Dinu Flămând, membru fondator, din 1968, al revistei Echinox, poet, eseist, redactor la Radio France International, coleg cu Mircea Iorgulescu, Alexandru Papilian, printre alții, are mereu ca ideal „poezia, mod de existență”, pentru a parafraza titlul unei cărți din perioada afirmării sale. Cu volumul de început de la Cartea Românească, Apeiron, el caută deja principiul poetic care să unifice experiențe diverse, de la copilăria aspră, mitic-rurală, dar deloc idilică, mai mult, cu un pretimpuriu sentiment de înstrăinare. După ce se exilează, spre sfârșitul dictaturii, revine în țară, nevindecat de nostalgicele sale retroproiecții în universul copilăriei sau de acute interogații etice. Va descoperi treptat vastitatea poeziei universale, din care va traduce și va participa la numeroase festivaluri internaționale de poezie. Autori importanți din literatura modernă, de la italieni la spanioli ori portughezi, mexicani etc., își vor găsi în Dinu Flămând un traducător talentat, de la Ungaretti la Mario Luzi, de la Umberto Saba la Fernando Pessoa, de la César Vallejo la Pablo Neruda, de la Antonio Gamoneda la Antonio Lobo Antunes, marele lui prieten. Capacitatea de a pătrunde în profunzimea mai multor limbaje și stiluri poetice este excepțională.
Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, 2011, o mulțime de premii internaționale conturează o personalitate literară unanim apreciată. „El gran poeta rumeno visita Lima”, titra Diario del Progreso. Nu a fost singurul ziar central andin anunțând evenimentul literar. La originea unor exigente, reprezentative, masive antologii de poezie română, vezi cea a Corinei Oproae, La poesía del siglo XX en Rumania, 2022, și înainte Cătălina Iliescu Gheorghiu, 2013, Miniaturas des tiempos venideros, se află perseverența poetului, care a reușit inițierea unor proiecte culturale de prim rang.
Volumele sale de versuri, Poezii, 1974, Altoiuri, 1977, Stare de asediu, 1983, apoi Viață de probă, 1998, Tags, 2003, Migrația pietrelor, 2003, Frigul intermediar, 2006, Opera poetică, 2007, Starea de fapt, 2015 etc., ne propun un aliaj inspirat de senzații și livresc, acesta devenit a doua natură, perfect asimilat, metabolizat. „Natura naturans” este triumfătoare, ideea, viziunea domină senzualitatea, mediată de cultură, sentimentul este unul destul de complicat, marcat de drama unui exil interior și exterior, de amintiri din perioada dictaturii comuniste, transformate lucid în meditații.
Un expresionist de o factură intelectual-rafinată, Dinu Flămând este, apoi, în consens cu firea sa, cu sinele lui, un mare iubitor de muzică simfonică, care-i întreține elanul vizionar, dorința de dezmărginire. Entuziasmul studentului, de prin anii 1968-1969, pentru muzica nordicului Grieg, nu-l pot uita, nici bucuria de a-mi fi pus, pentru prima oară, un disc, să ascult Carmina Burana în apartamentul poetului dintr-un București întunecat de lipsurile ultimului deceniu comunist. Amintiri, discuții aprinse, idealism, tabere studențești, Costinești, Izvorul Mureșului, cenacluri, dar mai cu seamă cărți, volumele uimitoare, pe care Dinu le scotea din buzunare hainelor sale elegante, Roland Barthes, Camus, Cesare Pavese (fragmente din volumul Mestiere di vivere sau versuri celebre din poezia torinezului apăreau deseori în conversațiile noastre). Ne entuziasma Vladimir Holan cântând frumusețea Toscanei, într-un poem amplu. Citeam, mai ales, Ernst Robert Curtius, Huizinga, Jean-Pierre Richard, Jean Poulet, Starobinski și proza latino-americană care devenise un boom în anii ’70. Acestea erau unele dintre lecturile comune ale generației noastre. Cu Francastel, Mikel Dufrenne, Worringer, dintre străini, cu Blaga, din care apăruseră primele scrieri filosofice, cu D.D. Roșca, cu Eliade sau, mai ales, cu cotele secrete