Cornel Udrea rămâne în memoria literaturii române ca un formidabil umorist, un frondeur, o personalitate ludică, dublată de un simț critic incisiv. Ironia caustică și volubilă din primele sale volume de succes – printre care Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi a primit aproape o aureolă de lucrare cult – s-a diluat ulterior într-o ironie dulce-acrișoară. Autorul a știut să fie mereu un martor al timpului său, un critic deloc reticent și un scriitor constant pe aceeași lungime de undă cu cititorii săi. Succesul remarcabil al volumelor sale de proză umoristică a pus în umbră alte dimensiuni ale personalității sale fațetate. Cornel Udrea a fost un cititor și un comentator al literaturii contemporane avizat și generos. Textul inedit reprodus mai jos este doar un exemplu al modului în care înțelegea să își prezinte confrații literați. În amintire, la fel ca în istoria literaturii, textele care îi rămân sunt mai ales cele din volumele decadelor șapte și opt ale secolului XX, texte care pentru cititorul momentului erau proaspete, simpatice și, mai ales, curajoase, epitet care poate fi legat de mult prea puține lucrări contemporane.
Este foarte greu în zilele noastre să scrii o carte pentru copii, să le trezești interesul într-o vreme în care basmele și poveștile sunt în criogenie, puse la păstrare pentru un viitor abstract, când va exista, poate, revelația inocenței, a copilăriei neconsumate.
Laura Fischer ne propune Cărticica Maya – un gând de lumină pentru copii – o întreprindere extrem de curajoasă, dar cu sorți de izbândă, tocmai pentru că a găsit cheia cu care deschide ușile spre sufletul cititorului, indiferent de vârstă.
Apărută în colecția Cărțile copilăriei, a Editurii „Școala Ardeleană”, în condiții grafice, funcționale, excepționale, cartea ne propune, dincolo de aparențele ușor didacticiste, într-o cronologie blândă și firească, pățaniile prin care trece o carte, pe nume Maya, înzestrată de Dumnezeul copilăriei cu grai și cu suflet.
Maya se va întâlni cu câțiva copii, dar și cu părinții acestora, în câteva situații provocate, oferindu-ne o lectură incitantă, chiar și nouă, adulților, pentru că ne regăsim la un moment dat într-o pagină, într-o întâmplare anume.
De ce se numește cartea aceasta Maya? „Acest nume are mai multe semnificații și i se potrivește cel mai bine. În primul rând, înseamnă vis. Ea va învăța copiii să viseze și să creadă în visul lor. Pe urmă, înseamnă iluzie. Adulții care vor citi din ea, vor avea plăcuta iluzie cum că ar fi copii din nou. Apoi mai înseamnă primăvară. Ea va aduce primăvara în sufletul fiecărui copil. Și, nu în ultimul rând, înseamnă generozitate…”
Autoarea, Laura Fischer, găsește un truvai, un anume inedit tehnic, care lasă cititorului de orice vârstă plăcerea descoperirii unei lumi noi: la început, paginile Mayei, cartea-copil, au paginile albe, goale. Cei patru copii cu care se va întâlni vor umple filele acestei cărți, îi vor da o nouă viață, generoasă, împreună cu cititorul. O consider o mică lectură inițiatică, o întoarcere într-un anotimp aparent pierdut, pentru că fiecare dintre noi își prelungește viața prin copii și nepoți.
Rețin atenția, în lectură, câteva gânduri ale autoarei, având o profunzime pregătitoare și purtătoare de adevăruri postulate: „Întâlnirea cu o carte este întâlnirea cu noi înșine, ne luminează, ne face să ne întoarcem la frumos. Cartea ne învață să visăm”, sau: „Cărțile sunt ferestre deschise spre suflet, sunt cunoaștere, bucurie, emoție, trăire, prieteni fideli!”
Maya se va întâlni cu Emili, cu Tomi, cu Sofi și cu Adelin, copii ce vor completa filele albe și care vor găsi împlinirea sufletească, sentimente intacte și răspunsuri la câteva întrebări pe care și le pun deopotrivă, nu numai ei, copiii, dar și părinții.
martie 2024