Opera de teoretician și istoric literar a Andreei Răsuceanu s-a dezvoltat concentric din teza sa de doctorat, Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate, valorificată în cartea apărută în chiar în anul susținerii ei, 2009, la editura Vremea, cu titlul: Cele două Mântulese. Cercetarea autoarei a angajat și o vastă activitate de documentare privitoare la istoria urbană a acestei străzi care s-a fixat în imaginarul nostru cultural prin celebra nuvelă a lui Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, un foarte adecvat exemplu despre cum literatura scandează gradul de notorietate al unui spațiu urban sau rural. De remarcat, titlul tezei și cel al primei cărți mută accentul de pe nomen pe topos (locus lat.), întregul demers ulterior al Andreei Răsuceanu putând sta sub o variantă modificată a cunoscutului dicton latin: locus est omen. În următoarea carte, câmpul de cercetare a fost extins pentru a include întreg Bucureștiul, dar desfășurat după o geografie particulară, aceea a literaturii lui Mircea Eliade. Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013), dincolo de meritul evident al revizitării astuțioase dintr-un nou unghi de abordare a operei labirintice a lui Mircea Eliade, a ocazionat updatarea și deschiderea acestei teme prolifice, geografia literară, introduse în circuit de către Cornel Ungureanu, – a se vedea Geografia literaturii române, azi (2003) – prin intermediul celor mai noi extensii teoretice ale sale geocritica, geopoetica, psihogeografia etc. Ultimul volum apărut anul acesta la prestigioasa editură Humanitas, extinde încă odată câmpul de investigație, cu „Bucureștiul literar” ca numitor comun al preocupărilor autoarei, dar cu șase autori și implicit șase posibilități de a organiza „lectura” orașului. În Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, Andreea Răsuceanu își plasează aparent miza pe ”lectură”, însă termenul se cuvine a fi nuanțat. Lectura reprezintă aici 1. punerea în relație a autorului cu geografia urbană prin intermediul operei, ceea ce îi transformă pe toți cei șase autori luați în calcul într-o serie de „geografi”, mai precis de arhitecți ai unui spațiu virtual, nu un dat imuabil, ci o formă fluidă aflată în prelungirea unor sensibilități particulare 2. dar și propriul demers analitic, deconstruind și reconstruind aceste proiecții literare a unui București proteic. Rolurile pe care Michel de Certeau le distribuie, cel de scriitor al orașului și de cititor al lui prezidează și felul în care Andreea Răsuceanu concepe raportul dintre text-hartă-spațiu urban încercând să configureze „legenda” acestor hărți intens subiectivizate. De remarcat deplasarea de accent de la istorie la geografie, una urbană, desigur, dar totodată o geografie psihoafectivă cu relief propriu, care aduce în discuție metafore regândite mai aprofundat ale spațiului, unele meteorologice, precum atmosferă, climat, termenii lui Pierre Sansot, altele precum cea de zonă cu termenul lui Brian McHale și Clément Lévy denumind un „spațiu idealizat, anistoric” care pune în relație heterotopia fraților Strugațki din celebrul roman, Picnic la margina drumului, cu postmodernele localizări pynchoniene. Felul în care-și organizează cartea Andreea Răsuceanu devine semnificativ. Textului analitic îi corespunde la finalul fiecărui capitol un interviu cu autorul ale cărei cărți le discută din perspectiva principalelor teme pe care le-a abordat cu decupajul teoretic precizat. Sunt aceste interviuri luate înaintea scrierii fiecărui capitol? Înclin să cred că nu, că interviul succede concluziilor autoarei după felul în care aceasta orientează interogația corespunzător propriei agende hermeneutice. Cel mai adesea, autorul confirmă intuițiile și concluziile autoarei, cu alte cuvinte, lecturile se suprapun conducând la un efect armonic, efect amplificat de prezența imaginilor, fotografii ale unor vârste, epoci ale Bucureștiului, de la cel interbelic la cel postbelic ceaușist, fotografii menite să ilustreze percepția pe care o au asupra Bucureștiului o serie de personaje devenite astfel raissoneur. Mi se pare important acest palimpsest discurs analitic – interviu –fotografie la care se adaugă, în mod esențial, citatul abundent, fragmente esențiale din această hartă virtuală pe care literatura o desfășoară, un puzzle bricolat în măsură să configureze o perspectivă caleidoscopică a unui București imaginat. Iată selecția de autori și opere pe care ne-o propune Andreea Răsuceanu: Mircea Cărtărescu (Orbitor și Solenoid), Gabriela Adameșteanu (O plimbare scurtă după orele de serviciu; Gara de Est, Provizorat; Dăruiește-ți o zi de vacanță; Drumul egal al fiecărei zile), Stelian Tănase (Maestro. O melodramă; Corpuri de iluminat), Simona Sora (Hotel Universal), Ioana Pârvulescu (Viața începe vineri; Viitorul începe luni), Filip Florian (Zilele regelui). Analiza nu este doar o simplă aplicație a teoriei la fiecare caz în parte, ea decurge în funcție de specificul fiecărui autor, reinvestind teoria cu o nouă forță de iradiere semantică și recuperând rezultatele unor studii noi pentru care primul capitol a constituit o subțire introducere. Cu primul studiu consacrat geografiei literare pe care o propune Mircea Cărtărescu, cu focalizarea pe trilogia Orbitor și Solenoid, Andreea Răsuceanu utilizează conceptul de geografie senzorială al lui Paul Rodaway pentru ca apoi să modalizeze viziunea cărtăresciană frecvențele edificării unei urbanități virtuale. Avem un București hologramă, „un corp viu” cu propria sa anatomie și fiziologie, dar totodată „un corp artificial”, „un București secret”, „un București interior”, „oniric”, „inventat”, „fabulos”, „senzorial”, desfășurând o „geografie haptică” și posedând o serie de „spații nostalgice”. Toate aceste aproximări sunt articulate pe teoriile posmoderne cu privire la relația dintre construcția spațiului în raport cu lumile ficționale. În materie de „cadastrare” toate sintrumentele pe care le poate pune pe masă sunt utile, însă dincolo de dispozitivele perfecționate și strălucitoare a teoriei avansate rămân valabile și măsurătorile din ochi, mai precis această terminologie mediană a microlecturilor, a relativizărilor intuiționiste, construcția în etaje a familiarului, observația ca formă de explorare, înregistrarea liminalităților și frontierelor unor hărți mentale, suprapunerea textului peste geografia reală, caz particular a ceea ce Mircea Cărtărescu numește Texistență, deja un termen consacrat din dicționarul postmodern etc. Aș remarca faptul că într-o mare măsură regândirea raportului dintre text și spațiul urban care are în opera lui Mircea Cărtărescu un caz exemplar este reproiectată și asupra celorlalte studii de caz chiar dacă acestea nu revendică orizontul teoretic cărtărescian. La fel, cărțile lui Mircea Cărtărescu constituie locul geometric al articulării unui oraș construit simfonic sub raportul percepției, mobilizare acută a tuturor simțurilor într-o hiperestezie care generează ca și Max Blecher un efect halucinatoriu.
Nu numai la Mircea Cărtărescu, dar și la Gabriela Adameșteanu sau în grade diferite la oricare dintre prozatorii invocați textul servește unei reconstituiri antropologice a epocilor recente, a țesutului vieții urbane, a unor sensibilități partajate, sensibilități-eșantion care însă configurează o proiecție a locuirii. Din acest punct de vedere, demersul Andreei Răsuceanu deschide către o altă zonă de explorare pe care entografia și etnologia le pot exploata pornind de la investirea textului literar cu valoare de document. Mi se par extrem de interesant falsele retrospective ale orașului care nu mai sunt ancorate într-o experiență directă a locuirii cum se întâmplă în romanele Ioanei Pârvulescu cu un București belle époque, „din alte timpuri” și care precizează un alt orizont de reflecție cel al coexistenței unor vârste diferite ale orașului, dar și cel al reconstrucțiilor imaginare, a investigării unei geometrii urbane care direcționează trasee destinale. În orice caz, cartea Andreei Răsuceanu oferă numeroase sugestii pentru o ramificare a cercetării pe care o pot prelua discipline conexe și repune în discuție noțiunea nu numai de geografie literară, ci și cea de geografie urbană în funcție de care ar putea fi gândit viitorul acestui oraș atât de familiar și atât de straniu totodată.