Susan Sontag, (1933 – 2004), scriitoare americană, cunoscută mai ales pentru eseurile sale despre cultura modernă.A urmat cursurile Universitățilordin Chicago și Harvard. Primului ei roman, The Benefactor, a apărut în 1963.Cel de-al doilea roman al ei, Death Kit (1967), a fost urmat de volumele de eseuri Styles of Radical Will (1969), On Photography (1977), Illness as Metaphor (1978), Under the Sign of Saturn (1980) și AIDS and Its Metaphors (1989). A scris, de asemenea, romanele istorice The Volcano Lover: A Romance (1992) și In America (2000). Pe lângă critică și ficțiune, a scris scenarii și a editat o selecție de scrieri ale lui Roland Barthes și Antonin Artaud. Unele dintre scrierile și discursurile sale ulterioare au fost adunate în At the Same Time: Essays and Speeches (2007).
Acest fragment face parte din volumul ei postum On Women(2023), în care au fost publicate cele mai curajoase și incisive eseuri ale lui Susan Sontag despre acest subiect.
Astăzi auzim tot mai des că eliberarea femeilor nu poate avea loc fără eliberarea bărbaților. Un clișeu adevărat până la un anumit punct. Femeile și bărbații împărtășesc același scop final: obținerea unei autonomii veritabile, adică să participe la (și să fie lăsați în pace de) o societate care nu este bazată pe alienare și represiune. Dar acest clișeu este și periculos deoarece neagă implicit că ar exista etape în lupta pentru eliberarea femeilor. Ca multe alte clișee adevărate, dezarmează gândirea și potolește furia. Încurajează un fel pasiv și mai degrabă reformist de a vedea problema. („Eliberarea femeilor echivalează cu eliberarea bărbaților” este, pe bună dreptate, sloganul oficial al politicilor guvernului suedez, politici eminamente superficiale de asigurare a egalității femeilor în structurile unui capitalism liberal sofisticat.)
Fără îndoială, orice om care trăiește în această lume imperfectă trebuie eliberat – atât stăpânii, cât și sclavii, atât asupritorii, cât și asupriții. Dar nu se poate concepe cu acuratețe sau nu se poate lupta pentru o societate dreaptă într-un mod unitar sau universal. Eliberarea unui țăran thailandez nu e același lucru cu eliberarea unui muncitor alb care lucrează în fabrică în Detroit. Din punctul de vedere al structurilor fundamentale, asuprirea femeilor nu seamănă cu asuprirea bărbaților.
Oricât de rezonabil ar suna, efectiv nu este adevărat că eliberarea bărbaților și eliberarea femeilor sunt două părți ale unui proces reciproc. Oricât de tare ar fi bărbații afectați psihic de stereotipurile sexiste, acestea le conferă privilegii incontestabile. Bărbații au o gamă mai largă de comportamente la dispoziția lor decât femeile și au considerabil mai multă mobilitate în lume. (Țineți cont de simplul fapt că în majoritatea locurilor din „lume” unde ar putea merge, o femeie singură riscă să fie violată sau agresată fizic. Pe scurt, o femeie este în siguranță doar „acasă” sau acolo unde este protejată de un bărbat.) La modul cel mai concret, prin faptul că nu trebuie să fie mereu în gardă de frica agresiunilor fizice, unui bărbat îi este întotdeauna mai bine decât unei femei. Bărbații (și femeile) sunt asupriți de alți bărbați. Dar toate femeile sunt asuprite de toți bărbații.
Clișeul că, atunci când femeile vor fi eliberate, și bărbații vor fi eliberați alunecă cu nerușinare peste cruda realitate a dominației masculine – ca și cum ar fi vorba despre un aranjament pe care nimeni nu l-a făcut, care nu satisface pe nimeni, care nu lucrează în avantajul nimănui. De fapt, adevărul este fix invers. Dominația pe care bărbații o exercită asupra femeilor îi avantajează pe bărbați; eliberarea femeilor se va face în detrimentul privilegiilor bărbaților. Ulterior probabil, la modul fericit, bărbații vor fi și ei eliberați – eliberați de obligația obositoare de a fi „masculini”. A le permite asupritorilor să-și formuleze greutățile de ordin psihic constituie un alt sens, secundar, al eliberării. Eliberarea asupriților are prioritate. La o examinare mai atentă, revendicările asupritorilor și ale asupriților nu s-au dovedit prea armonioase niciodată de-a lungul istoriei. Nu vor fi nici acum.
Toate femeile trăiesc într-o situație „imperialistă” în care bărbații sunt colonialiștii, iar femeile sunt băștinașii. În așa-numitele țări din Lumea a treia, situația femeilor cu privire la bărbați este una de tip colonialist, brutală și tiranică. În țările dezvoltate economic (atât cele capitaliste, cât și cele comuniste), situația femeilor este de tip neocolonialist: segregarea femeilor a fost liberalizată; uzul de forță fizică împotriva femeilor s-a diminuat; bărbații își deleagă o parte din autoritate, hegemonia lor este mai puțin deschis instituționalizată. Dar aceleași relații fundamentale de inferioritate și superioritate, de neputință și putere, de subdezvoltare culturală și privilegiu cultural predomină între femei și bărbați peste tot în lume.
