Locul Hortensiei Papadat-Bengescu, în proza noastră de după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu a fost ocupat nici de Iulia Soare – autoare a excelentului roman Familia Calaff (1957), dispărută însă prea devreme – nici de prolifica Ileana Vulpescu – prozatoare cu un anume succes de public, obținut însă, vorba lui Romul Munteanu, pe bază de „literatură bulevardieră a socialismului”. Toutes proportions gardées, rolul de mare prozatoare postbelică, autoare a noului roman de creație obiectivă, i-a revenit Gabrielei Adameșteanu, a cărei operă parcurge destinul societății românești atât în perioada comunistă, cât și (prin lungi declicuri de memorie) în cea a „vechii Românii”. Așadar, romanele contemporanei noastre nu continuă istoria din cele ale prozatoarei interbelice, ci o reiau de la cap la coadă, din perspectiva șocurilor și a schimbărilor produse de instaurarea totalitarismului: mai exact de întregul demers nefast de distrugere a vechilor structuri sociale și de rescriere a trecutului, prin care regimul comunist a crezut că se poate eterniza.
La fel ca în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, modalitatea în care se înlănțuie prozele Gabrielei Adameșteanu nu este romanul-fluviu, ci „mozaicul” în care, pe rând, povești și personaje, de extracții diferite și cu evoluții divergente, dar și modalități narative diverse, se așază și compun un tablou alcătuit din scene autonome, „topite” abil, cu o artă proprie, în semnificația de ansamblu. Care este aceea sugerată de titlul unuia dintre cărțile de după 1989: romanciera neomodernistă introduce, în fabula burgheziei române (așa cum fusese ea configurată de modernista interbelică), o extraordinară dinamică a provizoratului.
Pe care nu comunismul a creat-o, desigur, dar a developat-o cu maximă claritate. Șerban Mironescu, unul dintre protagoniștii – și, după unii critici, cel mai pregnant personaj – din romanul care i-a adus consacrarea, Dimineața pierdută (1983), observă, într-un moment plasat de autoare în epoca istorică a Primului Război Mondial: „La noi, oamenii arată dintru început obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trăit încă atâtea vieți grele și dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan…” Să nu uităm că, până și în 1983, sub cenzură, receptarea critică a reușit să sugereze că, sub înfățișarea ultimilor ani de belle époque, autoarea strecura sensurile, semnificațiile și mai ales atmosfera morală a perioadei ceaușiste. De asemenea, că Provizorat (2010) este titlul unui roman din cealaltă istorie care se întrețese în textura operei Gabrielei Adameșteanu, cea începută în Drumul egal al fiecărei zile (1975) și încheiată în Fontana di Trevi (2018). E limpede că, asemenea predecesoarei sale și altfel decât ea, prozatoarea lucrează în cicluri ample și își gândește îndelung arhitectura operei, chiar dacă, desigur, nu toate „piesele” (citește: romanele) care alcătuiesc mozaicul sunt la fel de bune.
Această arhitectură, în paranteză, este foarte originală și merită studiată în sine. Avem de-a face cu o structură arborescentă, descentrată, în care se întretaie două „ramuri” inegale ca întindere: una este reprezentată de romanul cel mai reușit al prozatoarei, Dimineața pierdută, care este el însuși alcătuit ca o intersecție de destine și povești de viață, respectiv, „trilogia” compusă din Drumul egal al fiecărei zile; Provizorat și Fontana di Trevi. În jurul lor gravitează, nu doar cu funcția de decor, prozele scurte din Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979) și Vară-primăvară (1989) și romanul Întâlnirea (2003), care reia și amplifică o nuvelă din Vară-primăvară. Ca și Hortensia Papadat-Bengescu (dar, din nou, altfel decât ea), prozatoarea își schimbă discursul și modalitățile, între roman și proza scurtă, ca și între cele două „ramuri” care îi structurează opera. Această arhitectură descentrată este menită, firește, să sublinieze percepția de provizorat, de neașezare, pe care scriitoarea o imprimă, în universul ei ficțional, lumii românești. Percepție pe care formulele narative din unele texte – cum ar fi melanjul jurnalistic-colocvial din Fontana di Trevi sau tehnicile sincopate de tip metaroman, din Vară-primăvară – o subliniază mai apăsat.
Dincolo de originalitatea formulei de agregare a operei, mai trebuie subliniat un alt element care o individualizează pe Gabriela Adameșteanu în proza noastră contemporană. Este vorba de ceea ce Dan C. Mihăilescu numește, în articolul redactat pentru Dicționarul general al literaturii române, A/B (2004), „cuprinderea epocii în doar câteva personaje”. Întreaga istorie socială a lumii românești din ultimul secol și jumătate se poate regăsi în istoriile de viață ale acestor câteva personaje, după cum și tipologia societății noastre ne devine mai limpede, paradoxal, prin intermediul creației Gabrielei Adameșteanu. Al cărei merit constă în a fi „umplut” spațiile intermediare, cele dintre marile mituri ale romanului nostru – de tipul Tănase Scatiu, Ion, Moromete, Victor Petrini – cu personaje „medii”, care dau complexitate și dinamică tectonicii sociale. Chiar și atunci când sunt (ca Vica Delcă, neașteptatul raisonneur din Dimineața pierdută, ființă frustă cu gândire plebee) niște făpturi, în fond, puțin seducătoare pentru cititorul obișnuit.
