români, pe care îi citează copios un Radu Jude și un Florin Lăzărescu în scenariul filmului Aferim!, relatează cât de nemilos era în tinerețea lui Theodoros cu evreii – numiți ba „ovrei”, ba „jidani” de către Ghica. Or, există o perspectivă mai recentă, căreia i-am putea spune umanistă, a lui Cărtărescu în Theodoros. În mai multe pasaje, naratorul din roman ține să menționeze că Theodoros a făcut într-adevăr multe rele evreilor în tinerețe, dar – și aici e intervenția mai recentă și umanistă – la bătrânețe s-ar fi căit de ele. Iată și o istorie recuperată printr-un filtru mai recent și ajustată la valorile noastre mai recente, care condamnă, nu foarte contondent, dar condamnă genul acesta de comportament. Există și o perspectivă anti-colonială în carte, deci sunt mai multe ajustări umaniste ale istoriei din perspectiva prezentului.
VC: Dacă e să mergem pe acest joc, Theodoros devine de fapt și ultimul rege al dinastiei solomonice a Etiopiei, cea care se reclamă din linia direct coborâtoare din Solomon, practic. Theodoros ajunge să fie, astfel, ultimul reprezentant al unei dinastii evreiești.