Despre o nuntă de pomină care a avut loc în cetatea din Gilău, în anul 1702 (Fragment din Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniæ, 1736)

Despre o nuntă de pomină care a avut loc în cetatea din Gilău, în anul 1702 (Fragment din Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniæ, 1736)

Opera literară din care publicăm, în traducere, un capitol, a fost finalizată în 1736. Autorul, baronul Péter Apor din Turia de Jos, s-a născut în 1676. Pe atunci Transilvania era un principat care – dacă își plătea tributul către Poarta Otomană – putea să trăiască după propriile legi sub sceptrul bătrânului principe „regnant” Mihail Apaffi. A murit în 1752, când patria lui era transformată într-o țară componentă a Imperiului Habsburgic, guvernată de la Viena, de împărăteasa Maria Terezia. A trăit – asemenea nouă – într-o lungă perioadă de tranziție, și a fost martorul unor schimbări profunde. Retras la conacul său din Turia de Jos, bătrânul baron a scris mai multe opere, unele în latină, altele în maghiară, unele în proză, altele în versuri, în care a notat frânturi din viață de dinainte de „Metamorfoza Transilvaniei” (titlul memoriilor sale).

            Traducerea a fost realizată după textul publicat de Gábor Kazinczy, în B. Apor Péter munkái [Operele baronului Péter Apor], în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, XI, Pest, 1863, pag. 393-400.

            Am ales să publicăm capitolul cu „nunta de pomină” care a avut loc la Gilău, în 1702, din Metamorphis Transylvaniæ a baronului Péter Apor drept o întâmpinare a unui eveniment anunțat pentru această primăvară: inaugurarea castelului restaurat de la Gilău.

            Castelul de la Gilău este una dintre cele mai vechi și mai spectaculoase monumente din Transilvania. Ridicat în apropierea ruinelor unui castru roman, edificiul apare în izvoare, la începutul secolului al XIV-lea, ca o reședință gotică a episcopului Transilvaniei, pentru ca în secolele următoare să fie transformat respectiv reconstruit, pe rând, în castel fortificat cu incintă renascentistă (sec. XVI), castel renascentist având destinația de reședință princiară (sec. XVII), castel romantic înconjurat de o grădină englezească (sec. XIX). Din 1556 s-a aflat în proprietatea principilor Transilvaniei, din jurul anului 1660 a familiei Bánffi și a rămas la această familie, respectiv la succesorii pe linie feminină a acesteia până la naționalizare. După ce vechii proprietari și-au redobândit moștenirea aflată într-o stare înaintată de degradare, l-au vândut omului de afaceri Elek Nagy, fiul scriitorului clujean György Méhes. El a restaurat castelul și a donat-o Fundației Tradiții Transilvane. Se intenționează transformarea castelului și a parcului din jurul acestuia într-un centru cultural multifuncțional și o atracție turistică.

            Ilustrațiile cu castelul restaurat au fost oferite de Fundația Tradiții Transilvane.

Prezentare și traducere de Lukács József

DESPRE O NUNTĂ DE POMINĂ

CARE A AVUT LOC ÎN CETATEA DIN GILĂU, ÎN ANUL 1702

(FRAGMENT DIN PÉTER APOR,METAMORPHOSIS TRANSYLVANIAE, 1736)

            Am fost la multe nunți splendide, de pomină, pe care dacă le-aș povesti, aș umple vreo sută de coli de hârtie. Pe vremea mea a avut loc o vestită nuntă princiară în cetatea din Gilău, când contele György Bánffi, guvernatorul vrednic de pomenire al Ardealului, și iubita lui consoartă, contesa Klára Bethlen, au dat de soție pe scumpa lor fiică, contesa Anna Bánffi, contelui Ádám Székely de Ineu. Povestesc această nuntă pe scurt, spre deliciul descendenților cărora le face plăcere să afle despre astfel de evenimente rare.

Naș la această nuntă a fost contele István Apor. A apărut îmbrăcat în dolman și mintean de catifea de culoarea vișinei, având nasturi cu pietre prețioase atât pe dolman, cât și pe mintean. Minteanul era căptușit cu blană de pe spatele jderului, pe care o comandase chiar din Țara Muscalilor, la prețul de o mie de taleri mari. Nașa de cununie a fost doamna Anna Kornis, soția lui György Haller, femeie binecuvântată și bună, întrucât sărmana Zsuzsanna Farkas, soția lui István Apor, era bătrână și bolnăvicioasă.