Îmi place foarte mult, în paranteză, și îl interpretez ca pe un semn de puternică personalitate artistică, acest refuz al scriitoarei de a abandona implicațiile sociale și istorice ale prozei. Afirmată în deceniul în care au pătruns și la noi ideile Noului Roman francez și consacrată în plină epocă de mandarinat optzecist, Gabriela Adameșteanu nu a rămas opacă la noile tehnici narative, dimpotrivă. Însă nici nu s-a îndepărtat de, cum spunea Marin Preda, „blestematele chestiuni insolubile” ale omului și destinului său, într-o istorie care, la noi, la români, a luat adesea aspecte tragice. Prin câte un singur personaj, cum este, de pildă, amintitul Ștefan Mironescu din Dimineața pierdută, autoarea fixează o întreagă dezbatere de idei, care a fracturat, între 1914-1916, dar și în alte împrejurări, lumea românească: între rectitudinea morală păguboasă pe termen scurt (adică pozițiile pro-germane de tip Alexandru Marghiloman) și compromisul politic benefic interesului național (poziția lui Ionel Brătianu), care este calea de urmat? Talentul aparte al Gabrielei Adameșteanu constă în capacitatea de a identifica nu „vârfurile”, ci o anumită „medie” națională, responsabilă concomitent de remarcabila rezistență a societății noastre și de conservatorismul ei, adesea retrograd. Totul, „încastrat” în personalitatea unui singur personaj, profesorul Mironescu, care este tragic din cauză că nu poate ieși din fatalitatea echilibrului provizoriu (mereu provizoriu) între cele două ispite.
La fel este construită, pe un alt registru stilistic și intelectual, și Letiția Branea, protagonista seriei începute prin Drumul egal… Deși romanele care îi conțin traseul sunt inegale estetic și nu au valoarea Dimineții pierdute, putem observa în psihologia și, de ce nu?, în destinul ei moral aceeași structură tragică: între micul compromis sordid, al unui început de carieră obținut prin seducție, nu prin competență, și grava ruptură existențială care este exilul, personajul parcurge o gamă largă de atitudini: cele, în fond, la care a fost expus omul în societatea totalitară. Iar explorarea prin „pivnițele” psihologiei sale pune în discuție, printr-un caz limită, însăși condiția umană, care stă, firește, pe meridianul nostru, sub zodia unui tragic mediocru, care decurge din provizoratul moral în care am fost obligați sau, dimpotrivă, ne-a plăcut să adăstăm. Accentul pe care îl pune prozatoarea pe om și pe dilemele sale, într-o proză a finalului de secol XX și a începutului de secol XXI, în care omul a fost „spart” într-o multitudine de raporturi și limbaje, mi se pare un element de forță al scrisului ei.
Monica Lovinescu folosea, pentru a denumi modalitatea în care aceste destine se interfațează, dând imaginea marelui mozaic care este lumea ficțională a Gabrielei Adameșteanu, termenul de caleidoscop. Aș adăuga epitetul de discontinuu, căci, deși traseul multora dintre personaje se împlinește în cele din urmă – sau, cel puțin, cum este cazul Letiției Branea, ajunge într-un punct fără întoarcere –, viziunea romanescă nu intenționează să ne ofere o frescă a istoriei recente a României. O frescă armonioasă, care-și conține toate semnificațiile, asemeni operei lui Costin Petrescu de la Ateneu. Gabriela Adameșteanu lasă, în tectonica socială pe care o creează în romanele ei, spații de penumbră. De potențialități care rămân nefructificate, de întrebări fără răspuns și de destine suspendate, așa cum este cel al personajului exponențial Vica Delcă. În care autoarea a „turnat” nu puține elemente de etnopsihologie românească, încercând să propună (fapt neobservat de mulții ei exegeți), pentru prima dată, un mit romanesc feminin și, totodată, un răspuns feminin la întrebarea „Care este qualia spiritului românesc?”. Nicolae Manolescu denumește acest tip de viziune, în capitolul consacrat prozatoarei din Istoria critică a literaturii române, „o perspectivă mioapă”. Adică precisă în observația îndeaproape și vagă, tulbure, în percepția de ansamblu. În opinia mea, este vorba de o miopie intenționată, deliberată, rezultând din imaginea pe care prozatoarea o proiectează asupra societății românești, ca și asupra personajelor. În cazul particular al Vicăi Delcă, „privirea mioapă” a autoarei încheagă admirabil o existență în care sănătatea raționamentului frust și un anume primitivism psihologic și sufletesc, siguranța intuiției și o anume vulgaritate personală se întrepătrund. Dacă nu într-un mit – căci poate nu mai este momentul ca literatura să propună mituri societății aculturale în care trăim –, atunci cu siguranță într-un personaj antologic. În cazul altor personaje, ca Alexandru Geblescu, din același roman Dimineața pierdută, este vorba de o miopie a referinței istorice: prin onomastică – o familie Geblescu a existat în marea burghezie bucureșteană de dinainte de 1918, construind în 1912 un splendid hôtel particulier la intersecția Bulevardului Dacia cu Strada Polonă –, autoarea trimite la o anume „ramă” istorică și socială, cu care însă personajul în sine nu are prea multe în comun.
Nu intenționez să sugerez că toată proza Gabrielei Adameșteanu atinge nivelul de realizare artistică din Dimineața pierdută. Însă e cert că, prin Provizorat și Fontana di Trevi, prozatoarea a încheiat o altă incursiunea în psihologia socială și a împlinit un univers ficțional care, cu toate inegalitățile sale, atestă o neobișnuită putere de creație și, mai ales, o viziune romanescă sigură și profundă. Autoarea acestei opere demonstrează că se poate scrie proză contemporană, cu o deplină stăpânire a codurilor narative recente, fără a abandona substanța magmatică a dezbaterii despre condiția umană.
Căreia Gabriela Adameșteanu îi dă un răspuns romanesc, adică literar, nu filosofic, sociologic sau psihologic.