Cu Gábor Tompa, Carmencita Brojboiu și Marcel Iureș despre Furtuna de W. Shakespeare la Teatrul Național din Cluj-Napoca

Cu Gábor Tompa, Carmencita Brojboiu și Marcel Iureș despre Furtuna de W. Shakespeare la Teatrul Național din Cluj-Napoca

Repetițiile la spectacolul Furtuna de W. Shakespeare, în regia lui Gábor Tompa, scenografia Carmencitei Brojboiu și Marcel Iureș în rolul lui Prospero, începute în luna iunie 2019 s-au finalizat cu două avanpremiere – în 24 septembrie și 6 octombrie – premiera spectacolului având loc în cadrul IIC 2019, în 11 octombrie 2019. A fost un bun prilej pentru a le adresa câteva întrebări realizatorilor spectacolului.

Regizorul Gábor Tompa

           

            E.S.: Vă simțiți bine în compania lui Shakespeare. La a câta montare din Shakespeare vă aflați?

            G.T.: Mă simt foarte incomod. Hamlet-ul l-am montat de trei ori, la Cluj, la Craiova și la Glasgow. Am făcut Cum vă place, Visul unei nopți de vară, Regele Lear de două ori, Troilus și Cresida, Richard al III-lea, Neguțătorul din Veneția și urmează să fac Richard al II-lea la Teatrul de Comedie din Budapesta. A fost o întâmplare ca în doi ani să fac trei, patru piese de Shakespeare.  Este enorm și copleșitor. Din toate punctele de vedere, atât fizic, cât și spiritual. Nu există o traducere fidelă a textului shakespearean. Peter Brook spunea că șansa sau neșansa englezilor este că nu există Shakespeare tradus, deci e același limbaj cu multe expresii arhaice, dar și poetice. Dar, în același timp, Peter Brook are și un caiețel subțire care se numește Evoking Shakespeare and Forgetting în care spune clar că asta nu înseamnă că noi putem să-l traducem în vorbele noastre de fiecare zi. Este o mare greșeală să credem că ne este permis să introducem în textul lui Shakespeare „fii atent, mă fată!” sau „dragul meu”. Nu se poate, pentru că la el este o poezie densă și nici pe vremea lui, nimeni nu a vorbit ca Hamlet, sau Lear, sau Julieta, sau Ofelia. Nimeni dintre contemporanii lui Shakespeare nu a vorbit așa, nici un rege, nici un prinț. Nimeni nu a spus to be or not to be that is the question. Și acest discurs trebuie să ni-l asumăm, noi, cei care interpretăm personajele lui și să știm că pentru ei, acesta este limbajul lor natural. Pentru omul contemporan, acest sistem de gândire, de limbaj – să-și ucidă tatăl? să-și ucidă sau nu unchiul? – e foarte greu de înțeles. Cum pot să mă duc cu gândul la acele monologuri? De aici vine dificultatea. Scria foarte frumos George Banu, că actorul în scenă nu folosește propriile cuvinte, ci totdeauna comunică prin vorbele altora. Acest lucru trebuie asumat. E foarte greu. Sunt spectacole în care textul e mai nedefinitivat sau, de la bun început, are o structură flexibilă și în care putem improviza. Dar aici, când e vorba de o poezie atât de densă… Problema este să reușim să reprezentăm cât mai fidel înțelesul original, care nu este unic. Această bogăție de sensuri apare în momentul în care des-cojim și apoi re-clădim acest limbaj poetic, care începe să funcționeze cu mii de analogii în contemporaneitate.

E.S.: Limbajul lui Shakespeare, de o „densitate poetică extremă”, atât de plin de sensuri nu se lasă „ajustat”, adus în cotidian. Așa stând lucrurile, Shakespeare nu prea este contemporanul nostru.