Alaiul cu nuntași a pornit din Cluj. Până să ajungă în Gilău, guvernatorul, amintitul conte György Bánffi, s-a dus în întâmpinarea contelui Rabutin [Jean-Louis Rabutin de Bussy, 1642-1717, conte, general de cavalerie, n. tr.], pe atunci general-comandant al Ardealului, având în fața lui șapte cai de schimb, echipați cu harnașamente scumpe, iar în urma lui, o strălucitoare oaste însoțitoare, întrucât împăratul Leopoldus, invitat la nuntă, îl însărcinase pe contele Rabutin să-l reprezinte în persoană, iar guvernatorul îl privea pe acesta de parcă era împăratul însuși. Dar soția lui Rabutin [prințesa Dorothea Elisabeth von Holstein-Sonderburg-Wiesenburg, 1645-1725], prezentă și ea, nu reprezenta persoana împărătesei, ci stătea la masă doar în calitate de soție a generalului-comandant ardelean.

În fața cetății de la Gilău se construise un șopron mare, în care, în afară de locul Majestății Sale, se mai pregătiseră cincizeci de mese. Interiorul șopronului fusese acoperit peste tot cu covoare de divan [covoare deosebit de fine, scumpe, aduse din Imperiul Otoman, n. tr.].

În partea de sus, cea estică a șopronului, se amenajase locul separat al Majestății Sale, la care se ajungea urcând trei trepte. Locul, atât pardoseala, cât și treptele, pe o lățime și lungime de câte trei stânjeni, era acoperit cu stofă fină de lână de culoarea pielii. Acolo se afla o singură masă acoperită cu un covor din curtea sultanului, țesut cu scofiu. Scaunele, făcute pentru acest eveniment, erau acoperite cu catifea. Masa era acoperită cu catifea roșie, astfel încât de jur-împrejur, pe o lățime de jumătate de stânjen, atârna o fâșie de catifea pe care era aplicată dantelă cusută din fire de aur.

În fața șopronului lung fuseseră ridicate trei arcuri de triumf. Când sosi contele Rabutin, a coborât din caleașcă și, purtând pălăria tot timpul pe cap, a urcat, cu mare solemnitate, pe locul Majestății Sale, timp în care s-au tras numeroase salve de tun. Când a ajuns, s-a așezat de unul singur. Soția lui a rămas în urmă, cu celelalte doamne nobile. Când nuntașii au ajuns și ei, nașul, împreună cu nașa de cununie, mirele, vornicelul și domnișoara de onoare, făcând mai multe reverențe, s-au apropiat de locul Majestății Sale, unde, pe prima treaptă, stătea în picioare contele Miklós Bethlen. Ajunși acolo, au îngenuncheat într-un genunchi. În numele celorlalți care îl însoțeau, nașul a rostit în limba latină discursul de bun-venit adresat împăratului. Rabutin stătea pe scaunul Majestății Sale, cu pălăria pe cap. La discursul de bun-venit răspunsul l-a dat contele Miklós Bethlen. După ce s-au ridicat din genunchi, au prezentat încă o reverență aplecându-se până la pământ și s-au retras, cu fața spre reprezentantul împăratului, până la mijlocul șopronului. Acolo, nașul și însoțitorii lui mai întâi l-au salutat pe guvernator, dându-și mâna. De acolo s-au dus la locul doamnei Rabutin, au dat mâna cu ea și au salutat-o. Apoi s-au dus la doamna guvernator și au salutat-o și pe ea. După acestea, urma să dea mâna cu ceilalți oaspeți, întâi cu domnii, apoi cu doamnele și domnișoarele, cerându-le acestora din urmă permisiunea în prealabil, în conformitate cu datinile.

Când acestea au fost isprăvite, s-au adus bucatele în castroane cu marginile argintate-aurite, mai întâi la masa reprezentantului împăratului, unde contele Lőrinc Pekri era stolnic, iar contele Sámuel Bethlen, paharnic. Rabutin stătea singur la masă și, ca împăratul, își ținea tot timpul pălăria pe cap. Abia când reprezentantul împăratului a început să mănânce, și ceilalți oaspeți s-au așezat la cele cincizeci de mese. Acolo era și emisarul voievodului din Muntenia, care ședea pe locul de frunte printre maghiari. Pentru că era de față chipul împăratului, în șopron și pe la mese era liniște mare, oamenii vorbind între ei în șoaptă, până când au început să se îmbete. Apoi s-a făcut zarvă, unii începând să vocifereze. Alții încercau cu disperare să-i potolească, să-i facă cumva să tacă, având în vedere că era de față reprezentantul împăratului. Dar degeaba, nu a avut niciun efect, mai ales după ce s-au îmbătat și înalții servitori care îndeplineau slujbele de curte și s-au pornit să-l dojenească într-una pe împărat.

