Dintre toți prozatorii basarabeni în activitate, dacă ar fi fost să-l aleg acum cîțiva ani pe cel mai promițător, să-l selectez pe cel cu scriitura cea mai curată și spectaculoasă, pe cel care a dat cîteva romane care și-au găsit deja un loc important în literatura română, aș fi avansat fără ezitare numele lui Iulian Ciocan. Înainte să moară Brejnev (2007) şi Iar dimineaţa vor veni rușii (2015) sînt două romane impecabile, scrise cu pasiune, finețe și ironie. Romane care m-au hotărît să-l urmăresc cu maxim interes. Dar, mai apoi, Dama de cupă (2018) a venit ca un roman superficial, scris șarjat, războindu-se detul de puțin voalat cu contextul politic al prezentului într-o serie de scenete mai degrabă facile, fără prea mari pretenții de artă a scriiturii. Apariția unui nou roman vine să răspundă prin urmare unei întrebări importante: ce cale va alege autorul?
Iulian Ciocan este prozator basarabean, iar asta îl face român get-beget, chiar dacă în scriitura sa se simte parfumul unor influențe din clasici ai literaturii ruse. Temperamentul său se dovedește latin și nu îl ține deoparte de frămîntările politice ale zilei (să recunoaștem, semnificative). Cu atît mai mult cu cît romancierul mai face și gazetărie. E o combinație care a dat lumii un șir impresionant de scriitori de geniu (pe care îi cunoaște mai toată lumea) și un număr de multe, multe ori mai mare de scriitori de raftul trei și patru (al căror nume nu prea mai este familiar decît unui număr extrem de mic de cititori). Să faci literatură excepțională din scena politică a zilei pare foarte ușor pentru I.L.Caragiale. Aș fi curios dacă a încercat cineva să numere autorii care au dat chix propunîndu-și același lucru. Pentru că ceea ce uită mai întotdeauna autorul îndîrjit în lupta cu scena aprinsă a zilei este distanța.
Clovnul, romanul scris de Iulian Ciocan între august 2018 și noiembrie 2020, după cum mărturisește însemnarea de pe ultima pagină, și publicat în 2021, vine direct în siajul Damei de cupă. Este o poveste despre realitatea imediată a Chișinăului politic din anii scrierii sale. O poveste, și de această dată, fantastică. Și de această dată, politică. În capitala condusă dictatorial de un influent oligarh, Coordonatorul, asemuit obsesiv cu un cimpanzeu, domnește o mizeră atmosferă de corupție, obediență și parvenitism ieftin, toate așezate confortabil peste o sărăcie aproape lucie a majorității care duce un trai mai degrabă modest, retrasă în binecunoscutele mecanisme instaurate încă din timpul regimului comunist. Aici apare din senin o fundație, Conversiunea păcatelor, care cumpără, literalmente, plătind în euro, de la oameni, păcatele pe care sînt dispuși să le vîndă, oferind sume variabile, în funcție de gravitatea păcatelor, dar pentru nu mai mult de 13 păcate de persoană. Banii ușor de cîștigat atrag foarte mulți oameni care încep, ca urmare, să-și abandoneze serviciile și să devină impertinenți cu șefii sau schimbați față de prieteni. Lucrurile se degradează vertiginos și devin rapid vizibile pentru toată lumea, iar poliția va încerca în zadar să aresteze, la ordine venite de cel mai sus posibil, pe cel aflat în spatele acestei ciudate îndeletniciri, apelat cel mai adesea Clovnul pentru modul pestriț în care se îmbracă. Este evident (și subliniat) că infractorul are o foarte evident supranaturală și bine sugerat diavolească plăsmuire.
