Cultul valorii și al prieteniei

Cultul valorii și al prieteniei

În 1971, spre finele anului, când am fost primit la revista Steaua, am admirat, dincolo de conținut, scrisul caligrafic (pe jumătăți de coală A4) al lui Nicolae Manolescu, care deținea aici, din 1970, o rubrică foarte apreciată, Teme. Culegerea de eseuri a ajuns acum la ediția a patra, recent apărută la editura Cartea Românească. Am constatat că și alt critic, mai tânăr, coleg de redacție, avea același obicei de a tăia coala de hârtie și un scris la fel de citeț, Petru Poantă. Cu Nicolae Manolescu făcusem cunoștiință când, venind el la Cluj, neoficial, ba chiar cu dezacordul oficialităților, se sărbătoreau cei zece ani de apariție a revistei Echinox. Îi însoțise pe câțiva membri ai Cercul literar de la Sibiu, Cornel Regman, Ion Negoițescu, sugerându-se ideea unei continuități cu echinoxiștii. Criticul Laurențiu Ulici, de asemenea, era oaspetele întâlnirii de la Facultatea de Filologie cu noi, cei de la revista clujeană amintită. A contat prezența eminentului cronicar al României literare în orașul lui Blaga, ca un semn de solidaritate intelectuală. Mai târziu, Nicolae Manolescu va scrie în aceeași revistă despre cărțile tinerilor de la Echinox, cu cunoscuta sa claritate și eleganță. Din acel an, 1978, s-au ivit mai multe prilejuri de a-l întâlni pe Nicolae Manolescu la diferite festivaluri, la cel de la Bacău, de pildă, apoi, desigur, la ședințele de la Uniunea Scriitorilor. Îl ascultam în vacanțele de la Neptun, după 1990, abordând cele mai diferite subiecte, tranșând între ceea ce are o semnificație literară de durată și ce este insignifiant, avea mereu umor, încredere în logică, în rațiune, era nuanțat, dar și categoric cu anumite persoane sau situații. Am două mari regrete, nu i-am cunoscut, sau măcar să-i fi zărit, trecând pe stradă, spre casă, venind de la BCU, pe Lucian Blaga și pe Ion Agârbiceanu urcând strada Andrei Mureșanu. În 1963, când descopeream literatura adevărată, nu eram încă familiarizat cu autorii din orașul meu. În compensație, nu numai că l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, dar am petrecut ore privilegiate cu el, la Neptun sau la București, la masă. Agapa era de departe momentul plăcut după tensiunile unor dezbateri la Uniunea Scriitorilor. Nu întotdeauna era de acord cu propunerile mele, firea sa era de polemist principial, eu căutam medierea fără a uita principiile, poate eram prea concesiv și el nu admitea aceste slăbiciuni.

M-a emoționat, la înmormântarea de la Râmnicu Vâlcea, printre alte lucruri, faptul că mulți abia își rețineau lacrimile, cel plâns avusese darul de a-și face prieteni de valoare și de caracter. Din Statele Unite, Dorin Tudoran și soția sa, Cora, se îngrijiseră, nu știu cum, ca la biserica unde era prohodit marele critic postbelic să existe, din partea lor, ca apropiați, o coroană mortuară. Poetul nu putuse veni, cum ar fi dorit, să-și conducă pe ultimul drum marele prieten, dar era departe de a-l fi uitat. Cum nu-l vor uita pe Nicolae Manolescu nici prietenii, nici mai puțini prietenii lui. Eu în orice caz printre multe scene din filmul memoriei afective, nu voi uita tonul mimat grav cu care mă saluta, zâmbind, la ședințele de Comitet Director, un „Servus!”ardelenesc, venit de demult.

Adrian Popescu

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.