”În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobâl a explodat la 01: 23 noaptea.” Acesta este laitmotivul romanului Ioanei Nicolae, Pelinul negru (Humanitas, 2017), ca un anunț lansat în eter de pe o stație orbitală, ca o conștiință rea a întregii povești, un memento tragic. Explozia reactorului a eliberat în aer o cantitate enormă de radiații care a afectat întreaga Europă, cu precădere statele aflate în proximitate, nepregătite și incapabile să ofere măsurile necesare de protecție populației civile. Incidentul de proporțiile unei catastrofe mondiale anunța simbolic falimentul regimului comunist nu doar în Rusia sovietică, ci și în lagărul socialist. În acest an fatidic a noii ere atomice s-a născut personajul principal al cărții, totodată și naratorul dramatizat, Agustina, într-o familie modestă, cu numeroși copii, Alexandru, Saveta, Viorel, Arsenia, Iacob, Lucreția, Maria, Sever, Daniel, Vera, într-o provincie din nordul țării, aproape de graniță. Radiațiile au afectat evoluția fătului, Agustina spre deosebire de ceilalți copii prezintă o formă de retard din care la suprafață stă incapacitatea de a scrie, cuvintele nu se leagă în fraze. Ca și Faulkner în Zgomotul și furia, cu personajul său Benjy, autoarea încredințează celui mai fragil dintre personaje rolul principal, cel al povestitorului, oferindu-ne totodată viziunea sa asupra lumii. Numai romanicerii slabi fac din propria lor ficțiune un act de caritate, iar Ioana Nicolae este un romancier deplin aici. Pentru că în deficit se regăsește bogăția, în diferență splendoarea, universul explorat al interiorității este uluitor, sensibilitatea acestei ființe în aparență diminuate, covârșite de misterioase blocaje, de cețoase anxietăți, de o empatie luminoasă este copleșitoare. De fapt, sensibilitatea, această inteligență a inimii, este cea care străbate toate coridoarele de umbră ale unei existențe la începutul ei, minată de descalificări, de sesizarea dureroasă a vulnerabilității, a unei distingeri care fără să ia forma insolitului, retraseză orizontul perceptiv. Acest Benjy feminin, Agustina, știe că este ”proastă”, pentru că i se repetă, pentru că ceilalți îi sesizează handicapul și îi precizează stigmatul. Familia, în schimb, o ocrotește, dar și aici există acest vag al unei comunicări voalate, imprecise. Prostia asumată asemeni unei invizibile litere stacojii este forma ei de modestie, de bunătate, și nu în cele din urmă, de sensibilitate, adică de inteligență. ”Drugă”, un cuvânt din repertoriul propriu, este repetat ca o mantră, cuvânt făcut pentru a cauționa diferitele acte de ostilitate, fizică sau verbală, venite din partea celorlalți. Nu avem aici umbrele dickensiene ale unor internate bântuite de severități puritane, ca în David Copperfield și nici sadismul rafinat al unor feminități fie deviate, fie abreviate traumatic ca în Marile speranțe. Ceva din timiditatea orfelină a lui Cosette se află în Agustina, dar în ciuda ostracizărilor, universul maternității nu a fost îndepărtat. Agustina ajunge la Buzău la o școală specială pentru copii cu probleme, însă femeile care au grijă de ele, pedagoaga Mariana, spre exemplu, îmblânzesc absența maternă printr-o prezență similară, chiar dacă nu una suficient distribuită. Universul Agustinei ca orice univers copilăresc este a unul idilic, ritmat de acea liniște pastorală care coboară în plante și animale în Georgicele virgiliene, însă și acest univers a fost atins ineluctabil de neliniște, străbătut de vibrații și senzații cărora sensibilitatea Agustinei le imprimă o intensitate particulară. Există o blândețe franciscană cu care Agustina înconjoară lumea animală: vacile, porcii, oile, câinii dobândesc o mică aură, cea a inocenței. ”Mă adun de pe jos repetentă pentru a doua oară, și mare cât o vacă”. Într-o astfel de formulare nu există dispreț, ci comuniune, o extensie a familiei umane în căldura animală în care sunt deportate ființele neajutorate, la îndemâna celor mari, date în grija lor. Atingerea fetei de nouă ani inocentează lumea printr-o cecitate firească, proprie copilăriei aflată în zodia laptelui. Numai că lumea pe care o vede cu acești ochi Agustina, lumea adulților trăiește într-o zodie a sângelui. Apariția sângelui o tulbură de fiecare dată, propriul sânge ieșit din rănile pe care i le provoacă ceilalți sau propria neîndemânare sau sângele altora, sângele intimității, un sânge sexual, – la internat o fată își taie brațele și fața, o alta este violată – inclusiv sângele animal, sângele sacrificiului, sângele fratelui-porc, Guițu. Sacrificarea acestuia din urmă închide romanul cu o traumă ineluctabilă, uciderea inocenților, din familia cărora face parte și Agustina. Ioana Nicolae reușește să prindă aceste registre subtile, mici capturi inocente ale unor fapte neclare, reacțiile care strâng în copilărescul lor un adevăr intens, neprelucrat, senzațiile care țes invizibile cartografii ale unor locuri. Văzută cu ochii Agustinei, lumea adulților nu e neapărat incomprehensibilă, ci redimensionată la scara propriilor sale ficțiuni pentru care basmul desenează o ramă și oferă un limbaj. În basm, răul este personificat, lupul din Capra cu trei iezi, basmul lui Ion Creangă, interpretează pentru fetița de nouă ani rolul apocalipselor moderne, pentru care catastrofa de la Cernobâl configurează un orizont de posibilitate încă mai terifiant. Pentru un copil explicațiile sunt inutile, în schimb dramatizările le înlocuiesc dezirabil și profitabil, iar imaginația fetiței este prodigioasă. Lumea din fața ei este repovestită pentru a fi înțeleasă, pentru a fi îmblânzită. La un moment dat, întreaga istorie a familiei este rescrisă în termenii basmului, unde prințesa Agustina este victima unei Iazme care otrăvește totul în jur și care își pune malefic amprenta asupra prințesei, împiedicând-o să vorbească și să scrie. Numeroși dascăli reușesc să o ajute, dar cumva, răul se reîntoarce și pune stăpânire pe ea, iar basmul derapează cu un final care-i trădează structura și care-l livreză romanului unde armonia finală a fost pulverizată. Basmul se dorește și o înscriere a istoriei în parabolă, o încercare de a o face inteligibilă, adică de a evacua din ea orice reziduu de absurd, de a explica răul, ”teroarea istoriei”, în termenii unor adversități simple, dizolvate în final în contextul unui scenariu inițiatic caare asociază suferința vindecătoare, cu o cunoaștere intimă a lumii. Această putere paradoxală a copilăriei de a reinjecta logica basmului și bunătatea lui unei lumi marcată indelebil de absurd și atrocitate stă în centrul romanului Ioanei Nicolae. Basmul însă se dovedește un edificiu fragil, ficțiunile unei maternități ocrotitoare hrănesc compensatoriu existența orfelină a copiilor de la școala specială. Maternitatea cu întruchipările ei visate, imaginate, nădăjduite sau deznădăjduite străbate Pelinul negru însoțită de un spectru orfelin. Figura mamei plutește pretutindeni, este duhul acestei cărțicare devine un elogiu de o imensă grație adus maternității.