1.
Dezvoltarea extensivă pe care a cunoscut-o scrisului literar românesc, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a avut ca efect impunerea limbii române ca limbă de cult și de cultură imediat după anul 1700. A fost acesta rezultatul remarcabil al coeziunii culturale, manifestate de cărturarii activi în întreg spațiul românesc. Pentru că, urmare a difuzării și utilizării tot mai frecvente, în biserici din toate provinciile istorice românești, a acelorași cărți de slujbă, scrisul religios a ajuns treptat la unificarea normelor sale de bază. Iar în scrisul laic, tot mai cuprinzător din punct de vedere tematic și mai bine ilustrat din punct de vedere textual, au fost puse în circulație, alături de traduceri și de prelucrări, mai multe producții literare originale.
Concordant cu aceste importante schimbări și influențat fiind, în mod firesc, de cultura înnoită a autorilor, respectiv a traducătorilor, lexicul literar cult și-a modificat componența. Datorită pregătirii cărturarilor vremii și sub influența noilor surse, respectiv modele utilizate de către aceștia în alcătuirea textelor, multe slavonisme ies treptat din uzul general literar, cedând locul cuvintelor românești echivalente sau unor grecisme, iar neologismele latinești, greco-latine sau chiar latino-romanice, din ce în ce mai numeroase în ansamblu, câștigă frecvență și cunosc o circulație tot mai largă. Schimbări evidente de inventar, dar mai ales de distribuție, se produc și în cadrul componenentei așa-zis „populare” a vechiului nostru lexic literar. Regionalismele lexicale cu valoare distinctivă, individualizatoare pentru vechile variante literare utilizate în marile provincii istorice, continuă să fie folosite, dar unele cuvinte, caracteristice, în perioada anterioară, textelor sudice, sunt utizate tot mai frecvent, sub influența cărții bisericești, ca elemente lexicale supradialectale. Iar numeroase lexeme caracteristice vorbirilor locale, anterior ignorate de autorii sau de traducătorii importanți, sunt folosite nu o dată pentru a obține o mai bună punere în evidență a conținutului unui text sau chiar pentru a crea, respectiv pentru a pune în valoare un fapt de limbă încărcat cu funcție stilistică.
În această perspectivă, cercetările întreprinse asupra lexicului utilizat în scrieri reprezentative pentru scrisul literar românesc la cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea pun în evidență, în primul rând, prezența unui număr tot mai mare de neologisme, preluate din limbile de cultură ale vremii, inclusiv din limba latină. Sau inventariază lexeme considerate specifice unei greu de definit „vorbiri populare”. Sunt de fapt acestea încercări de a descoperi dovezi ale îmbogățirii lexicului limbii noastre de cultură prin oscilația firească între influența benefică a instrucției individuale, tot mai alese, a autorilor, respectiv a traducătorilor vremii, și nevoia, de asemenea firească, de punere în valoare a valențelor lexicului specific vorbirii locale.
Analiza pe care o propunem în paginile următoare, având ca obiect lexicul celor trei scrieri în limba română datorate lui Dimitrie Cantemir, Divanul, Istoria ieroglifică și Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, urmărește același obiectiv: consemnarea prezenței neologismelor de origine latină, în paralel cu semnalarea utilizării unor cuvinte „populare”, ce aveau cu siguranță circulație regională, fără să fi fost însă totdeauna înregistrate în seria lexemelor care creau opoziții marcate între variantele dialectale ale vechii noastre limbi literare. Această punere împreună a numeroase elemente caracteristice „lexicului specializat”, datorat culturii remarcabile a marelui cărturar, cu lexeme specifice unui așa-numit „lexic comun”, care se dovedește a fi fost foarte bine cunoscut de către autorul Istoriei ieroglifice, nu are însă rol pur descriptiv. Încercăm să identificăm în structura lexicului ilustrat de cele trei texte indicii ale acțiunii deliberate de înnoire, de îmbogățire a lexicului românei literare, întrucât Dimitrie Cantemir nu utiliza neologismele latinești sub influența unor surse scrise în limba latină. Și nici nu folosea în mod curent cuvintele „populare”, multe dintre acestea, având valori semantice identice, fiind consemnate în contexte imediate sau apropiate, pentru că nu se putea depărta de vorbirea specifică oamenilor simpli.
2.
Cercetători avizați ai scrisului nostru vechi au constatat că „Dimitrie Cantemir este scriitorul român din secolul al XVIII-lea al cărui material lexical, în ceea ce privește împrumuturile, îl depășește cu mult pe acela al contemporanilor săi.”
