Mircea Țicudean
(ziarist, fost coleg de garsonieră)
Gyuri, cum mi-l amintesc
În vremea când ne-am intersectat pe lume cu Gyuri, mai ales în anii 1980, în studenție la Cluj, el era un „accident așteptând să se întâmple”, cum cântau cam tot pe-atunci U2.
Cu o capacitate de a amuza mai mare decât debitul Dunării la Galați, n-avea pe unde să se reverse, căci dictatura, dragi copii, era proastă, oarbă, gri, și neprielnică show business-ului independent, necenzurat.
Avantajul a fost al scenei studențești de la Cluj, care l-a avut pentru sine, în întregime, fără să-l prea împartă cu alții.
Și cum l-a mai avut!
Gyuri a fost un fenomen mediatic înainte de mass-media (adevărată, nu dictatorială), cu poante, zicale și peripeții popularizate prin viu grai, într-un mediu studențesc destul de amplu – iar streamingul, youtuberismul și alte platforme le-a anticipat prin performanțe în carne și oase fără sfârșit, în cămine și pe la oameni pe acasă.
În ciuda aparițiilor publice reduse (două-trei cântece în vreun concert studențesc la Casa de Cultură, și performanțele mai degrabă de cameră ale trupei de teatru de la Filologie), Gyuri era recunoscut pe stradă, mai ales în partea universitară a orașului.
Nici acolo, nici aici
Pentru cei care nu l-au cunoscut, trebuie precizat că în perioada lui de la Cluj, (de unde a plecat spre glorie națională în capitală, după revoluție), Gyuri nu a fost lider spiritual, ci mai degrabă mascotă și bard de nuanță comică al orașului universitar transilvan.
Chiar dacă se descurca fără probleme la cursuri și seminarii – grație unei minți iuți, mai degrabă decât vreunui efort deosebit – nu a fost un student eminent, și nici nu a avut vreun respect special pentru mediul academic. N-a intrat „din prima” la facultate (ceea ce, pe vremea aceeea, dragi copii, era cam jenant) iar odată intrat a disprețuit în mod sănătos erudiția de dragul erudiției, tocilarii și favoriții profesorilor, ca și respectul excesiv pentru autoritatea spirituală suită pe postament (poeți naționali, universali etc.)
Chiar dacă avea cunoștințe de limbă și literatură (română, spaniolă) mai mult decât decente și un dar al comunicării cum puțini au, sunt sigur că Gyuri nu și-a dorit niciodată să fie profesor de română, spaniolă sau de orice altceva. Și-a dorit să fie pe scenă sau pe platoul de filmare, în lumina reflectoarelor, în centrul atenției.
Toate acestea așteptau atunci să vină. (Fiindcă pe vremea aceea, dragi copii, exista sistemul pieței muncii inflexibile, cu „repartiție la locul de muncă”, iar dacă Filologie făceai, profesor, nu stea de cinema, deveneai.)
Una peste alta, în boemia lui sclipitoare, Gyuri s-a integrat perfect în mediul studențesc (cămin-cafenea-petrecere-spectacol), și imperfect în cel academic, universitar.
Dacă ați întreba orice profesor de la Filologie din vremea aceea care studenți i-au rămas în memorie, s-ar gândi la cei „realizați” pe calapod univesitar-intelectual, scriitori sau profesori, dar probabil niciunul nu ar spune „Gyuri”.
Dar dacă ați reveni cu întrebarea: „Gyuri?”, sigur s-ar lumina la față.
Roluri pentru fiecare
Pentru amuzamentul propriu și al altora, Gyuri juca roluri, unde îl apuca.
Din două tonuri și un gest, se transforma. Era acuma bișnițar, peste alte două minute student grec sau arab (pe vremea aceea, să mă ierte zeița diversității, cele două categorii se intersectau într-o măsură), un vecin de-al lui de la Agnita cu un râs strident, lăudându-se că a umplut blocul de sex feminin, un profesor de la Filologie văzut pe coridor întotdeauna mergând și fumând, fiind de aceea „tras de țigară”, un comentator sportiv iute la gură și clișeistic…
Dacă nu zăcea pe o canapea cu chitara peste el ca o pătură de lemn, dacă era în picioare, deci, și te interesa în ce fel se deosebește stilul de a șuta al lui Gheorghe Hagi de al tuturor altor mari fotbaliști, îți arăta de îndată: era ceva cu felul cum se apropie de minge laba piciorului, unghiul ei, sau așa ceva.
În ciuda unui fizic mai degrabă… mic, Gyuri era un mare sportiv imaginar, care ar fi strălucit, desigur, dacă ar fi avut condițiile necesare. Îmi aduc aminte, vag (și s-ar putea să mint cu totul) că se lăuda cu o oarecare experiență la handbal, din anii de școală. Nu știu dacă imaginea unui Gyuri dezlănțuit deasupra careului de șapte metri (așa i-o fi zicând, la handbal?) mi-a fost insuflată în memorie de vreo fotografie reală sau de imaginația proprie hrănită de poveștile lui Gyuri.
