Simona Antonescu și-a cîștigat și consolidat rapid și fără a lăsa loc de discuții locul în proza românească ca autoare de romane istorice. A debutat relativ târziu, după 40 de ani, cu un roman care nu avea deloc semnalmentele începătorului, publicînd ulterior, într-un ritm rareori întîlnit la noi, cîte un roman pe an, fără a mai pomeni și alte cîteva volume mai reduse ca dimensiuni, dedicate copiilor. Atît receptarea critică, predominant favorabilă, cît și reacția publicului care i-a transformat romanele în bestselleruri ale pieței noastre de carte au creionat rapid imaginea autorului specializat într-un anume tip de roman. O alegere inspirată, fără îndoială, care i se potrivește ca o mănușă, o alegere inteligentă avînd în vedere apetența niciodată diminuată a cititorilor pentru romanele istorice scrise corect. Tirajele globale ale unui Bernard Cornwell sau Ken Follet demonstrează că romanul istoric exercită și în prezent același nivel de fascinație, de atractivitate, pe care l-a avut constant în ultimele două secole. O situație ilustrată fidel și în literatura noastră. Simona Antonescu are pasiunea și migala necesară pentru a aborda fără emoție construcția nu neapărat ușoară a acestui tip de roman, dar are și mobilitatea și neliniștea necesară pentru a nu se cantona într-o tipologie rigidă, ci de a explora formule diverse, de a experimenta și a-și verifica adaptarea la soluții constructive diverse.
În umbra ei este cel mai diferit dintre romanele sale de pînă acum, cel mai atipic și, din punctul de vedere al ghicitei intenții auctoriale, cel mai ambițios și mai personal. Este povestea unei familii, urmărită pe durata a mai bine de un secol, din atmosfera predilect rurală a României de sfârșit de secol nouăsprezece și pînă în spiritul corporatist urban al prezentului. Acțiunea e localizată în jurul Galațiului, iar alegerea spațiului și personajelor, precum și numeroase detalii, sugerează puternice influențe autobiografice. Firul narațiunii urmărește predilect, dar nu exclusiv, partea feminină a familiei, iar relatarea e segmentată într-un continuu balans între planul trecutului și cel al prezentului, oscilînd de asemenea între o privire din interiorul familiei descrise, sau exterioară acesteia, prin ochii autoarei-personaj-narator. Elementul care declanșează povestea și care ar trebui să fie pivotul narațiunii, element de mister și surpriză, dar și suport pentru o trimitere simbolică foarte evidentă în final, este ivirea unei neașteptate moșteniri. Sabi (Sabina), descendenta familiei puse sub lupă în roman, primește ciudata veste de a fi moștenit jumătatea casei părintești care fusese naționalizată în urmă cu mai bine de jumătate de secol în urmă, locuită de atunci de persoane necunoscute, identificate doar drept ceilalți, jumătate în care nimeni din familie nu se știe să mai fi pus piciorul. Moștenirea se poate realiza doar dacă tînăra va intra în jumătatea misterioasă a casei prin singura ușă interioară care separă cele două părți, ușă ferecată de decenii. Din acest punct, fie prin rememorări, fie prin corespondențe cu situații sau obiecte, narațiunea sare înapoi în trecut și din nou în prezent, urmând traseul cîtorva generații.
Este evident că pe de-o parte Simona Antonescu se ambiționează să facă un portret de familie al cărui fundal iluminează întreg trecutul României moderne, iar pe de altă parte, subtil și nu foarte, propune un autoportret, cîntărindu-se și arătîndu-se pe sine ca autoare. E un plan ambițios care nu e dus la îndeplinire întru totul, dar care produce un roman deloc slab.
În umbra ei reușește de cîteva ori să fie destul de confuz, ceea ce nu se poate reproșa niciunuia dintre romanele precedente, cristalizate în jurul unor istorisiri foarte logice și atent tensionate. Multe episoade par gratuite, nu par să-și justifice prezența în construcția romanului decît printr-un aport de culoare locală și aromă istorică. Există cîteva piste propuse, o declarată linie feminină a descendenței care ar trebui să contureze prezența a ceva special, traseul înspre un destin deosebit care se va înfăptui pe linia feminină a familiei. Se construiește destul de mult în acest sens prin numeroase puneri în gardă, prin semne și crîmpeie de indicii care recompun ca prin ceață profeția unui destin măreț. Toată această pregătire elaborată, gradată și subliniată sfîrșește prin a duce înspre un balon de săpun. Revelația finală, a existenței unui eu interior, aproape autonom, e pînă la urmă doar o nouă afirmare a Madame Bovary c’est moi. Din acest punct de vedere revelațiile finale, misterul celorlalți și misterul autoarei – două emigme care se vor privite în oglindă pentru a se potența reciproc și a da senzația de adîncime – sînt dezamăgitoare și facil de ghicit pentru un cititor cu o minimă experiență a lecturii. Punctele forte ale romanului nu sînt însă în linia principală a poveștii și nici în intenționalitățile auctoriale.