Rabutin, chipul împăratului, mânca singur, tăcut, iar când voia o altă mâncare, făcea semn cu mâna și farfuriile erau duse din fața lui și se aduceau altele. Așa a făcut și când voia să bea, doar făcea semn cu mâna. A stat acolo până în zori, până la sfârșitul ospățului și al dansului, fiind obligat să stea singur. A doua zi a recunoscut că pentru el asta fusese o adevărată penitență. În șopron, cât era de lung, erau așezate zece bufete. Primul era pentru masa împăratului: pe acesta erau așezate multe feluri de vase pentru băuturi, demne nu doar de domni, ci de principi și regi. Unele erau din aur masiv, ornate cu rubine, smaralde și diamante, altele erau ornate în mod deosebit cu sidef, cochilii de scoici marine și multe altele asemănătoare, pe care mi-ar fi imposibil să le descriu. În afară de acest bufet mai erau nouă. Pe unul erau așezate numai cupe cu capac, aurite, ornate cu motive florale. Pe al doilea se aflau cești din argint și din aur, pe al treilea, pahare din argint, dar aurite atât în interior cât și în exterior, pe al patrulea, căni din argint și din aur, pe al cincilea, doar pocale de câte o vadră, din argint alb [adică doar argint, fără să fie suflate sau poleite cu aur, n. tr.], care, când erau umplute cu vin, erau duse de câte doi flăcăi și puse pe masă pentru câte opt oaspeți. Pe al șaselea bufet erau pahare din argint alb, cu capacități de o cupă, respectiv două și patru cupe. Pe al șaptelea bufet erau pahare de formă sferică, argintate și aurite, cu capacitatea de o cupă, de jumătate respectiv sfert de cupă. Pe al optulea și al nouălea bufet s-au aflat diferite vase de cristal, cu sau fără capac și picioare, unele mari, altele mici.

Nu pot fi redate în poveste toate bucatele alese servite. Consider că pasteturile [pateurile] ar fi demne de considerație. Pe fiecare masă s-au servit pasteturi cu felurite aluaturi, colorate cu tot felul de vopseluri, servite pe tăvi mari, cuprinzătoare. Unele reprezentau meri, peri, lămâi, portocali, cu frunze verzi, de care atârnau fructe care semănau cu mere, pere, lămâi și portocale. În același mod au fost făcute și cerbi și căprioare, iar pe pomi, turturele și porumbei, stând unele lângă altele. A fost recreată ad vivum cetatea Făgărașului, cu bastioanele sale interioare și exterioare, cu tunurile pe ele, cu străjerul neamț în poarta cetății, cu pușca pe umăr, iar jur-împrejur, un șanț cu apă, în care zburdau mici pești vii. La fiecare fel de mâncare se aduceau noi și noi asemenea pasteturi. Meșterul care a făcut toate acestea nu era altul decât Márton Berzenczei din Scaunul Mureș, care a fost maistrul bucătar și al bătrânului principe domnitor, Mihály Apaffi. Nu era nimeni altul ca el în tot Ardealul.

Cei șapte cai amintiți mai înainte, echipați cu harnașamente scumpe, au rămas în fața șopronului până în zori, când nunta s-a terminat.

Când s-a băut pentru sănătatea împăratului, a împărătesei, a regelui Iosif, a reginei, a binevoitorului nostru domn de astăzi, împăratul Carolus, și a prințului Eugenius s-au tras salve din tunurile aflate atât pe bastioanele cetății din Gilău, cât și din cele trei tunuri amplasate în fața șopronului. Au bubuit atât de tare, încât s-au stricat ferestrele cetății.

În prima zi, guvernatorul a purtat un mintean și un dolman din catifea de culoarea cenușii, cu nasturi de aur cu pietre prețioase pe mintean și pe dolman. Minteanul era căptușit cu blană de jder, pe căciulă avea un medalion cu diamante, pe piept, în partea stângă, la inimă, purta un alt medalion mare cu diamante, cel pe care împăratul Leopoldus i-l dăruise când fusese la el, la Viena. În ziua următoare purta dolman și mintean din catifea de culoarea viorelelor, cu nasturi în formă de floare, făcuți din perle mari, frumoase. Minteanul era căptușit cu blană de râs, provenită de pe burta animalului. Purta în continuare medalioanele atât pe căciulă, cât și pe piept. În prima zi, doamna guvernator a apărut în rochie de catifea de culoarea castanului, pe care erau aplicate, de jur-împrejur și de la marginea de jos până-n talie, flori din perle mari și frumoase. A doua zi purta o rochie țesută numai din fire de aur, iar pe gât, piept și mâini avea multe brățări de aur cu pietre prețioase, coliere, agrafe cu podoabe tremurătoare, cordoane pe care erau aplicate flori din perle frumoase și medalioane cu pietre prețioase, încât oaspeții și ofițerii superiori nemți aflați acolo o priveau cu uimire. Și pe celelalte doamne și domnișoare erau atât de multe bijuterii scumpe, încât ofițerii nemți spuneau că este o adevărată nuntă regală.

