Dumitru Crudu, unul dintre cei mai prolifici scriitori români din Republica Moldova, s-a remarcat sub diverse forme în ultimii ani: ca dramaturg și ca romancier, în primul rînd. Volumul Doamne, apărut la editura Prut Internațional în cursul acestui an [2024], marchează întoarcerea sa la poezie, așa cum anticipa în articolul Despre poezie, poate publicat în 2010 în revista „Stare de urgență”: „Eu cred că poezia adevărată se scrie dintr-o necesitate. Eu am scris-o atîta timp cît simțeam o nevoie imperioasă de a spune ceva despre mine și despre lumea în care trăiam. Acum simt că nu am ce să spun în poezie. Dar poate peste un an sau doi voi avea”. Articolul de față pledează pentru stabilirea unui pact de necesitate între cel care scrie și realitatea despre care se scrie, lucru, în fapt, semnalat și în „soluțiile” pe care fracturismul le propune: „estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le avem” (Prima anexă a manifestului fracturist, 1998).
Volumul de față rezistă prin această grilă de lectură. Tema războiului din Ucraina, drama triadei – bunica Anica, femeia gravidă din Mariupol și Oxana – sînt scrise exclusiv în metodă reactivă, realizînd un continuu transfer de energie pe baza felului în care eul răspunde la stimuli, îi percepe, îi rematerializează. Ceea ce se petrece în afara eului trebuie filtrat. Ceea ce nu e filtrat, nu există. Departe, deci, de Dumitru Crudu să abordeze simpla ipostază a observatorului distant în această carte. În schimb, reușește a sintetiza o serie de stări elementare, deopotrivă de stări-limită, redînd această realitate istorică, politică din prezent.
Între cele două segmente ale cărții există o legătură de substanță. Doamne e expresia strigătului pur, reacția imediată, întreaga ființă redusă la acea durere ascuțită, imposibil de expulzat altfel: „Să uit nu pot să uit/ nimic/ Doamne/ eu pot/ să uit numai răul care mi s-a făcut mie/ mi se/ face mi se va/ face/ asta da/ asta pot uita/ asta uit/ Doamne/ nu țin minte niciun cuvînt urît care/ mi s-a spus Doamne/ țin minte doar ceea ce am/ făcut eu rău/ Doamne/ doar răul pe care l-am făcut eu altora/ Doamne/ și mie/ Doamne/ căci răul pe care îl facem altora/ ni-l facem nouă”. Asocierea cu unele fragmente din Psalmii lui David nu ar fi deloc forțată, atît că Dumitru Crudu nu cere iertare pentru sine. Importantă e legătura acestor aspecte cu cele descrise în prima secțiune. Acolo există protagoniști, subiecții durerii desăvîrșite, după cum spuneam anterior. Apar suprapuse după perspective, cea a unei realități frontale, cu mize narative, abordate prin tehnici specifice, și cea a individului care resimte totul, cu acea imposibilitate de obiectivare, după cum sugeram mai sus. Și nici că ar fi fost bine să fie altfel. În fața unor astfel de evenimente, oamenii rămîn ai nimănui, supraviețuind parcă din cauza unei pedepse reiterate până cînd spațiul lor psihic, devenit adevăratul trup, nu rămîne să fie altceva decît cutia de rezonanță pentru zgomotul bombelor care cad din cer. Acea cutie de rezonanță, acel continuum trup-psihic face ca uitarea, liniștea să nu vină prea curînd.
Poezia e act de conștientizare, e, în fapt, trăire repetată. Scrisul nu promite, deci, eliberare, ci potențare a tuturor trăirilor. Mutarea limitei dincolo de imaginabilul omenesc: „iarăși se aud strigătele lor,/ strigătele lor asurzitoare, cu fiecare zi/ tot mai asurzitoare și mai asurzitoare,/ cu fiecare zi tot mai numeroase și mai numeroase,/ încît la un moment dat nu se mai aud decît/ strigătele lor,/ Doamne./ Doamne,/ ei Te gonesc din clădiri și din biserici,/ din case și din piețe,/ din catedrale și din muzee,/ din bojdeuci și din palate,/ Te gonesc de pe străzile pustii și de pe/ străzile aglomerate,/ din gări și din autocare,/ vrînd să Te scoată din orașe și sate/ vrînd să Te prindă și să Te omoare,/ Doamne”. Toate aceste enumerări indică necesitatea celui ce vede și scrie de a nu ieși pentru nici o clipă din acest magnetism al fricii, poate din vinovăția că e viu și că mai poate încă să se comporte firesc. Regăsim aici și sinuciderea prietenului Alexandru, ca parte integrantă a acestui bilanț.
Dumitru Crudu știe să redea starea de transă. Poeziile acestui volum sînt scrise într-un ritm alert, în versuri scurte, pe baza repetiției, în primul rînd. Își organizează instrumentarul suficient de bine, încît la finalul lecturii să se întrevadă mai mult decît o simplă sacadare. Efectul este cel al undei de șoc. Aceasta este cea mai mare reușită a volumului Doamne, semnat de Dumitru Crudu.