La un secol de la apariție, Istoria civilizației române moderne de E. Lovinescu este încă o carte vie, incitantă și provocatoare pentru dezbateri și discuții referitoare la civilizația română modernă, la civilizația română contemporană, la ce s-a întâmplat în și cu civilizația română în secolul care s-a scurs de la apariția cărții, care au fost și cum s-au manifestat forțele numite de Lovinescu revoluționare și reacționare.
Filonul cultural este constant și puternic în Istoria civilizației române moderne, E. Lovinescu fiind conștient de faptul că în procesul istoric de formare al civilizației române moderne cultura a fost un factor esențial. Încă de la început accentuează importanța momentului latinist din cultura română prin Școala Ardeleană ca legătură esențială cu Europa occidentală. Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior au fost aceia care „odată cu litera latină, [ei] au adus și principiul exclusiv al latinității. Din viziunea orașului etern a pornit, așadar, curentul latinist ce a fecundat știința și, mai ales, conștiința neamului românesc, tot așa după cum, tot din școlile din Roma și Viena, au descălicat și Asachi și Lazăr ca să pregătească sufletele românilor din Principate pentru marile prefaceri ale veacului al XIX-lea”. Este singurul moment din carte în care E. Lovinescu face explicit trimitere la Ardeal, la mișcarea culturală din Transilvania și la importanța acesteia în contextul mai larg al civilizației și culturii române. Ocupându-se de secolul al XIX-lea, Transilvania și Banatul nu au intrat în atenția lui Lovinescu privitor la formarea civilizației române moderne. Actul istoric al Marii Uniri s-a produs de abia în secolul al XX-lea, ori lucrarea lui Lovinescu rămâne ancorată pe perioada de dinainte și după unirea din 1859 din Principate. Fără a numi cele două provincii, se subînțelege că este vorba despre ele în capitolul în care prezintă ideologia lui Ion Brătianu, participarea sa la revoluție („…poate fi privit ca adevăratul ei suflet”), alături de C.A. Rosetti și alți tineri din generația sa, „vizionari, ei au fost oameni de loji masonice, de baricade, de conspirații, au scoborât visul și utopia în uliță; știind a mișca masele, nu s-au ferit de a se primejdui în fruntea lor; închisoarea și exilul nu i-au abătut de la țintă.” Din scrierile sale se desprinde, între altele, „credința în misiunea democratică a poporului român în Răsăritul Europei” și „siguranța cu care privea dezmembrarea Austriei și întregirea neamului”. Secolul al XIX-lea este considerat de Lovinescu unul de orientare culturală și ideologică spre Europa occidentală. „Ochii și gândul părinților se învârteau la răsărit, ai noștri sunt țintiți spre apus: deosebire de la cer la pământ” — scria Alecu Russo, citat de Lovinescu, sintetizând în aceste cuvinte opțiunea pașoptiștilor de orientare spre occidentul european.
În Istoria civilizației române moderne, E. Lovinescu s-a ocupat de ideologia junimistă referitor la procesul de formare al civilizației române moderne. Rezervele lui Lovinescu față de felul în care această ideologie se referă la procesul de formare al civilizației române moderne vine din diferențele de viziune. Poate și din cele de formație, la Lovinescu pe o evidentă filieră franceză, la Maiorescu și majoritatea junimiștilor pe o filieră germană/engleză. Lovinescu susține că procesul de formare al civilizației noastre a fost unul revoluționar și nu evolutiv. „Junimiștii —afirmă Lovinescu — au încercat să reziste acestei formații revoluționare; ineficacitatea rezistenței nu de datorește însă lipsei de valoare a oamenilor, în adevăr, superiori și luminați, ci faptului că acțiunea lor avea un reazăm ideologic dar nu și o tradiție națională solid organizată, care să se opună dezlănțurii revoluționare a formelor apusene, forme ieșite din trecutul nostru consolidate în veacuri de independență. Dacă am fi avut o tradiție viguroasă, cu siguranță că acțiunea ideologică a „Junimii” ar fi fost mai rodnică. Inatacabilă sub raportul corectitudinii spirituale și logicii abstracte, poziția ei în procesul de formație a civlizației noastre a fost depășit de evenimente și de legile sociale, ce au determinat alt ritm și al făgaș.”