Mai multe exemple extrase din Divan, carte de dezbatere morală, prima și singura lucrare tipărită de către Dimitrie Cantemir, având doar pentru ultimul capitol un cert model latinesc, arată că împrumuturile din limba latină sunt în ansamblu puțin numeroase. O serie de neologisme, precum: arhetip (347), astronom (7), desputație „controversă, dispută de idei” (111), dux (347), filosof (9, 28), formă (153), poetic „poet” (137), substanție (315), testament (291), țircumstanție (201), aflate în concurență cu mult mai numeroase neologisme cu etimon grecesc, sunt cel mai adesea termeni specializați pentru comunicarea și pentru analiza de tip filosofic.
În Istoria ieroglifică, scriere beletristică pe care istoricii literaturii române o consideră a fi primul nostru roman cult, neologismele cu etimon latinesc (sau greco-latin), mult mai numeroase decât în Divan, par a aparține unui autentic lexic neologic de cultură generală: activitate (I, 200), agonă „agonie” (I, 171), alhimist (I, 60), anatomic „anatomist” (I, 87), anomalie (I, 193), apotecar (I, 72), arcubalista „arbaletă” (I, 256), argument (I, 65), armistiție „armistițiu” (II, 209), armonie (I, 142), articul „capitol” (I, 25 234), astrolog (I, 113), ateist „ateu” (I, 143), atom (I, 173), atomist (I, 129), axiomă (I, 50), cabalist „adept al cabalei” (II, 218), capitul „articol, capitol” (II, 236), capricorn „nume de constelație” (II, 138), catalog „listă” (I, 147), cataractă „cascadă” (I, 185), categorie (I, 78), chentru (I, 258), coronă (II, 127), filosof (I, 50), filosofie (I, 84), materie (II, 63), musă (I, 95), poetic „poet” (II, 325), privileghiu (I, 50, 234), siloghism (I, 72), simfonie (I, 142), teatru (I, 42) etc. Gruparea acestor neologisme într-o „scară a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare” (I, 2-26), „numere” necesare pentru a da formă elevată textului Istoriei, a fost făcută, potrivit lămuririlor date chiar de Dimitrie Cantemir, în folosul cititorului textului, care „spre cele mai adânci învățături, prin hirișă limba a noastră a purcede a să îndrăzni” (I, 7).
Iar în cadrul Hronicului, lucrare amplă, autentic tratat de istorie a românilor, după cum arată nu doar forma, respectiv modul de redactare a textului, ci și anexele sale: „catastihul istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor și a altor oameni învățați” (I, 38-42), „tabla hronologhicească” (II, 173-184) și „scara a lucrurilor și cuvintelor” (II, 185-223), ce se constituie în primii indici de nume, de cuvinte și de materii atestați în scrisul istoric românesc, numărul împrumuturilor din limba latină este mult mai mare.
Ne referim, într-o prezentare ce nu poate fi nici în acest caz exhaustivă, cu deosebire la câmpuri lexicale specifice unei scrieri istorice, anume la termeni ce ilustrează organizarea social-politică a imperiului roman: apostat „care a săvârșit o apostazie” (I, 221), chesar „împărat” (II, 165), capitolin (I, 61), colliga (I, 62), colon „muncitor agricol” (I, 131), colonie (I, 88, 137), constituție„edict, rescript” (I, 251), consul (I, 98), consulat (I, 169), curopalat „(în imperiul bizantin) majordom” (II, 21), duc „duce” (II, 140), maghistru „persoană cu funcție de comandă sau de supraveghere” (II, 9), palatin „principe, suveran” (II, 140), prefect „demnitar roman” (I, 140), proconsul (I, 248), protecție (II, 155), provinție (I, 68, 111), publică „sfat domnesc; țară, stat” (I, 65, 249, II, 34), rezidenție „reședință” (I, 252), senatoresc (II, 79), tribuniție „demnitatea de tribun” (I, 169), triumvir (I, 140), ținsorie „demnitatea de cenzor” (I, 101); la viața militară din același imperiu: cavaler (II, 141), comes (II, 117), cruțiat (II, 141, 148), federat (II, 14), mahină„bombardă, tun” (II, 107), martiales„viteji, curajoși” (I, 111), triumf (I, 193), trofeu „monument” (I, 12), viteran „veteran” (I, 68) sau la justiție și