Un prim răspuns la această întrebare ni l-a oferit însuși Marin Preda, care, răspunzând la întrebarea unui critic „pe linie”, care dorea să-l arondeze cu orice preț literaturii „angajate”, a spus că Niculae Moromete este ceea ce ar fi devenit Marin Preda… dacă nu ar fi devenit scriitor.
Las la o parte subtilitatea de țăran bătrân cu care prozatorul s-a grăbit să sape o prăpastie între cele două destine, cel de activist de partid (Niculae), respectiv, cel de scriitor (el însuși). Un scriitor oficial, de tipul de mult uitatului Dinu Săraru, s-ar fi grăbit, fără doar și poate, să pună pe același plan cele două profesii pe care Preda le desparte net. Însă autorii au, se știe, năravul de a-și mistifica biografiile și de a sugera în fel și chip lecturi interesate ale operei lor, așa că, pentru moment, abandonez această pistă, cu promisiunea că o voi relua în altă parte.
Al doilea răspuns, la fel de limpede, la întrebarea din titlu – retorică, pentru mine, cel puțin: nu însă și pentru o mare parte din critica literară și din profesorii de literatură – ni-l furnizează biografia scriitorului. Aceasta nu susține identitatea eu autor – eu narator – eu personaj, pentru a putea vorbi, după Philippe Lejeune, despre un pact de natură autobiografică. Niculae Moromete este copilul mezin al familiei, în roman, în timp ce, în realitate, Marin nu a fost copilul cel mai mic al țăranului Tudor Călărașu. Mezinul cel adevărat a fost Alexandru, zis Sae, nimeni altul decât tatăl regretatului prozator optzecist Sorin Preda. În Convorbiri cu Florin Mugur (1973), Marin Preda chiar precizează, mimând o amuzată gelozie târzie: „De fapt, copilul cel mai îndrăgit în familie n-am fost eu, ci frati-meu mai mic, Sae, Alexandru îl cheamă.” Această precizare redimensionează – este chiar intenția din spatele mărturisirii – relațiile dintre părinți și progenitură, care în roman sunt produsul imaginației autorului, nu realitatea documentară.
Nici alte biografeme nu coincid: nu există niciun semn, de pildă, că Marin Preda ar fi încercat vreodată să devină, într-un fel sau altul, activist de partid. Ar fi putut, de pildă, să încerce să intre la faimoasa Școală de Literatură „Mihai Eminescu”: când aceasta s-a deschis, în 1950, era un scriitor neînsemnat din punctul de vedere al ideologiei oficiale, iar Mihail Sadoveanu, „patronul” stabilimentului, îl apostrofase deja, laconic, dar ferm, că „sălbăticește limba” (?!). Era de origine rurală și avea numai studii liceale, prin urmare se califica pentru admiterea în acea instituție care trebuia să-i formeze, în intenția regimului, pe viitorii activiști ai scrisului. S-a ținut departe de mirajul acestui instrument de rapidă parvenire literară, nici nu mai contează acum dacă dintr-o rezervă față de regimul comunist sau din orgoliu de mare creator. Nici funcțiile pe care le-a deținut nu au depășit cadrul breslei scriitoricești, cu excepția celei din urmă (de deputat), ocupată însă în 1980, cu trei luni înainte de a muri. A fost, pe rând, redactor-șef adjunct la Viața românească, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor și director fondator la Editura Cartea Românească. Toate ocupate în virtutea valorii și a notorietății sale literare, nu pe linie de partid.
Pe de altă parte, relația sa cu tatăl, deși nu neapărat idilică – anumite fragmente din Imposibila întoarcere (1971), Convorbiri cu Florin Mugur și Viața ca o pradă (1977) sunt transparente în acest sens – nu a semănat niciodată cu conflictul mocnit, ireductibil, dintre Niculae și Ilie Moromete, din volumul al doilea al romanului Moromeții.
În fine, existența socială a scriitorului nu a cunoscut vreodată o cumpănă atât de gravă ca aceea prin care trece, în roman, tânărul activist Niculae, care, pus să distrugă lumea tatălui său, eșuează și este exclus din partid. În anii 1950, excluderea din partid, pentru un activist care nu avea nicio meserie, echivala cu o excomunicare. Este adevărat că dosarul de urmărire informativă al scriitorului atestă faptul că, în 1952, Securitatea recomandase internarea lui într-un lagăr, iar Paul Georgescu (care, ca ideolog oficial, avea acces la această informație) îl avertizase că a comis o culpă ideologică gravă și este în pericol. Însă scriitorul nu și-a pierdut nici locul de muncă, nici statutul de scriitor și nu cred că a știut vreodată cât de aproape a fost de detenție. O situație complet diferită de cea prin care a trecut personajul său Niculae, al cărui destin (inclusiv sentimental) a fost bulversat de excludere și marginalizare.