G.T.: Nu. Sigur că nu. El nu este contemporanul nostru la nivel narativ. El este contemporanul nostru la nivel de model al lumii. Nu știu ce s-ar întâmpla dacă am priva textul shakespeareean de această formă poetică, care în engleză nu sună ca o poezie. În momentul în care se creează pe scenă o lume, cu un sistem de relații și de situații, acest text devine extraordinar, o poezie transmițând niște adevăruri foarte dense, altfel comunicate, care nu se pot înlocui. Forța poeziei constă în revelarea unui adevăr, adăstând în străfundurile ființei noastre, pe care nimeni nu l-a mai formulat așa. Cum poți înlocui, de exemplu, „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”? Nu există alte cuvinte pentru așa ceva. Problema e a traducerilor. Toată această nebunie a limbilor diferite, în care singurul lucru care trebuie evitat e cotidianul. În momentul în care aud un Shakespeare contemporaneizat, adorm. Este o cârjă inutilă, care trebuie cât de repede înlăturată, chiar dacă într-un monolog interior, într-o anumită fază a procesului poate ajuta actorul. Altfel este o fundătură fără ieșire. Și asta e valabil nu doar pentru Shakespeare. Încercați să înlocuiți cuvintele din Cântăreața cheală. Nu se poate. În mod normal, fiecare replică din Cântăreața cheală este un nonsens. Dar piesa este construită muzical în așa fel încât sărind, evitând, eliminând prea mult text te duce la același rezultat ca și cum ai scoate note dintr-o partitură muzicală. Fiecare tăiem din Shakespeare pentru că nu se poate juca integral, dar problema este  foarte delicată. Ceea ce se poate face este să se substituie cuvinte, eventual, dar păstrând forța poetică a lor. Cotidianul nu ajută aici la nimic.

E.S.: În timpul repetițiilor vorbeați de faptul că pentru dumneavoastră, Furtuna lui Shakespeare înseamnă, pe lîngă multe alte lucruri, și un tratat despre dualitatea lumii. 

            G.T.: Da și despre dualitatea ființei umane. Pentru că se duce o luptă în interiorul acestui personaj și nu numai, ci, într-un fel, al tuturor personajelor. Niciunul dintre noi nu este născut bun sau rău. Toți avem o șansă egală. Așa ne-a creat Dumnezeu. Totul depinde de cum destinul și noi înșine ne administrăm aceste forțe. Deși victimă a tiraniei, Prospero e nevoit să devină un tiran. Acest traseu îl putem parcurge fiecare dintre noi… Din acest punct de vedere este o piesă profund creștină Nu se poate înțelege altfel. Adică porunca supremă: iubirea și iertarea. Ca și Hamlet, Prospero pleacă de la această puternică dorință de răzbunare, tot prin artă. Însă Hamlet vrea să afle adevărul, nu neapărat să se răzbune. Prospero ajunge în posesia unui talent, a unei magii. Are o relație cu forțe oculte. Sunt foarte multe posibilități și foarte multe straturi, care nu trebuie neapărat eliminate. Trebuie, cumva, asumate și păstrate în interiorul acelui mister propriu pe care, poate, nimeni nu reușește să o deslușească, nici chiar în ceea ce privește reflectarea asupra propriei personalități. Spun că sunt foarte multe straturi. Cum reușim să ne stăpânim gândul, spiritul? La ce le folosim? La ce folosim talentul? Prospero pendulează între starea de copil și un om deosebit de înțelept și matur.  Pentru el e o miză foarte mare această furtună. Este o realizare foarte importantă, care îl fură din când în când, ca și talentul creator.

E.S.: Din cele spuse actorilor, am mai notat și faptul că totul poate căpăta o altă formă cu excepția laturii morale a vieții.

            G.T.: Da, așa e. Dacă nu există elementul etic, moral în creație, atunci se poate ajunge la lucruri aberante. Acest principiu este valabil atât pentru savanți, cât și pentru artiști. Să dau un exemplu: dacă un critic are un condei extraordinar, dar îl folosește la denigrare și la atacuri personale intră în zona diavolului, a imoralității, nu? În slujba a ce îmi pun talentul? În același timp bucuria asta infantilă în momentul când mă fascinează ce am realizat. E și regie. În acest Prospero e un artist ascuns. Vorbește de o baghetă. E și un dirijor; nu dirijează doar o orchestră, ci o lume. Ajungem în preajma puterii. Are nevoie arta să posede puterea, alta decât cea a expresiei? Prospero face descoperiri din mers. Descoperă inclusiv eșecul pedagogic – Caliban este forța brută care nu poate fi educată. El este și un pedagog care vrea să dea o lecție. În patru ore, pe o insulă mică, care este scena, dacă vrem, se prezintă, se derulează în fața noastră, comprimată, întreaga istorie a lumii.  De fapt, o istorie care se repetă pentru că acei conspiratori continuă să urzească planuri de preluare a puterii. Ceea ce este chiar absurd să se întâmple pe o insulă pustie, unde nu mai există, probabil, nici o perspectivă pentru viitor. Este în gol. Atentatul nu mai are obiect. Este și motivul colonialismului: crezând că venim dintr-o civilizație superioară, am distus foarte multe culturi băștinașe. Avem dreptul să facem educație cu forța? Nici vorbă! Foarte complex totul. Apoi, ca tată, Prospero are niște responsabilități și temeri. Ar vrea să o protejeze pe Miranda de această lume imorală, infectată de atentate. Dar se poate? Nu se poate. Se poate ține o ființă umană izolată de restul societății? Oare ce consecințe are? Și vine primul om. E formidabilă această complexitate a piesei. De aceea cred că din punct de vedere teatral, într-un timp foarte scurt este de parcurs un drum foarte lung. Forța dramatică este extraordinară la Shakespeare pentru că scena nu este niciodată narativă. Totdeauna este dramatică. Se pleacă de departe ca să ajungi la final, unde trebuie să ajungi. Chiar în direcția opusă. În momentul în care am cea mai mare dezamăgire și setea mea de răzbunare ajunge la apogeu, atunci realizez că nu are nici un rost și că trebuie să iert, că și eu sunt doar un om care nu are forța de a schimba. Că arta nu este o poveste unilaterală. Am scris o piesă sau fac un spectacol de teatru și am schimbat lumea. Nu. Depinde de fiecare dintre noi, și de cel care receptează opera de artă. Și pe mine acest spectacol m-a adus mai aproape de cunoașterea lumii și a propriei mele ființe. Am descoperit în mine însumi niște lucruri pe care nu le bănuiam. Și nu sunt un om mai deosebit decât alții. Sunt la fel.