administrație: cfestor „chestor” (I, 140), diplomă „un anumit fel de act” (II, 141) (utilizat și sub formele deplomată I, 111, diplomate II, 135), offichie„oficiu, slujbă, funcție” (I, 191), referindar „sol, trimis; referent” (I, 97), titul„titlu” (I, 70, II, 157), tituli „a da un titlu, a intitula” (I, 111), triumvir (I, 140) etc. Nu lipsesc neologismele care fac referire la domenii diverse ale culturii, anume la instrucție: înformui „a informa” (I, 188), înformălui „a-și desăvârși instrucția, educația” (I, 70), înformăluire „infirmare” (I, 188), înformui „a se informa” (I, 70); la carte (în sens larg) și la bibliotecă: adagheu „adagiu” (I, 71), apocrif (I, 149), catalog (I, 16), explicui (II, 86), fabulă (I, 193), întruducere (II, 55), museu „bibliotecă” (I, 264), prefație (II, 126); la diverse domenii ale culturii și științei vremii, precum cercetarea limbii și a literaturii: commentator (I, 38), disputație (și desputație) „dispută, controversă” (I, 227), etimolog „filolog” (I, 86), etimologhic „filologie” (I, 86), etimologhicesc „filologic” (I, 85), poetic „poet” (I, 39, 40), ritoric „retor, orator” (I, 102), ritorică „arta de a vorbi frumos” (I, 5, 6), geografia: catarractă (II, 25), climateric „ajuns la un punct critic, simptomatic” (I, 181), climat „climă” (I, 9), gheograf (I, 45), mapă „hartă” (II, 161), situație „așezare, situare” (I, 49), temperament „(despre climă) caracter temperat” (I, 12), filosofia, în sens larg: dialectic „dialectician” (I, 111), fisiognom „fizionomist” (I, 111), ghenealoghie (I, 44), sens (I, 239), țircumstanție (II, 88), sau la profesii ce impuneau pregătire aleasă: apothecar „farmacist” (I, 66), arhitect (II, 17), hirurg (I, 11), dublat de țirulic „chirurg” (I, 66) etc.
Cele mai multe astfel de împrumuturi, elemente constitutive ale unei terminologii istorice incipiente, dar foarte cuprinzătoare, sunt integrate firesc în text, fiind folosite fără traducere sau fără echivalare explicativă, ceea ce arată că erau sau ar fi trebuit să fie cunoscute potențialului cititor.
Cuvintele considerate de unii cercetători ai textelor lui Dimitrie Cantemir „populare”, fiind specifice în fapt uzului local moldovenesc, dar aparținând în multe cazuri variantelor colocvială sau familiară ale limbii române vechi, sunt în ansamblu puțin prezente în cele două scrieri de tip științific cercetate, Divanul și Hronicul, în cadrul cărora respectivele cuvinte au de regulă sens denotativ. Avem în vedere exemple precum: blojiritură „calomnie” (289), corogit „coșcovit” (365), dodei „a supăra” (197), ghizdav „frumos” (57), imăciune „murdărie” (327), mamcă „doică” (77), probozire „mustrare” (281), tângă „tulburare, tânguială” (93), vitionire „slăbiciune” (367), folosite în Divan, respectiv: brudiu „tânăr” (I, 9), dârmoietură „vorbă goală” (I, 193), feredeu „baie” (II, 22), maștihă „mamă vitregă” (II, 27), olecăi „a se tângui” (I, 152) sau tupila „a se ascunde” (II, 113), întâlnite în Hronic.
În schimb, în paginile Istoriei ieroglifice, scriere beletristică autentică, numărul unor astfel de cuvinte este impresionant. Notăm iarăși selectiv, dintr-o listă cuprinzătoare de exemple posibile, cuvinte de tipul: bortă „gaură” (I, 86), cahlă „gură de cuptor‟ (I, 177), coromâslă „cobiliță” (II, 96), curechi „varză” (I, 252), ghib „cocoașă” (I, 138), harbuz „pepene verde” (I, 168), helge „nevăstuică” (I, 32, 137), hulub „porumbel” (I, 88), leică „pâlnie” (I, 177), omăt „zăpadă” (I, 182), prisacă „stupină” (I, 215), puchinos „urduros” (I, 138), suleget „subțire, delicat” (II, 222), șepelev „cepeleag, peltic” (I, 142), șipuri „a se furișa” (I, 44), știubei „stup primitiv” (I, 155) sau vition „slab” (I, 155).
Utilizarea acestui tip de elemente lexicale nu are rolul de a clarifica din punct de vedere noțional textul, ci de a apropia redactarea de vorbirea curentă și chiar de a crea diverse efecte stilistice.