Scriind Istoria civilizației române moderne la jumătate de veac după ce s-a fixat și s-a manifestat ideologia junimistă, criticul a avut posibilitatea să privească detașat fenomenul și să observe felul practic în care s-au derulat formele civilizației române moderne. În formarea ideologiei junimiste, Lovinescu evidențiază și insistă asupra rolului lui P.P. Carp („Prin cultură, inteligență și, mai ales, prin autoritate, Carp a fost conducătorul născut al generației sale”), dar și explică modul intrării acestuia într-un con de umbră sau chiar în uitare. Cu toate că și Maiorescu a fost un redutabil politician, imaginea sa în ochii posterității este a omului de cultură, a celui legat puternic de literatură. El a absorbit imaginea „Junimii” și s-a identificat cu ea. În acest raport dintre Carp și Maiorescu s-a manifestat, după cum spune Lovinescu, „răzbunarea literaturii asupra politicii”. Și, adăugăm noi, politicianul poate fi omul zilei, dar nu este unul al istoriei, în timp ce omul de cultură rămâne în istorie.
Ceea ce numim în general ideologia „Junimii” se suprapune, de fapt, peste ideile lui Titu Maiorescu, sau, altfel spus, ideologia junimistă se constituie din derularea ideilor sale. De aceea constatarea critică a lui Lovinescu se îndreaptă spre ideile lui Maiorescu. Dar nu este în atenția lui Lovinescu întreaga activitate a lui Lovinescu (aceasta o va prezenta în monografia Titu Maiorescu), doar ceea ce se potrivește cu ideea esențială a cărții aceea de a urmări felul în care s-a format civilizația română modernă. Pentru că scrie Lovinescu la un moment dat: „Nu intră în cadrul acestei lucrări de a studia în întregime activitatea critică a lui Maiorescu, nu-i vom caracteriza decât elementul esențial ce-i hotărăște atitudinea și-i fixează pozițiunea în istoria culturii române. Noua lui „direcție” reprezintă replica logică a evoluționismului împotriva revoluției noastre culturale, care, din contactul cu Apusul, s-a mărginit numai la împrumutarea formelor exterioare ale civilizației”.
În esență sunt în discuție ideile din studiul În contra direcției de azi în cultura română, în care Titu Maiorescu susține că au fost falsificate și depreciate formele de cultură. E. Lovinescu nu observă aici suficient de clar că prin această atitudine, Titu Maiorescu a creat, de fapt, și a impus spiritul critic în cultura română. Maiorescu nu accepta simpla imitație ci o înțelegere profundă a faptelor și inițiativelor culturale. „Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânile științei din Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăților străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară!” În manifestarea exigentă și vertiginoasă a spiritului critic, Maiorescu expune ceea ce s-a numit teoria formelor fără fond. Înainte de a exista o reală nevoie de lectură s-au fondat jurnale și reviste literare, depreciindu-se și falsificându-se, în acest fel jurnalistica. Înainte de a avea învățători s-au înființat școli sătești și înainte de a avea profesori s-au deschis gimnazii și universități, falsificându-se învățământul, „instrucțiunea publică”. S-a înființat Societatea Academică Română înainte de a avea o „activitate științifică originală”. De aceea „în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor înalte ale românilor este nulă și fără valoare și abisul, ce ne desparte de poporul de jos, devine din zi în zi mai adânc”. Fiind o formă fără fond, „cultura română a pierdut deci folosul stării de barbarie, fără să se bucure încă de binefacerea stării civilizate”.
Intransigența teoretică a lui Titu Maiorescu nu s-a transformat într-una de acțiune practică, de desființare ori anulare a formelor, ci, dimpotrivă, pragmatismul său s-a îndreptat în aducerea și consolidarea fondului spre formele existente, tocmai pentru ca acestea să aibă o bază solidă de existență și de funcționare. Spiritul critic de mare exigență al lui Maiorescu a avut o finalitate constructivă în procesul de formare al civilizației și culturii române moderne. Este atitudinea unui adevărat om de cultură, dar și a unui politician lucid, care a înțeles sensul mersului în consolidarea civilizației române și la care a contribuit din plin.
Cu toate diferențele de opinii, Lovinescu însuși îi evidențiază lui Maiorescu meritele în consolidarea civilizației și culturii române. „Menirea oamenilor de cultură e de a întări fondul, spre a normaliza evoluția inversă. Prin această operă, critica lui Maiorescu s-a arătat, în adevăr, pozitivă; disociind noțiunile parazitare ale esteticii, ea reprezintă cea mai salutară încercare de consolidare a unui fond depășit cu mult de niște forme pe care rămâne să le umplem prin opera lentă a timpului” — scrie E. Lovinescu în încheierea capitolului dedicat lui Titu Maiorescu, „Junimii” și junimisului din Istoria civilizației române moderne.