Orice program serios de eliberare a femeilor trebuie să pornească de la premiza că eliberarea nu are de-a face doar cu egalitatea (ideea „liberală”). Are de-a face cu puterea. Femeile nu pot fi eliberate decât reducând puterea bărbaților. Eliberarea lor nu presupune doar schimbarea conștiinței și a structurilor sociale în așa fel încât o mare parte a puterii monopolizate de bărbați să fie transferată către femei. Însăși natura puterii se va schimba în felul acesta, de vreme ce de-a lungul istoriei puterea a fost definită în termeni sexiști – identificându-se cu gustul presupus înnăscut, normativ pentru agresivitate și pedeapsă fizică și cu ceremonii și prerogative ale grupărilor exclusiv masculine în război, guvern, religie, sport și comerț. Fără o schimbare în cine are puterea și ce este puterea, nu va fi eliberare, ci pacificare. Schimbările mai puțin profunde cumpără resentimentul care amenință autoritatea instituită. Ameliorarea unei reguli prea opresive și instabile – ca atunci când fostele imperii înlocuiesc formele colonialiste de exploatare cu cele neocolonialiste – contribuie de fapt la regenerarea formele existente de dominare.
Pledoaria că femeile ar trebui să facă front comun cu bărbații pentru a obține libertate pentru toți trage un văl peste realitățile dure ale relațiilor de putere care determină orice dialog între sexe. Nu e treaba femeilor să-și asume sarcina de a elibera bărbații, ele trebuie să se elibereze pe ele însele în primul rând – adică să exploreze motivele dușmăniei fără a le îndulci pe moment cu gândul reconcilierii. Femeile trebuie să se schimbe pe ele însele; ele trebuie să se schimbe una pe alta, fără să-și facă griji despre cum vor fi afectați bărbații. Conștiința femeilor se va schimba abia atunci când se vor gândi la ele însele și vor uita ce este bine pentru bărbații lor. Presupunerea că aceste schimbări pot fi făcute în colaborare cu bărbații minimizează (și trivializează) varietatea și profunzimile luptei duse de femei.
Dacă femeile se schimbă, bărbații vor fi forțați să o facă. Dar schimbările la bărbați nu se vor produce fără o rezistență considerabilă. Clasele conducătoare nu și-au cedat niciodată privilegiile concrete fără luptă. Însăși structura societății este fundamentată pe privilegiul masculin, iar bărbații nu-și vor ceda privilegiile doar pentru că așa e mai omenesc sau mai drept. Bărbații pot face concesii, acordându-le femeilor, cu reticență, mai multe „drepturi civile”. În majoritatea țărilor deja, femeile pot vota, se pot înscrie la instituții de învățământ superior și li se permite să se pregătească profesional. În următorii douăzeci de ani, vor primi plată egală pentru muncă egală și li se va permite să dețină control real asupra propriilor corpuri (prin înlesnirea accesului la contraceptive și prin legalizarea avortului). Dar aceste concesii, oricât de dezirabilesunt, nu pun sub semnul întrebării atitudinile fundamentale care le mențin pe femei în poziția de cetățeni de mâna a doua și nici nu ating fundamentul privilegiilor masculine.
O schimbare radicală, prin opoziție cu cea liberală, a statutului femeii va aboli mistica „naturii”. Femeile trebuie să acționeze pentru a pune punct tuturor stereotipurilor, indiferent de felul lor, pozitive sau negative, care fac referire la identitatea sexuală a oamenilor. Nu este suficientă schimbarea legilor ce discriminează femeile în situații specifice (cu privire la vot, la încheierea de contracte, la accesul la educație și la angajare). Formele de muncă, obiceiurile sexuale, ideea de viață de familie trebuie toate schimbate; limba însăși, consacrândrudimentarprejudecatastrăveche împotriva femeilor, nu poate rămâne neatinsă. Căci, oricât de avansate ne sunt ideile, de fiecare dată când vorbim continuăm să afirmăm superioritatea (activitatea) bărbaților și inferioritatea (pasivitatea) femeilor. Este „corect gramatical” să considerăm că agenții, persoanele active sunt bărbați. Gramatica, arena finală de îndoctrinare sexistă, maschează însăși existența femeilor – cu excepția situațiilor speciale. Astfel, trebuie să spunem „el” când vorbim despre cineva care poate fi bărbat sau femeie. „Man” e felul acceptat de a ne referi la toate ființele umane; „men” e felul literar de a spune oameni. („Men in darktimes”, un vers dintr-un poem de Brecht și titlul uneia dintre cărțile scrise de HannahArendt, înseamnă oameni în vremuri întunecate. Într-adevăr, dintre cei zece oameni despre care scrie Arendt în excelenta și geniala sa carte, două sunt femei. Dar una dintre ele, IsakDinesen și-a luat pseudonim de bărbat, în timp ce cealaltă, Rosa Luxemburg era, după cum spune timid textul de pe supracopertă, „cea mai bărbătească dintre toți!”.) Pronumele care înlocuiește substantive ca student, muncitor, cetățean, artist, funcționar public, atlet, industriaș este „el”. Limba nu e, desigur, sursa prejudecății care identifică „men” cu rasa umană și care asociază majoritatea activităților omenești doar cu bărbații. Limba exprimă pur și simplu ordinea sexistă predominantă de-a lungul istoriei.
Mișcarea femeilor a făcut deja ca o minoritate vocală de femei să simtă ofensatoare părtinirea sexistă a gramaticii. O sarcină importantă este sensibilizarea unui număr tot mai mare de oameni cu privire la sexismul în limbaj – căci majoritatea oamenilor au devenit atenți de curând la clișeele rasiste din limbaj (și din artă). La un nivel mai general, oamenii trebuie ajutați să vadă misoginismul profund exprimat la toate nivelurile schimburilor umane, nu doar în legi, ci în detaliile vieții de zi cu zi: în formele de politețe, în convențiile (haine, gesturi etc.) care polarizează identitatea sexuală și în fluxul de imagini (în artă, știri și publicitate) care perpetuează stereotipurile sexiste. Aceste atitudini se vor schimba doar atunci când femeile se vor elibera de „natura” lor și vor începe să creeze și să populeze o altă istorie.