Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, (Editura Univesității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2016), cartea lui Doris Mironescu reia o interogație esențială, care a orientat cercetarea românească în ultimele două decenii: în ce fel textele fondatoare de literatură națională, literatura pașoptistă, postpașoptistă mai sunt relevante dincolo de semnificația fixării unor repere formale, a efortului de explorare și aclimatizare a unor genuri literare, a edificării unui public și a gustului pentru literatură etc.? Dacă sub raport estetic realizările sunt modeste, sub semnul strategiilor narative puse strategic și diplomatic sub semnul ”comunicării”, Liviu Papadima în Literatură și comunicare (1999) a recuperat complexitatea acestor texte, complexitate derivată paradoxal dintr-o instabilitate a instanțelor narative și a codurilor literare proprie unei epoci a tatonărilor. Este drept, Liviu Papadima făcea relevante aceste strategii narative, transferându-le în spațiul teoriilor comunicării. Ideea de ”comunitate” desprinsă din teoriile lui Jean Luc-Nancy din Comunitatea absentă, cea de ”memorie culturală” lansată de Jan Assmann în Memorie culturală. Scriere, amintire și identitate politică în marile culturi antice și cea de ”comunitate textuală” al lui Kuisma Korhonen sunt câteva dintre reperele care configurează locul geometric al construcției unui complex identitar, facilitând pentru Doris Mironescu regândirea relevanței acestei literaturi. Autorul plasează ideea de comunitate dincolo de ceea ce Stanley Fish numește comunități interpretative, urmărind aceste forme identitare permanent modelabile într-o retrospectivă de elongație indefinită. Acest fapt îi permite lui Doris Mironescu un rapel incitant la cultura pașoptistă și postpașoptistă, intersectând ideile junimiste și receptarea marilor clasici. Cu Alecu Russo, bonjurismul devine o platformă a regândirii raportului dintre identitatea de grup, culturală a noi generații de scriitori educați în mediile universitare occidentale și gestionarea unei tradiții înscrisă în rama unei memorii perisabile, într-un climat al ezitării care se imprimă sub aspect identitar prin cultivarea deopotrivă a neologismului și a arhaismului poetic într-un stil ”amfibiu”. Faptul este remarcat și în relație cu relatările de călătorie în interiorul țării pe care le fac pașoptiștii, unde aceștia ”traduc” în spiritul literaturii care i-a modelat, cea franceză, atât experiența viatică, cât și elementele folclorice constitutive pentru ecuația identitară. Din perspectiva constituirii comunităților interpretative, Doris Mironescu încearcă să evalueze publicul pe care-l are în vedere textul lui Ion Creangă, mai precis ”ficțiunea publicului” și nu cel real din epocă pentru care abordarea în linia sociologiei lui Lucien Goldmann realizată de Paul Cornea a marcat o etapă importantă. Pe o filieră ale cărei repere le recapitulează, autorul este interesat de deconstrucția tezei exponențialității etnice a operei lui Creangă dincolo de ipostazierea unui Volkgeist către relevarea unui eu locutor care face din atributul ”țărăniei” nu doar o simplă reflectare, ci o miză strategică în jocul lecturii. Doris Mironescu ne atrage atenția că avem de-a face cu distribuirea unui nou subiect, al unui țăran până atunci camuflat de tăceri geologice, ocazionând un discurs dinspre el și nu doar despre el. Poziția slabă jucată declarativ prin omologarea umilității, a ”prostiei”, a ”țărănismului” denotă subversiunea construirii unei zone de obscuritate lingvistică prin întrebuințarea deliberată a regionalismelor care configurează universul aparte al țărăniei în care esențială devine ”negocierea cu publicul a unui teritoriu al autohtoniei”.
Un interesant capitol este rezervat analizei rolurilor jucate de instanța poetică ca instanță de mediere între trecut și prezent în contextul edificării identității naționale, rol jucat de poeți precum Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski și Mihai Eminescu, pornind de la o temă romantică îndelung vehiculată, cea a ruinelor și configurând o comunitate legitimată prin forța mediumnică a poeziei. În toate cele trei cazuri, Doris Mironescu cercetează constituirea acestei relații cu trecutul din perspectiva poeziei în vederea constituirii unei comunități naționale. Din perspectiva jocului delicat cu registre identitare este analizată opțiunea lui I.L.Caragiale pentru un balcanism edificat livresc, imaginat, prin import lexical și tematic și nicidecum istoric, etnografic, cutumiar. În Pastramă trufanda, spre exemplu, Doris Mironescu demonstrează cu acribie cum ideea de comunitate de tip melting-pot traversează scandalul ”culinar” al unui act de antropofogie involuntară, dar delectabilă care pune în joc nu doar tabuurile alimentare, ci și pe cele identitare, instituind o complicitate ironică cu cititorul. Balcanismul devine astfel platforma unei relativizări ironice a ideii purității și omogenității naționale, dar și a militantismului care o acompaniază, dar evidențiază un tip de comunitate în care ambiguitatea invocării deopotrivă a examenului etic și a spiritului tranzacțional îi furnizează echilibrul fragil. În capitolul III al cărții, intitulat ”Nostalgie, ironie și rescriere postcanonică”, autorul face unul dintre cele mai riscante gesturi critice acela de a omologa echivalente între autori și opere diferite întru înțelegerea comunităților în literatură. Solidaritatea generaționistă a pașoptiștilor, tema lor predilectă centrată în jurul caracterului național al literaturii și omologarea de către aceștia a comunității naționale ca o comunitate de lectură constituie reperele pe baza cărora Doris Mironescu ne propune, spre exemplu, o paralelă între I.L.Caragiale și Radu Cosașu ca scriitori ai ”rupturii” din perspectiva ”rezistenței literaturii la tentația miturilor comunitare”. În fapt, ceea ce-l interesează pe Doris Mironescu printr-o analiză a strategiilor de delimitare de o retorică apăsat naționalistă de reflex ideologic ține de apariția unei noi forme de comunitate, cea generată de alianța strict literară a autorului cu cititorul, postulând o serie de relativizări ironice și complicități subversive care denunță clișeul naționalist, radicalismul discursului identitar și eșecul unei comunități în absența comuniunii. Ceea ce la personajul caragialian pe post de revelator reprezintă o neutralitate calculată, diplomatică față cu isteria discursului identitar, la personajul lui Radu Cosașu devine refuzul unei comunități bazate pe cedări strategice și complicități maculante. La developare avem un etos comunitar pus în relație pe de o parte cu strategiile textuale care-l edifică, pe de altă parte cu acele discursuri identitare confiscate ideologic care-l falsifică.
Cartea lui Doris Mironescu se înscrie într-o ofensivă inovatoare a istoriei ideilor literare pe care o conduc cercetători precum Adrian Tudurachi sau Antonio Patraș, pentru a nu menționa decât câțiva.