Astăzi

Astăzi

În ultima vreme am tot spus că, dacă ai intra într-o librărie, și legat la ochi ai scoate de pe rafturile unde este expusă proza românească recent apărută zece cărți, ai constata că jumătate sînt despre perioada comunistă, fie rememorări/reciclări ale copilăriei, fie povești de „rezistență” cu metafore, simboluri și subtilități la greu. Din jumătatea rămasă, o bună parte vor fi cu subiect istoric. Iar puține vor fi despre contemporaneitate. De preferință despre chestii mizerabiliste, zone marginale, inadaptări. Sau despre grupuri minoritare, situații cît mai singulare și mai inedite. Sau ceva cu bătaie politică pe chestiunea momentului, din nou cu metafore, simboluri, subtilități. Te poți întreba, pe post de cititor, ce șansă ai să descoperi ceva despre România de astăzi din proza noastră? Imaginea cu care ai rămîne probabil va fi la fel de îndepărtată de realitatea noastră imediată precum e Hammerfest (cel din Norvegia) de Puerto Williams (cel din Chile). Era o vreme – parcă nici nu a trecut atît de mult timp – cînd proza era în primul rînd o oglindă a prezentului. O hîrtie de turnesol sau un instrument complex și credibil, capabil să dezgolească fața adevărată a problemelor unei societăți. Proza noastră pare să fi abdicat de mult timp de la încercarea de a mai vorbi despre oamenii și subiectele zilei. O atracție pesemne psihologic similară cu fascinația exercitată asupra hipsterului de cele mai absconse și inutile lucruri peste care poate da. Tocmai de aceea m-am hotărît să scriu despre romanul lui George C. Dumitru, Rupturi, [Ed. Polirom, Iași, 2023] chiar dacă în Steaua a apărut anul trecut un scurt text de întîmpinare.

Rupturi este o gură de aer proaspăt în sensul în care este printre foarte puținele romane din ultimii ani care este plasat ca acțiune în interiorul clasei mijlocii românești, căreia îi analizează cu luciditate angoasele, visele, aspirațiile. Nu, nu este un roman despre anii comunismului, nu, nu e nimic mizerabilist în suburbiile nou construite, nu, nu e vorba de minorități, ci de majorități. Iar tocmaiasta este extrem de interesant. Pentru că, dacă există o categorie relevantă pentru societate, aceea este clasa de mijloc. Cea din care fac parte profesioniștii afirmați. Mai mici sau mai mari întreprinzători, membri în boarduri, cu funcții de management, oameni care au reușit să se descurce în noul capitalism românesc. Cei care construiesc, de facto, România de azi. De la binișor peste treizeci de ani și pînă la puțin peste cincizeci. Generațiile care au trecut prin calvarul tranziției, i-au supraviețuit și, într-un fel, au prosperat. O lume în care problemele sunt singurătatea, frica de ratare, sentimentul relațiilor de iubire care par inevitabil condamnate, alienarea, imposibilitatea de a comunica sau înțelege copiii, frica subliminală în fața unui viitor care parcă nu poate să fie bun.

George C. Dumitru își plasează romanul într-o suburbie destul de cochetă din nordul capitalei și îl țese în jurul unei intrigi de factură polițistă. Un adolescent, Matei, cade de la balcon, de la etajul trei, în timpul sau după o petrecere a tinerilor. Tatăl lui Alex, unul dintre participanți, e ros de îndoiala de a nu ști cu adevărat dacă fiul său a avut vreun rol în tristul eveniment. Drept care pornește un soi de anchetă pe cont propriu pentru a afla ce s-a petrecut cu adevărat. Desigur, nu este o anchetă în sensul propriu al cuvîntului, polițistă, și nu trebuie, în rolul cititorilor, să vă așteptați ca tatăl să poată clarifica cu adevărat povestea. Fiecare episod al dezlînatei cercetări îl duce într-un alt sector al suburbiei. La un alt vecin, la un alt personaj. Rupturi este un roman care panoramează pe îndelete un cartier nou. Atunci cînd vorbim despre perioada comunistă sîntem cu toții de acord că imaginea perfectă a acelei societăți sînt cartierele de blocuri ridicate în viteză și în care s-a mutat o lume pestriță. Chiar dacă acum sîntem mai puțin dispuși să o recunoaștem, noile cartiere sînt imaginea exactă a noii societăți. Analizați noile cartiere sau noile suburbii (și asta este o nuanță importantă) și veți descoperi fața noii lumi, la fel cum cartierele de odinioară o arătau pe cea de atunci. Chiar și modul în care este construit, amplasat, finisat și chiar vîndut noul cartier este semnificativ. Cu construcțiile mai luxoase realizate inițial, cu promisiunea unui spațiu privat generos, redus permanent de fiecare adăugare a unui nou duplex, a unei noi case, cu spațiile private care sunt oarecum comune, cu traficul brusc dificil la ieșire etc.Prozatorul are un foarte dezvoltat simț al observației, care îi permite să înregistreze și să redea exact elementele distinctive. Suburbia din roman este credibilă, de la prima ușă pînă la ultima cărămidă de BCA. Pare banală și comună pentru că este așa cum o cunoști din experiența imediată, cu toată arhitectura mediocră de rigoare.