Constatăm astfel că, prin repetiție sinonimică (unui cuvânt cu circulație largă îi este alăturat un altul, sinonim, mai puțin cunoscut), Dimitrie Cantemir obține, dincolo de insistența asupra semnificației, variația formală a textului: „dârmoiară și cernură nighina” (II, 161), „cerdace ghizdave și frumoase” (I, 165), „glas de bucurie sau viers de veselie nu să simţiia” (I, 233), „fără de nici o îngăimală și fără leac de cârcneală” (I, 235), „toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu” (I, 93), „măiestrii și silțe întinse au fostu” (II, 33), „mierare și ciudeasă” (I, 76), „minciună sau alt chip de blojeritură” (II, 94), „coasta munților acelora ca buretele potricălită și găunoasă ieste” (I, 183), „vedzi strâmbe și cârjobe lucrurile norocului” (I, 138), „mai subțiri și mai sulegeți era” (I, 163).
Alteori, prin utilizarea succesivă în context restrâns a două sinonime, anumite pasaje capătă formă rimată și ritmată, comentatori diverși considerând de aceea că multe părți ale Istoriei ieroglifice sunt, prin „reliefarea sonoră a textului”, autentice creații în versuri. Iată, spre exemplu, partea de început a lamentației Inorogului: „munți, crăpați, copaci, vă despicați, pietri, vă fărâmați” (II, 137), sau începutul portretului aceluiași personaj: „Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albiciosieste” (II, 81).
Iar în alte numeroase pasaje, prin repetarea a două sau mai multe cuvinte sinonime care au în texto anumită structură fonetică, se obține, singular în scrisul românesc al epocii, efect eufonic: „bolbăieturi și buiguituri ca acestea” (II, 141), „ca de bour cornat și buorat” (I, 212), „cu dealuri și holmuri” (I, 225), „holburi, vivore … scorniră” (I, 225), „numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în tóate părţile şi în toate colţurile se audziia” (I, 233), „îndată sunet, buhnet, trăsnete, plesnete, vâjâituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară” (I, 247).
3.
Pentru cititorii operei lui Dimitrie Cantemir, lexicul este unul dintre aspectele cele mai interesante ale textelor pe care marele cărturar le-a scrise în limba română. Sunt puse în evidență în cadrul acestora vasta și profunda lui cultură clasică, simțul lingvistic deosebit, știința redactării adecvate și rafinate, dar (într-un fel surprinzător pentru un fiu de domn, care a trăit mai mult în străinătate decât în țară) și foarte buna cunoaștere a diverselor variante „populare” ale limbii române.
Neologismele latinești folosite în Divan, în Istoria ieroglifică sau în Hronic, toate redactări originale, precum și elementele lexicale specifice variantelor locale ale limbii române sunt mai numeroase decât cele consemnate în operele altor scriitori importanți din aceeași epocă. Utilizarea lor și îndeosebi rolul care le este conferit dovedesc existența unei acțiuni deliberate a autorului de îmbogățire și de înnoire, în acest fel, a vechiului nostru scris literar, respectiv de ridicare a românei literare la nivelul limbilor de cultură europene. Prin intermediul neologismelor adecvate la tipul și la conținutul scrierilor se pun bazele unor terminologii de specialitate, iar prin utilizarea frecventă, evident deliberată, a unor figuri lexicale, morfologice sau fonetice obținute cu ajutorul unor lexeme specifice limbii vorbite se creează, în cadrul scrisului beletristic, premisele rafinării redactării.
Această acțiune evidentă, incontestabilă a lui Dimitrie Cantemir trebuie corelată cu încercarea de a da aspect cultivat scrisului nostru literar prin utilizarea consecventă a hiperbatului, figură sintactică de origine greco-latină, înregistrată constant nu doar în scrisul său științific sau beletristic, ci și în alte texte literare contemporane.
Constatarea, care pune în lumină o astfel de atitudine culturală, singulară în scrisul nostru vechi, cu valențe deosebite într-o epocă de progres evident al scrisului nostru literar, este importantă pentru cercetarea istorică a românei literare. Iar relevanța acestei încercări este deosebită, în ciuda faptului că exercițiul propus de Dimitrie Cantemir nu a avut urmări directe în evoluția limbii noastre de cultură, întrucât, cu excepția Divanului, textele sale scrise în limba română au ajuns la cunoștința cititorilor abia la sfârșitul veacului al XIX-lea.