Unul din personajele lui generice, iar nu inspirate de vreo persoană reală, era o fată neurotică, ușor îngîmfată, parcă nu total inteligentă, cu probleme de adaptare la mediul universitar. Vorbea – fata inventată – cu „e”-uri foarte deschise, aproape „a”-uri. „Mereu” devenea „marau” sau măcar „mărău”. „Îmi place la nebunie Saaaaartră”, exclama fata imaginară, trecându-și degetele peste frunte, cu palma spre exterior, apoi fugar prin pletele imaginare.
Rolul ăsta mi-l amintesc foarte bine pentru că îl practica, Gyuri, în căminele de fete pe unde ne petreceam ore numeroase din viețile tinere și boeme – acolo fata neurotică era, cum ar veni, la ea acasă, printre fetele reale, mai puțin neurotice, care îl hrăneau pe bardul intrat ilegal în cămin cu carne din borcan cu untură și cartofi pai, iar în cazuri deosebite cu supă trimisă de o mamă din Maramureș „pă cineva” la Cluj.
Căminul 6 de fete, din Hașdeu, unde Gyuri teoretic nu avea ce să caute, dar practic locuia (o vreme, scurtă ce-i drept, nu glumesc, chiar a stat acolo!) era nu doar refugiu și scenă pentru performanțele artistice ale inegalabilului, ci și o sursă de inspirație pentru poante viitoare, în care accentele regionale și lexicul local erau foarte importante. Sunt mândru că de la mine, sau de la backgroundul meu, nu mai știu pe ce cale, Gyuri a preluat noțiunea de „material de capot cu pui” („pui” însemnând în context puncte, buline), pe care a folosit-o de mai multe ori în scenete improvizate, la „Divertis”.
Igen, beszelt magyarul
Sunt câteva întrebări pe care nu am apucat să i le pun lui Gyuri (nu multe, că am avut la dispoziție ani de seri întregi și lungi, mai ales când am împărțit o garsonieră în care salvarea igienică era sora lui, venită tocmai de la Agnita ca să rânească în urma geniului și a colegului lui de locuință – greierele, sora greierelui-furnica și încă o insectă, eu).
Unul dintre lucrurile pe care nu le-am cercetat a fost partea maghiară a lui Gyuri. Vorbea perfect, din câte puteam eu să judec, dar niciodată nu am observat vreo aplecare mai profundă spre cultura respectivă.
Prietenii lui erau de toate naționalitățile posibile, și râdeau la fel de tare de felul cum le imita Gyuri accentul, și nu am văzut vreodată vreo atracție mai mare pentru maghiari.
Nu pot decât să bănuiesc că educația lui formală a fost exclusiv românească – și oricum, singurul motiv pentru care pomenesc lucrul ăsta este că mi-ar fi plăcut să „răzbată” cultural și în mediul maghiar. Nu știu să se fi întâmplat asta – dar poate sunt depășit de evenimente petrecute după ce nu ne-am mai văzut, după anii 1990, când Gyuri a devenit celebritate națională în regulă, mai ales ca membru în Divertis, ca actor și ca muzician – iar eu am plecat din țară, pierzând din vedere la propriu prieteni, iar la figurat – actualitatea culturală românească.
Gyuri cel haios și bun
Necunoscând bine jumătatea mai glorioasă a carierei lui Gyuri – aceea când a devenit vedetă națională – mi-e greu să ghicesc ce loc îi va da viitorul în istoria divertismentului sau culturii românești. Comic TV, actor, satirist social, cântăreț de folk-rock? Câte ceva din toate astea, bănuiesc. Gyuri a reușit să treacă drept totalmente „haios” în ochii unei populații care are din ce alege și este competentă într-ale ironiei și umorului – ăsta e un merit deosebit, care sigur îi va menține o anume glorie postumă.
Toate astea însă, sincer să fiu, mă interesează mai puțin.
Ceea ce am găsit eu admirabil la Gyuri, cel puțin până nu ne-am mai văzut aproape deloc, înaintea celebrității lui maxime, a fost că îi păsa de alții. Cred că pentru cineva așa de popular, așa de… ușor de răsfățat, așa de central în aproape orice societate nimerea, ar fi fost ușor să se transforme într-un înfumurat egocentrist.
Nu mi-l aduc aminte așa.
Avea nervii lui („Sunt bolnav de nervi!”, a strigat odată la recepția căminului de fete, ca să-i cheme mai repede colega), avea nesuferiții și nesuferitele lui, avea și mofturi, dar până și partea asta a personalității lui era ambalată în umor.
Cred că îl bucura pe bune să fie între oameni, în societate, care îi era mai mult decât sursă de inspirație pentru poante (deși era și asta, cu siguranță), sau oglindă în care să-și admire propria strălucire (deși nici elementul ăsta nu lipsea). Gyuri țintea minte oamenii pe care-i întâlnea, le ținea minte poveștile și problemele.
Ce vreau să spun (cum zicea un premier post-comunist), ce voiam eu să spun mai ales despre Gyuri, cum l-am cunoscut eu: a fost un om bun, un om cu inimă bună. De asta nu îl pot uita.
Nu mă bântuie în vise, dar sunt momente când o melodie, o poantă, un cuvânt mi-l readuce în minte. De cele mai multe ori amintirea îmi saltă inima, dar mai nou, tot mai des, mă doare un pic, căci spre deosebire de el, îmbătrânesc.
vezi alte aprecieri critice de Virgil Mihaiu și Laszlo Alexandru în nr.7/2022
– http://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr-7-din-2022.pdf
Steaua nr