            E.S.: Este Miranda, într-un fel, o variantă feminină a lui Kaspar Hauser?

G.T.: Duce în altă direcție. Eu privesc Kaspar și prin prisma filmului lui Herzog, cu acel actor extraordinar Bruno S. Aici sunt foarte multe lucruri mai complexe. Educația pe care Miranda o primește este o așa numită educație home school și sunt exemple foarte multe în lume, în care părinții își educă singuri copiii, neavând încredere în educația publică. Știu un exemplu senzațional: fetele Polgár. Geniale la șah. Fiecare a fost campioană olimpică sau mondială la șah. Tatăl lor, în anii ’80 a hotărât să nu le dea deloc la școală. A declarat că vrea să educe genii. Și a reușit. Iată, este o reușită foarte rară pentru că sunt riscuri foarte mari aici. Întorcându-ne la Furtuna – Miranda învață multe lucruri și chiar încearcă să-l educe pe Caliban. Există la Prospero această tentativă de a o ține izolată de lumea vicioasă. Singura speranță a lui Prospero este că ea va reuși să trăiască într-o lume diferită. Dar și asta, pusă sub semnul întrebării pentru că Shakespeare introduce, viclean, o scenuță în care îl prinde pe Ferdinand trișând la șah. Și nu se știe ce va fi. Iarăși e o problemă care rămâne deschisă pentru că ne sugerează că și acolo e vorba de decizii. Și de ce fel de hotărâri și compromisuri facem în viața noastră. Ce încerc să spun este faptul că nu se poate duce la extremă nici ideea că ceea ce nu pot rezolva, rezolvă Cel de sus.

E.S.: Liviu Ciulei spunea că pentru el regia „nu înseamnă altceva, decât ilustrare în mișcare”. Pentru dumneavoastră?

G.T.: La un moment dat spuneam, când eram tânăr, că asemenea unui personaj ca Hamlet, regizorul încearcă, prin teatru să stabilească o ordine în lume. Astăzi, sigur că pentru mine e și mai puțin și mai mult de-atât. Adică este o permanentă căutare a propriei identități. Probabil, pentru mulți e cel mai bun mijloc de a te exprima. Este în același timp și o formă de viață care pendulează între colectiv și singurătate. Pentru că e foarte frumos momentul acela de căutare și chinuri comune cu realizatorii unui spectacol, dar după aceea revii în singurătate și faci tot felul de repetiții generale pentru propria ta trecere în neființă, prin teatru. Deci, cred că asta e. Repetăm ciclul acesta al vieții și al morții prin teatru.

Scenografa Carmencita Brojboiu

E.S.În ce măsură ți-a fost de folos în crearea locului în care se va petrece această furtună, perioada de „penitență” – cum ai numit-o într-un interviu – petrecută în studenție pe tărâmul geologiei și geofizicii și ce înseamnă acel „spațiu imaculat al memoriei” despre care vorbeau la primele repetiții, când ai făcut prezentarea cadrului scenografic al spectacolul ?