La o privire superficială ai fi tentat să spui că Iulian Ciocan dă un fel de replică celebrului roman bulgakovian, dar în afară de o foarte generală idee (diavolul vine la Moskova – poate că diavolul a venit la Chișinău; și e pus pe șotii) asemănările sînt puține. Scriitura îi pare tributară mai ales lui Cehov, dar într-un mod destul de grosier de construcție a micro-poveștilor care alcătuiesc prin întrepătrundere romanul. Există și tentația de a-l adăuga pe Caragiale în buchet, dar modul direct și nevoalat în care acesta adresează politicul este foarte diferit de modalitatea mai degrabă insinuantă în care lucrează prozatorul basarabean. Nu am urmărit scena politică de peste Prut cu foarte mare atenție, așa încît cred că am prins doar vreo jumătate dintre trimiterile pe care le plasează autorul. Oricum, la momentul publicării romanului, scena se schimbase deja, iar romanul scris în urmă cu cîtiva ani daja nu mai este de actualitate. Cu siguranță, peste douăzeci de ani vor fi necesare note de subsol pentru ca cititorul de atunci să înțeleagă despre ce e vorba. Și nu, textul nu va fi precum cel al poemelor lui Dante, care pot fi citite cu ușurință și de cel care nu știe mai nimic din politica medievală a Italiei. Romanul lui Iulian Ciocan, în lipsa contextualizării, își pierde aproape toată încărcătura. Este un produs evident al pasiunii cu care scriitorul a urmărit evenimentele zilei și este o foarte directă replică la acestea. Din păcate este o replică directă. Nu înțeleg de ce Iulian Ciocan nu a pus în pagină personajele cu numele preluate direct din realitate – ar fi ajutat. Sau de ce nu a încercat o detașare, o generalizare a situației, transformând-o, pe cît posibil, într-un șablon cît mai larg valabil. Așa cum se prezintă, este un pamflet virulent împotriva unei puteri politice care între timp tocmai a căzut și nu pare să aibă vreo șansă de a se întoarce. Ceea ce se citea cu pasiune în 2018 despre politică e repede lăsat din mînă în 2024. Ziarul pe care îl citim în dimineața de azi se regăsește în gunoiul pe care îl aruncăm mîine, parcă așa se spune în jurnalism.
Capitolele care alcătuiesc romanul funcționează în bună măsură și ca povestiri aproape independente. Unele mai reușite, altele mai puțin. În cîteva îl regăsim pe vechiul Iulian Ciocan, regăsim personaje interesante descrise cu un melanj de ironie, tandrețe și observație rece, regăsim apetitul pentru valorificarea scenelor comune și fraza nu foarte lungă care știe să surprindă atmosfera și culoarea unui loc. Sînt semne peste tot că ai în față un prozator de mare potențial. Din păcate, acesta vrea cu obstinație să demonstreze ceva și șarjează și insistă și subliniază această idee. Cimpanzeul oligarh e un individ odios, periculos și cu totul rău. Statul pe care l-a făcut este infect și corupt. Este egal cu diavolul. De îndată ce elementul politic intră în scenă, prozatorul pare un lup cuprins de beția sîngelui. Nimic nu îl mai oprește din traseul pe care se aruncă. Efectiv simți că unele personaje sînt silite să ia anumite decizii, chiar dacă psihologia schițată nu pare să le îndemne în acea direcție.
Poate că cel mai nefericit element este finalul. Nu știu dacă turnura evenimentelor din realitate l-a ajuns din urmă pe prozator și a retezat derularea poveștii romanului, dar modul în care acesta decide să-și încheie Clovnul este brusc și cvasi-incoerent. Totul se oprește înaintea unui climax și nu există niciun epilog. Ultima pagină lasă toate traseele personajelor rămase în joc întrerupte, iar finalitatea evenimentelor narate rămîne definitiv un mister. Singurul element de final este introdus printr-un artificiu literar și este un nou comentariu despre identitatea diavolească a Coordonatorului.
Clovnul se citește ușor și ar fi foarte necinstit să nu recunosc că Iulian Ciocan își păstrează nealterată îndemînarea de a scrie ușor și clar. Nervul de prozator de calitate, tăietura cadențată a frazelor e elegantă. Totul întrerupt din cînd în cînd de șarje. Inteligența autorului este vizibilă peste tot atunci cînd vine vorba de meșteșugul scriiturii. Dar, din păcate, Iulian Ciocan scrie la cald. Scrie răzbunător și demonstrativ. Îi lipsește distanța, capacitatea de a face un pas în spate și de a se contempla pe sine în contextul implicării în evenimente.
Un lucru minor, dar care m-a deranjat mai mult decît alte inadvertențe mai importante. Calculînd în fel și chip sumele de bani detaliate de prozator ca fiind primite pentru păcate, ajung invariabil la cîteva mii de euro. Oricît de ieftină ar fi viața în Moldova, îmi vine greu să cred că sute, mii de oameni și-ar abandona serviciul și ar huzuri doar cu această sumă.
Alegerile recente din Republica Moldova au avut un deznodămînt fericit, aducînd la putere un guvern nou, proeuropean și aparent, cel puțin, dornic să reseteze jocul politic din țara vecină. Mă bur și pentru că, iată, Iulian Ciocan este acum eliberat de cimpanzeu și de clovn. Poate să se reîntoarcă la genul de romane care l-a făcut unul dintre cei mai buni prozatori români ai ultimelor decade, poate în sfîrșit să lase politicul să evadeze din paginile romanelor sale. Iar asta este deja o mare victorie.
Victor Cubleşan