Pe linia atitudinilor junimiste referitoare la civilizația românească este văzută și activitatea publicistică a lui Eminescu. „Ca fond, ideile lui sunt, în parte, ale „Junimii”; neavând nicio răspundere politică și lăsându-se în voia temperamentului său de polemist, critica lui depășește însă ca expresie academismul maiorescian.” Numai că există o diferență sesizată de Lovinescu și anume aceea că „acolo unde junimiștii puneau numai convingere, Eminescu punea însă și pasiune; lirismul său temperamental și-a găsit o ieșire în excesul pamfletar”. Jurnalistica lui Eminescu este pasională și nu rațională neapărat, în tot ceea ce scria punea implicare sufletească, o anume înflăcărare pentru momentele eroice ale trecutului, pe care le contrapunea unui prezent incapabil să se ridice la gesturile eroice ale trecutului.
Introducând problema literaturii într-o secțiune din capitolul Forțele reacționare, cred că era utilă și profitabilă o dezvoltare și o explicare mai extinsă a afirmației conform căreia „Literatura este de la sine o forță reacționară”, mai ales că, la un moment dat, Lovinescu afirmă că „Problema literaturii române nu va fi, desigur, rezolvată de ideologia conducătorilor culturali, ci de însăși natura talentului scriitorilor”. Dacă problema literaturii este rezolvată de talentul scriitorului cum afirmă criticul, lucru de altfel firesc și normal, pare mai mult decât curioasă afirmația referitoare la opera lui Caragiale, care „Judecată în sensul ei istoric și nu estetic este expresia cea mai violentă a reacțiunii, expresie cu atât mai viguroasă cu cât e mai lipsită de romantism istoric sau social”. Și mai departe: „Privită din punctul de vedere sociologic, opera lui Caragiale a mers, însă, împotriva sensului istoric al formației civilizației noastre.”
E. Lovinescu nu observă sau pentru a nu se abatae de la o linie a argumentării nu vrea să observe rolul satirei sociale din opera lui Caragiale, care, oricum am privi-o, și sociologic și istoric este un mobil al progresului. Criticul crede că „înainte de a avea o literatură burgheză, i-a fost dat literaturii române să aibă un astfel de talent antiburghez”, legând în acest fel prea mult opera lui Caragiale de social și distanțând-o de literar. Deși, la un moment dat, Lovinescu afirmă că „era,desigur, dreptul scriitorului de a desprinde din procesul epocii sale de tranziție galeria Brânzoveneștilor, a Farfurizilor, a Tipăteștilor, a Dandanachilor, a Cațavencilor, a Bibicilor și a Mițelor ploieștence, a tuturor sufletelor dizarmonice, în care ideile și umanitatea chiar, oglindindu-se, se deformează, iar viața se depoetizează și se strâmbă”. Dacă în Istoria civilizației române moderne, E. Lovinescu urmează un curs al investigației sociologice și are această opinie despre teatrul lui Caragiale, am căutat opinia criticului în volumele de Critice, unde, în mod, normal viziunea ar trebui să fie una a criticii estetice. De la început rezerva este evidentă, Caragiale nu ar fi creatorul teatrului de critică socială, ci un fel de continuator al teatrului lui Alecsandri. „Caragiale e privit ca întemeietorul teatrului de satiră socială, —scrie Lovinescu — deși, în realitate, teatrul lui nu e decât un punct în evoluția firească a teatrului lui Alecsandri, care, înainte de a fi ajuns la teatrul în versuri, pornise de la observația tendențioasă a moravurilor timpului…” Și mai departe: „Teatrul lui Caragiale e un izvor de apă tulbure în care joacă o pulbere de necurățenii”.
Lovinescu consideră comediile lui Caragiale prea legate de anumite aspecte morale, sociale ale unei epoci, care odată dispărută trage după sine și opera, care intră într-un con de umbră, se produce ceea ce criticul numește mutația valorilor. Este adevărat că odată cu trecerea timpului unele scrieri devin „umbre elizeene de îndată ce viața li s-a scurs din vinele golite” și se „încadrează în columbariile istoriei literare”, dar nu este cazul operei lui Caragiale. Din dorința de a efectua cât mai puternic o demonstrație, Lovinescu exagerează.
Felul în care a fost compusă și realizată Istoria civilizației române moderne nu a pornit de la „o idee arbitrară, ci dintr-o realitate istorică”. Studiind forțele revoluționare, trebuiau prezentate și forțele pe care criticul le numește reacționare, ca parte a opoziției, deoarece, după cum afirmă corect și exact Lovinescu „duelul logic al acestor forțe constituie istoria însăși a civilizației române moderne”.