C.B.: E o distanță uriașă între lucrul cu roci în adâncul pământului și această mare provocare, o încercare atunci când visezi la spații efemere, cum este scenografia. Acest spațiu curat, clar, imaculat – spațiul memoriei, al conștiinței –  este opusul, se află la antipodul pământului, al tenebrelor în care am prospectat, de fapt, o scurtă perioadă de timp. Singurul element care îmi amintește de acea perioadă este roca pe care o are unul dintre personaje la un moment dat și care apare în imaginile proiectate pe pereți. Uneori mi-am dorit să fie meteoriți și roci inexistente pe Terra. Cam asta ar fi legătura sau, poate, și modul în care am învățat atunci, acolo să mă adresez foarte concret oamenilor. Cred că asta m-a ajutat în scenografie, am devenit mai precisă în ceea ce cer la ateliere, de exemplu. Asta ar fi așa, ca o paranteză, legată de „penitența” mea geologică.

Îmi aduc aminte de o experiență din perioada de prospecțiuni, când am coborât la zeci de metri în adânc, pe niște scări din lemn foarte înguste, într-un spațiu foarte strâmt. A fost prima coborâre într-un puț. Aveam în mână un lămpaș, care s-a stins, pentru că pereții erau foarte umezi, fiind zăcăminte fieroase. Și senzația asta de coborâre, parcă în abis, neștiind până unde… Singurul element stabil era peretele de care îți sprijineai spatele sau coatele. Țin minte că atunci când am ajuns la orizont – așa se numea spațiul de exploatare – din cauza încordării aveam o serioasă febră musculară. În acele momente mă gândeam că poate așa e coborârea în afundul pământului. În infern. Senzația asta de necunoscut, de alunecare, de nesiguranță a ceea ce atingi, m-a urmărit multă vreme. Întotdeauna pericolul este asociat cu necunoscutul. Orice loc nou te face să fii atent, te neliniștește, te sperie. În același timp, orice loc nou îți oferă alte perspective, alte așteptări. Poate chiar speranțe. Știi, uitându-mă la repetiții mi-a venit în minte gândul că, de fapt, nimeni nu a văzut insula lui Prospero. Nimeni nu știe cum este. Pentru că am vorbit de adâncurile pământului, de spaimă, de teamă, Caliban cam de acolo vine. Din acel puț în care am coborât demult. Era frig, umezeală și în același timp sufocant. M-am gândit la toate astea când Gábor Tompa mi-a propus varianta de spațiu imaculat al memoriei. Curățenia peste care să se vină cu proiecțiile – magiile lui Prospero, de fapt. Cu cât pătrundeam mai mult în atmosfera repetițiilor, mă gândeam că insula este teatrul și că Prospero își creează un teatru în teatru. El este un fel de demiurg, regizor, scenograf, compozitor și are în preajmă spiritele nevăzute – pe Ariel și zeițele. Nu vreau să cad în teoretizări, spun ceea ce simt acum, în repetiții. Mi se pare că spiritele și Ariel și Prospero sunt cu toții nevăzuți. Poate că singurul personaj concret, real de pe insulă este Caliban. Cumva, Prospero își creează acest teatru, acest cinema al lui, umplându-l cu propria imaginație, dorințe, prospecțiuni, fantasme și care la finalul piesei se dezintegrează pentru că Prospero pleacă din acest spațiu și se întoarce în lumea reală. Dar, în același timp, ceea ce e frumos aici, de fiecare dată când se va juca spectacolul, insula se va re-crea.

În urmă cu patru ani, când am făcut Livada de vișini la Maribor tot cu Gábor,  George Banu, care a fost dramaturgul spectacolului vorbea despre bibliotecă și despre inutilitatea ei. Despre faptul că ea pare să fie pe cale de dispariție în lumea modernă. Tot așa, de zeci de ani se discută despre starea teatrului și dacă mai e nevoie de teatru. Și, cumva, Prospero este artistul acela care se refugiază în teatru, își creează propriul teatru pentru că el are nevoie de teatru. Și mă gândesc că atâta timp cât Prospero are nevoie de teatru și de insula asta de teatru, probabil că teatrul va exista și mai departe.

Actorul Marcel Iureș

            E.S.: Ați întrupat, de-a lungul anilor, un șir lung de personaje shakespeareene, de la Jacques Melancolicul, la Richard al III-lea, Richard al II-lea, Hamlet și iată-vă acum în chipul lui Prospero. Ce este Prospero pentru dumneavoastră?