În afara șopronului erau așezate căzi mari, toate pline cu vin. Când cineva dorea, putea să se servească, deoarece dacă se goleau, erau umplute din nou. Mulțimea de oameni de diferite stări adunată acolo, împreună cu slugile care nu serveau la masă, nu reușiseră să bea tot vinul.

După ce [oaspeții] s-au cherchelit, s-au ridicat de la mese și au dansat până în zori. În acest timp, mireasa a fost condusă în cetate unde, urmând datinile vechi, frumoase și bune, i-au schimbat hainele; în părul ei desfăcut au prins o mulțime de panglici strălucitoare, și au condus-o înapoi în șopron. Înainte să înceapă dansul miresei, nașul, cu mirele și cu vornicelul, având în spatele lor pe nașa de cununie, domnișoara de onoare și mireasa, s-au dus până la prima treaptă a locului Majestății Sale. Acolo toți au îngenuncheat într-un genunchi, nașul a mulțumit pentru bunăvoința împăratului, cu care a acordat favoarea de a fi reprezentat în persoană. După ce s-au ridicat, toți au făcut încă o reverență aplecându-se până la pământ și s-au întors în șopron mergând cu spatele. Atunci a început să se cânte dansul miresei. Nașul, după ce s-a rotit de două-trei ori cu mireasa, a însoțit-o mai întâi la guvernator, apoi la soția guvernatorului, ca să-și ia rămas bun de la ei. Apoi a condus-o la vornicel care, ținând-o de mână, a condus-o în dormitor, timp în care s-au tras salve de tun. Mai târziu, reprezentantul împăratului a coborât cu mare fală de pe locul Majestății Sale și a intrat în cetate, unde i se amenajase o cameră fastuoasă. Când s-a crăpat de ziuă, și oaspeții s-au dus spre locurile lor de cazare.

A doua zi nu a mai fost ceremonia de primire a Majestății Sale, caii frumos echipați cu harnașamente scumpe nu au fost scoși în fața șopronului și contele Rabutin nu a mai fost chipul împăratului, ci a stat și el printre ceilalți oaspeți, pe locul principal al mesei, împreună cu soția sa. Atunci a început petrecerea propriu-zisă și marea beție. Și Rabutin s-a îmbătat și a început să strige la masă (în limba franceză, întrucât contele Rabutin era francez) de mai multe ori: „Azi nu sunt împărat, am răbdat destul până în zori; ce am pierdut ieri o să recuperez astăzi”. Așa s-au moleșit oaspeții din cauza băuturii, încât, atunci când a început dansul, abia mai erau în picioare câțiva bărbați.

La acea nuntă, nici măcar un ungur nu purta haine cu pasmanturi, nu avea părul pudrat sau chica legată în săculețe de pânză, așa cum purtau ofițerii nemți. Toți domnii, doamnele, domnișoarele și domnișorii erau îmbrăcați în veșminte ungurești, cântau cântece și dansau numai dansuri ungurești. Dacă am pune laolaltă toate hainele cu pasmanturi existente azi în Ardeal, toate pletele pudrate și legate cu panglici și am socoti valoarea lor, nu ar egala valoarea hainelor purtate de guvernator și de soția sa, a podoabelor din aur, a perlelor, pietrelor prețioase și a harnașamentelor cailor, nemaivorbind de cea a bijuteriilor scumpe purtate de ceilalți domni și doamne.

Între șopron și cetate s-a aflat un brad foarte înalt, cu scoarța îndepărtată până la vârf și trunchiul uns cu osânză. În vârful trunchiului au fost așezate șapte coți de postav englezesc, zece galbeni și un pocal de argint. S-a strigat: „Cel care va reuși să se cațăre, va putea păstra ce se află acolo”. Mulți au încercat, s-au urcat destul de sus, unii până-n apropierea vârfului, dar până la urmă toți au alunecat pe trunchi. Guvernatorul avea un markalf tare poznaș [nume devenit sinonim cu bufonul, n. tr.], pe nume Pisli. El a pregătit încă din timp, în secret, niște cuie mari din fier. A luat și un ciocan de potcovar, și a început să se cațăre bătând cuiele unul după celălalt și ținându-se de ele. Dar și așa se cățăra greu. Când a vrut să ia cele puse în vârful bradului, era să cadă. Domnii care îl urmăreau de la ferestrele cetății și din apropiere s-au speriat că va cădea și va avea parte de o moarte groaznică. Mai cu seamă doamnele începură să se vaite. Cei aflați sub brad l-au încurajat, spunându-i că sunt sub brad și, dacă va cădea, ei îl vor prinde. Astfel, a coborât de pe brad și a luat și lucrurile din vârf.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.