Să spunem, totuși, că numai criticii citesc astfel literatura, luând în calcul, pe lângă text, elementele de biografie a scriitorului și contextele epocii. Cititorul obișnuit fie nu cunoaște aceste detalii, fie nu înțelege de ce ar avea nevoie de ele pentru a parcurge un roman sau o povestire. Există și alte elemente care să ne îndemne să renunțăm la acest clișeu, conform căruia Niculae Moromete ar fi un alter ego al autorului? Și, renunțând la clișeu, să încercăm să înțelegem mai bine secretele compoziționale ale lui Marin Preda, scriitor realist, iar nu simplist?
Firește că aceste elemente există și încă la vedere.
Pentru a le identifica, trebuie să recapitulăm, ordonându-le cronologic, romanele în care apare personajul Niculae. Acestea sunt în număr de patru. În ordinea apariției, vorbim de Moromeții I (1955), Moromeții II (1967), Marele singuratic (1972) și Delirul (1975). Dar ordinea cronologică a apariției romanelor nu este ordinea cronologică a întâmplărilor care alcătuiesc saga Moromeților. Aceasta se ordonează altfel: Moromeții I, Delirul, Moromeții II și abia apoi Marele singuratic. Cheia înțelegerii relației autor-personaj se află, bine camuflată, în Delirul, acolo unde apare un alt personaj, Ștefan Paul, fiul lui Parizianu și vărul lui Niculae. Ilie Moromete se pregătește să plece la București, în încercarea de a-i aduce înapoi pe Achim, Nilă și Paraschiv, care la finalul volumului I din Moromeții fugiseră în Capitală, vânzând oile cu care fuseseră trimiși ca să producă și să distribuie lactate. Moromete îl va lua cu el pe Ștefan Paul, nu pe Niculae. Cei doi tineri se întâlnesc să stea de vorbă, în ajunul plecării la București. Convorbirea dintre ei reprezintă un adevărat transfer de destin. Din momentul în care se suie pe capra trăsurii, lângă Moromete, Ștefan Paul devine un alter ego al lui Marin Preda. El preia legătura afectivă cu Tatăl (care îi este unchi) și chiar traseul de existență pe care, la doi ani după apariția romanului Delirul, Marin Preda îl va rememora la modul autobiografic în Viața ca o pradă. Ștefan Paul va trăi la București perioada halucinantă a dictaturii legionare, rebeliunea din 21-23 ianuarie, va deveni ziarist la un cotidian aflat sub direcția unui gazetar sub trăsăturile căruia îl recunoaștem pe Pamfil Șeicaru și tot el va traversa experiența războiului. Toate acestea au un corespondent nemijlocit în biografia lui Marin Preda, în pofida unor modificări și alterări pe care prozatorul le-a operat spre a respecta codul realist în care a scris Delirul.
Spre a nu ocoli adevărul, trebuie să spun și că aceste transformări nu sunt întotdeauna suficiente pentru a susține verosimilitatea unora din întâmplările imaginate. Cei care știu, de exemplu, cine a fost Pamfil Șeicaru și cum se lucra în presa românească din anii 1940 nu pot accepta împrejurarea în care marele gazetar Grigore Patriciu lasă, în roman, întregul ziar pe mâna unui redactor începător care abia dacă depășise vârsta liceului. Mai mult decât atât, Marin Preda și-a vulnerabilizat personajul, mărturisindu-i lui Florin Mugur, cu doi ani înaintea apariției romanului Delirul, că el însuși, la 21 de ani, paginase știrea căderii lui Mussolini. Ceea ce e cu totul altceva decât punerea întregului mare cotidian bucureștean sub conducerea unui începător, fie și ca redactor de serviciu sau „cap limpede”.
Totuși, biografemele esențiale coincid, cum spuneam. Și nu numai ele. Ștefan Paul „împrumută” de la Ilie Moromete și tonul, și modul său de a privi lumea. Iar acea „buimăceală” pe care Marin Preda și-o asumă, ca o trăsătură esențială a personalității sale în copilărie și adolescență (și pe care o regăsim, prin ricoșeu, în modul precaut de a lua în posesie obiectele și realitatea, în proză), trece întru totul în personalitatea băiatului lui Parizianu. Lui Niculae îi rămâne, în Moromeții II, o luciditate rece și tăioasă și ostilitatea surdă față de autosuficiența lumii lui Ilie Moromete.
Se observă cu ușurință că, deși realist, Marin Preda nu cosmetizează în roman datele biografiei sale de familie. El „amestecă” biografemele personajelor sau le disociază, le transferă – câteodată surprinzător: Constanța preia, de pildă, în Risipitorii (1962), episodul bolii și al internării lui Marin Preda – asupra altor personaje și nu se mulțumește cu o „cronică de familie”. Saga Moromeților, nu are deloc dreptate Mihai Ungheanu, nu reprezintă versantul „vocației” rurale a prozatorului, ci (preiau, nu foarte împăcat, terminologia criticului… luciferic) tocmai „aspirația” sa către o construcție epică obiectivă care să conțină tragedia unei ipostaze antropice. Aceea a țăranului, pe care Lenin l-a dorit șters de pe suprafața pământului, și nu se poate spune că, la noi cel puțin, nu a reușit.