Ceea ce a știut întotdeauna să construiască Simona Antonescu și ce dovedește și aici că stăpînește pînă la cel mai mic detaliu este știința construcției micro-tabloului. Narațiunea romanelor sale, indiferent de punctul din care este realizată, adică din perspectiva persoanei I singular, a naratarului, a personajului reflector, este o înșiruire de episoade, de tablouri. Scenele par să fie prefațate, explicitate, apoi derulate și legate de următoarele. Prozatoarea stabilește rapid o atmosferă, o culoare, o atitudine a personajelor. Are capacitatea uluitoare de a transpune extrem de rapid și de eficient cititorul în universul ficțional. Se ia un roman al Simonei Antonescu, se deschide la întîmplare și, din două-trei fraze, te trezești transpus într-o acțiune pe care nu o cunoști, dar pe care o simți familiară. Este o tehnică tributară în bună măsură montajului cinematografic pe care, inconștient sau voluntar, autoarea îl utilizează ca reper. Romanul curge astfele foarte ușor și are plăcerea de a oferi permanent pasaje satisfăcătoare, pasaje care mulțumesc cititorul și îl provoacă în căutarea următoarului, indiferent cît de atras mai este de firul narațiunii principale. Din În umbra ei, episodul călăririi din zori a Siminei este o bună exemplificare a unor astfel de episoade savuroase. Episodul acesta, decupat din roman, este mai bun decît ansamblul.
Simona Antonescu are o scriitură înșelător de simplă. Este o autoare care are un foarte bun instinct al măsurii. Are întotdeauna înțelepciunea de a se opri în momentul oportun. Niciun epitet nu e în plus, niciun arhaism prea strident, nicio repetiție prea agresivă. Frazele curg cu o simplitate care este falsă, căci echilibrul realizat este sursa acestei senzații de simplitate. O privire mai atentă descoperă o frază foarte inteligent construită și condusă. Tonul naratorului este unul care pare să se bucure în permanență de povestea pe care o spune și care se preocupă exclusiv de modul în care va fi citit de către cititor, nu de modul în care va fi receptat de către critică sau confrați.
Un loc în care există triumf și cădere este cel al realizării personajelor, nefiind prima dată cînd romanciera reușește să strălucească și să dezamăgească la același capitol. E păcat că Simona Antonescu cedează în cazul construcției personajelor principale, în fața seducției facile a eroului post-romantic. Aproape că nu poate rezista în a strecura cîteva tușe de excepționalitate, de senzațional și tragic și tristețe. Trecînd personajele, astfel, în rîndul celor în care se recunoaște șablonul. Personaje prea puțin memorabile. În schimb, în cazul personajelor secundare, autoarea pare să fie mult mai dezinhibată, parcă scăpată de legătura ombilicală ce o constrîngea în cazul anterior. Personajele secundare sînt interesante, vii, au mister și suflu vital, au șarm și credibilitate. Din fericire și În umbra ei e plin de personaje secundare, astfel că poate fi iertat profilul cam plat al personajelor principale.
În umbra ei nu este cel mai bun roman al Simonei Antonescu. Dar este, așa cum ne așteptam din partea unei autoare talentate, un roman viu și fermecător, care aduce parfumuri de pagini trecute. Dezamăgește ca provocare, dar compensează ca atmosferă. În cazul unui autor atît de bine conturat și atît de prolific nici nu ar trebui să te aștepți în permaneță la capodopere. E genul de roman care cimentează o reputație și permite punerea în lumină a noi fațete ale unei prozatoare de talent. Și, desigur, permite o satisfăcătoare lectură de agrement.
Simona Antonescu, În umbra ei, Editura Polirom, Iași, 2021