Dar ceea ce este cu adevărat interesant în roman nu este nici acțiunea (care se desfășoară mai mult la întîmplare, într-o nespectaculoasă semi-rutină a cotidianului), nici decorul, ci personajele. În jurul lui Daniel, personajul principal al cărui nume îl aflăm în a doua jumătate și al cărui aspect fizic îi este zugrăvit în ultimele pagini, se rotesc personaje, dacă nu reprezentative, atunci simptomatice pentru această lume. Această lume a romanului și această lume a României de astăzi. Pseudo-eroul nostru este un consultant (adică ceva foarte vag) independent care cîștigă (destul de) bine, se îndreaptă spre criza vîrstei de mijloc, este divorțat, are un copil adolescent pe care îl iubește, îl răsfață, dar pe care nu îl înțelege deloc, este încă îndrăgostit (aproape) fără să știe de fosta soție, se împlinește cu o nouă iubită, nu își înțelege foarte bine viața, ar vrea să descopere marile idei, dar eșuează în permanență în banalități confortabile. George C. Dumitru reuște un personaj puternic, pentru că este un personaj extrem de credibil. Îl cunoaștem sau recunoaștem pentru că îl găsim peste tot în jurul nostru dacă privim cu atenție. Poate chiar și în noi. La fel de banale sunt și celelalte personaje. Șeful hiperactiv și care vrea disperat să fie cool și tînăr, profesorul de filosofie care acum face podcasturi și care e preocupat de superficialități trendy sau anoste subiecte medicale, divorțata dedicată muncii și suferind înăbușit… Spectaculozitatea acestei gelerii de personaje este gradul de verosimilitate pe care îl degajă. Romancierul face o frescă extrem de realistă a societății nu pentru că simte nevoia să epateze, să găsească elementul șocant, exotic. Îl caută, îl identifică și îl uzitează tocmai pe cel relevant, pe cel real. Și, astfel, Rupturi devine o oglindă fidelă a noii noaste societăți. Romanul nu are un început, definit în sens clasic, după cum și finalul este tăiat oarecum arbitrar în calapodul țesăturii textuale. Arhitectura romanuluui este practic o secțiune (în sens arhitectural, dacă tot folosim cuvîntul), o tăietură care scoate la iveală interiorul unei construcții, cu toate detaliile aferente. Nu are sens în afara unui proiect, după cum un proiect nu e complet fără o secțiune. Romanul nu este simbolic, nu este metaforic. Lectura sa este însă cathartică. Văzînd din exterior societatea în interiorul căreia trăiești, ai șansa de a ajunge la o claritate a conștiinței. De a înțelege banalitatea, efemeritatea, vanitatea – și ce alte epitete vei dori să adaugi – lumii moderne. Iar înțelegerea, acceptarea, e primul pas spre soluție, spre salvare.

George C. Dumitru este un prozator matur. Romanul este scris cu multă siguranță și multă precizie. O frază economică este aproape omniprezentă. Suficient detaliu, cuvinte simple, alese cu precizie, fără ornamente inutile, fără parade. Există în tot romanul doar vreo două pasaje în care romancierul cedează tentației și se joacă stilistic, crează tonuri și așteptări dintr-o frazare mai complexă. În rest, totul este subsumabil eficienței. Discursul arată și explică, nu simbolizează și implică. Prezintă fotografii, nu picturi violente în ulei. Tocmai de aceea se citește ușor, dar nu rapid. Aglomerarea de personaje, de situații induce un ritm lent. Înaintezi privind în toate părțile într-un teritoriu care se arată familiar, dar interesant.

George C. Dumitru propune cu Rupturi un roman solid, scris bine și inedit în ceea ce ar trebui să fie banal. Genul de roman de care literatura noastră are o acută nevoie în acest moment. Nu este o capodoperă, dar este unul dintre cele mai bune romane ale momentului. Pentru că, pur și simplu, vorbește cu seriozitate despre astăzi.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.