            M.I.: O provocare. E un joc perpetuu de oglinzi, sensuri, impresii care se schimbă. Oferta de sensuri la Shakespeare este foarte mare. Tentația de a simplifica este și ea foarte mare, când ai o asemenea bogăție în față. La Shakespeare trebuie să arunci în joc foarte multe unelte. Dacă ai norocul să prinzi înțelesul, atunci trebuie să te întrebuințezi. Să fii pe scenă. Și asta e destul de greu, la orice vârstă și la orice experiență. Ai de trăit multe lucruri în ficțiunea asta, care e magnifică. Superbă. Dar un lucru e sigur – nu pornesc cu ideea de marele creator, demiurgul care învârte astre și creează, și dă dependență la nivel de destin, de soartă. Nu. Asta e și frumusețea acestei meserii. Ești invitat să te prefaci în fel și chip. Îți și face plăcere tipul acesta de caleidoscop, dar te și apasă, cumva. Îți cere precizie și o alegere. Altfel, trăim pe o mare agitată – vorbesc de această meserie – urcăm munții ăștia culturali, care, câteodată, te tentează cu tot felul de lucruri. Însă, după o anumită vârstă și experiență, ajungi la dimensiuni normale – ale tale ca persoană și ale muntelui cultural pe care vrei să-l urci.

            E.S.: Sunteți un magician aici.

            M.I.: Așa e scris de Shakespeare. Iar în viziunea lui Gábor Tompa, Prospero este o mașinărie fermecată, care încearcă să descopere lucruri despre el însuși, despre lumea înconjurătoare, despre lumea în care a fost și în care trebuie să se întoarcă mai curat. Să-și regleze etic și spiritual relația de întoarcere. Totul petrecându-se într-o convenție uriașă, care, la final, se limpezește, se dă pe față în lumini de serviciu și lumini de sală și spune: „Asta e. Eu nu mai am putere. S-a terminat spectacolul, arta, magia. Acum ziceți dumneavoastră!”. E foarte unitar totul la Shakespeare. „Încercați să nu mă țintuiți aici, că nu mai are sens.” Nu se poate trăi în siajul unei iluzii. De-acuma intrăm în ce? Ziceți? În ce credeți că intrăm după ce se termină arta și magia și… Poate într-o altă iluzie. În care jucăm personaje pe care le numim altfel decât teatru. Cam aici e oglinda ținută de Shakespeare.

            E.S.: De-a lungul carierei ați avut multe întâlniri cu oameni remarcabili. Cum v-au modelat ei sufletul, ce urme au lăsat în dumneavoastră, ce schimbări au făcut înlăuntrul ființei dumneavoastră?

            M.I.: Greu să faci o poveste coerentă. Nu se poate povesti cât de profund ai luat un lucru în tine pentru că dacă ai un organism sănătos el se regenerează cumva. Are metabolismul osului, adaugă încet. Și-atunci zici că ești modificat în bine sau în rău. Depinde de om, de context, cât înțelege și dacă înțelege. Nu putem să intrăm în intimitatea acestui fenomen pentru că e greu de povestit. Nu poți povesti cum faci un rol. Nu cred că e cineva capabil, la modul cinstit, să explice cum face el Hamlet sau Prospero. Și-atunci e foarte greu să răspund printr-o propoziție sau un șir de propoziții, că după ce am trecut prin atâtea roluri sunt mai bun sau că unele m-au crispat și mi-au lăsat un chist în inimă. Sau, dimportivă, m-au vindecat de spaime. Cred că fac parte dintr-o mică familie de inși, care-și trăiesc spaimele și neputințele, dar și momentele înălțătoare. Cred că actoria este o meserie care are în comun cu viața, lipsa de concluzii. Nu există concluzii în meseria de artist de orice fel. Dacă i-a folosit cuiva ceea ce ai făcut pe scenă, nu se poate verifica pentru că nu poți fi martorul fascinat al propriei tale vieți. Poți fi martor al concluziei vieții tale. Nu mă preocupă deloc concluziile: ce s-a înțeles, cui i-a folosit. Unul din bunicii mei îmi spunea: „Măi băiete, să faci binele în viață, cât te duce capul și sufletul. Îl pui într-o batistă, strângi bine și o pui pe marginea drumului. Să nu te pună cumva dracu’ să te uiți înapoi, să vezi cine l-a luat!” Și-atunci ești liniștit. Eu sunt liniștit din punctul acesta de vedere. Nu cred în nici un fel de posteritate. Un actor nu are cum, pentru că nici nu are suportul, cu excepția celui sufletesc, empatic al spectatorilor. Poate pozele, până nu se îngălbenesc.

Eugenia Sarvari

(interviurile au apărut într-o formă restrînsă

pe site-ul Teatrului Național din Cluj)

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.