de BCU, eram paraleli cu ideologia oficială. Cam pe aceleași pagini ne-am format aproape toți echinoxiștii primului val. Dinu se va dovedi, repede, un eseist inventiv, liber de convenții în paginile Echinox-ului, cu Însemnările lui Lafcadio; gestul gratuit, propus de el, temerar, se opunea liniei partinice; rubrica sa a reușit, nu știu cum, să păcălească vigilența cenzurii, și Însemnările… străluceau în paginile Echinox-ului acelor ani de relativ dezgheț politic, 1968-1971. Anii studenției noastre, ai prozelor de început ale lui Eugen Uricaru, sau anii, curmați brusc, timpuriu ai regretatului Marcel Constantin Runcanu. Deceniile primelor cronici, de o maturitate uimitoare, semnate de Petru Poantă, anii versurilor care nu se pot uita, publicate de Ion Mircea, Dinu, de alții, ani neiertători cu Olimpia Radu. Anii când Marian Papahagi se forma temeinic la Roma, ca filolog, studentul preferat al profesoarei Rosa del Conte. Marian se întorcea vara acasă din Italia studiilor sale, sau din Spania ori Portugalia, să ne uimească prin inteligența sa efervescentă, prin umorul și informațiile culturale la sursă, prin relatarea cu haz a călătoriilor europene, pentru noi un miraj atunci, un loc interzis. Ion Pop, conducătorul Echinox-ului, după ce fusese asistentul nostru, ne devenise prietenul mai mare, poetul, traducătorul, mentorul, era un intelectual de rasă, firea sa sobră contrastând cu verva lui Ion Vartic, universitarul cu gustul teatrului, jucat nu doar pe scenă, ci și în viața imediată.
Critica lui Dinu Flămând s-a impus printr-o „intuiție totalizatoare”, cu sintagma unui eseist spaniol drag nouă, așa în volumul lui din 1979, Introducere în opera lui G. Bacovia, unde descoperă o trecere de la „un antropocentrism la un heterocentrism dizolvant, modern”. Eseurile lui Dinu Flămând din Intimitatea textului sunt, cum au observat comentatorii, analize subtile ale textelor unor Arghezi, Macedonski, Geo Bogza, Baconsky, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, analize dinăuntrul unui mecanism literar familiar poetului care e Dinu Flămând. Despre traducerile lui din Fernando Pessoa, poeziile, dar și Cartea neliniștirii, după care am identificat locurile unei Lisabone misterioase, împreună cu Nicolae Prelipceanu, urmând traseele descrise de autorul lusitan, ar mai fi multe de spus. Nu le spun aici.
La o vârstă matură, Dinu Flămând are cu ce ieși în lumina tare a judecăților severe ale criticii care contează, cea cu bătaie lungă, în perspectiva istoriei literare. Un poet care-mi amintea, în versurile de după 1990, de Lorand Gaspar, de stilul lui extrem de subtil-dezîncarnat, de tonalitatea, oarecum apropiată a acestui poet francez, trăind în nordul Africii, dar cu antecesori din Ardeal, cu, aflu, rude chiar în Clujul studenției lui Dinu. Mai recent, ceva din fecunditatea și exuberanța spațiilor andine, exuberanță corectată de melancolie, este prezentă la poetul devenit un nume respectat în aceste țări depărtate de locul unde s-a născut poetul român. Procesul de universalizare a poeziei în general, libera ei circulație dintr-o limbă în alta, la cotele de sus, are un reprezentant de ținută în Dinu Flămând, poet obișnuit cu traducerile marilor nume, cu simpozioanele literare internaționale, cu plajele italiene sau cu saloanele lumii literare europene. Publică, de altfel, la edituri selecte, în pretențioase reviste din Hexagon, sau mai recent este foarte apreciat în Peru sau Mexic, unde prezența lui este semnalată cu entuziasm. A fost tradus în această lume latino-americană, lume a imaginației luxuriante, unde locuitorii ei trăiesc încă sub vraja poeziei, mai intens decât într-o Europă obosită, alexandrină, sătulă de frumos.
Un poet cosmopolit, Dinu Flămând, un călător rafinat prin culturi, pe orizontală și pe verticală.