Stelian Tănase, Negustorul de antichități, Ed. Corint Fiction, București, 2023.
Romanele lui Stelian Tănase sînt construcții complexe, elaborate atît în jurul unei povești, cît și al unei idei, construcții în care tehnici variate și pretențioase au fost puse la lucru pentru a obține rezultate cu adevărat remarcabile.
Să spui despre Stelian Tănase că ar fi ignorat, lăsat pe margine sau trecut cu vederea nu ar face decît să provoace ridicări mirate de sprîncene sau zîmbete incredule. În ultimii treizeci de ani, numele său a revenit constant în prim-planul atenției publice, transformîndu-l într-un personaj semnificativ al istoriei noastre recente. Jurnalist, comentator politic, politician, istoric, Stelian Tănase este un nume pe care cred că aproape orice român îl recunoaște. Indiferent de conotație, are o notorietate pe care multe alte persoane publice ale acestor ani nu au reușit să o atingă. Și totuși, oarecum, într-adevăr, Stelian Tănase este oarecum trecut cu vederea. Atunci cînd vorbim de scriitorul, de romancierul Stelian Tănase.
Într-un fel, cred că foarte mulți au uitat că Stelian Tănase, înainte de a fi implicat pe scena politică postdecembristă, înainte de a publica studiile sale istorice de succes și mult înainte de a fi analistul politic prezent în prime-time-ul televiziunilor, a fost prozator. Sînt chiar cîteva voci care au văzut, chiar mai văd în el, cel mai talentat prozator al generației optzeciste. La fel cum sînt foarte mulți confrați într-ale scrisului care preferă să vadă în opera sa literară mai degrabă un moft, un hobby, o mică și nu neapărat importantă apucătură de sfîrșit de carieră publică.
Cine i-a citit volumele de proză publicate pînă acum, romanele mai exact – și nu sînt deloc puține – a văzut un autor foarte serios, abil, talentat, dedicat, cu viziune, conștiință artistică și stil.Romanele sale sînt construcții complexe, elaborate atît în jurul unei povești, cît și al unei idei, construcții în care tehnici variate și pretențioase au fost puse la lucru pentru a obține rezultate cu adevărat remarcabile. Negustorul de antichități, cel mai recent roman care îi poartă semnătura, este ilustrativ pentru toate cele de mai sus.
Stelian Tănase propune, aparent, o poveste la modă, povestea unui„negustor de antichități”. Titlul este înșelător înt-o oarecare măsură. În centrul paginilor nu este un negustor, ci un colecționar avid: Ițescu Candid Felix. La modul simplistic, aceasta este istoria apogeului unei obsesii, maxima înflorire a unei colecții urmată de moartea pasionatului și de sfîșierea moșteniri între urmași. O poveste simplă, dramatică și tipică. Perfect valabilă în aceste vremuri, la fel ca și cu un veac mai înainte. Doar că romanul lui Stelian Tănase are, nu mai multe straturi, pentru că dimensiunile textului nu se suprapun, ci mai multe camere, mai multe orizonturi. Romanul nu este supraetajat, este dezvoltat pe orizontală, cu un fir narativ care, aidoma unui fluviu ajuns la vărsare, se lățește într-o bogată deltă. Șuvoiul unitar de apă se desprinde în brațe și canale, apa se răsfiră în toate părțile pînă la a nu mai putea face diferența. Totul se întrețese și se transformă, totul curge și se modifică, păstrîndu-și, surprinzător, o coerență a unității.
Romanul este o alergare de scene. Colecția eroului principal cuprinde „789 de tablouri de maeștri în ulei, 1437 de schițe în creion, cărbune și cerneală – artiști români și străini, gravuri, guașe, acuarele. Icoane de secolele XVIII-XIX, 274, numai rarități. Mobilier baroc și Art Nouveau, covoare orientale, ceramică, porțelanuri”. Romanul este, la rîndul său, o colecție de scene, tablouri, descrieri, pasaje, personaje, dialoguri. Modul în care romancierul își alege titlul capitolelor – practic, o înșiruire de obiecte de anticariat, vărsate la un loc ca într-o dugheană de profil – sugerează destul de puțin voalat structura construcției. Stelian Tănase profită de acest roman pentru a pune în scenă, din frînturi, universul românesc recent. Există cîteva prelungiri înspre o istorie aproape mitică, dintr-un acum îndepărtat secol XIX, o istorie văzută ca fundament, dar aproape exclusiv crîmpeiele conturează o Românie recentă, a anilor comuniști și de tranziție. Materialul cărții devine un fel de plastilină pe care Stelian Tănase o mînuiește cu îndemânare. Personajele nu au unitate, ele curg, își schimbă valențele, înfățișarea, caracteristicile. Chiar eroul principal, Ițescu, are o acută lipsă de consistență care îl face imposibil de caracterizat. El este profesor universitar valoros, e un impostor științific, este o somitate recunoscută, este un șmecher, este un troglodit, este în putere, este decrepit, este un colaborator apropiat al Securității, este o victimă colaterală, este rafinat sau este grobian. Personajul se toarnă în mulajul necesar fiecărei scene, executînd rolul alocat cu o facilitate debordantă. Pe măsură ce realizezi cît de ductil este personajul, conștientizezi că punctul de greutate nu este centrat asupra sa, ci, că, defapt, personajul urmărește centrul de greutate. Îl vedem astfel trecînd prin ipostaze tipice: este profesorul dat afară de la cursuri de studenții revoluționari, este specialistul întors după Revoluție acasă, este afaceristul veros care profită de anii tulburi etc. Poate că celelalte personaje nu beneficiază de această frămîntare a plastilinei care îi formează și pe ei, dar, parcurgînd paginile, evidența este clară. Singurul personaj stabil este naratorul. Negustorul de antichități este prin excelență un joc de istorisire.
Stelian Tănase se dovedește, în fiecare dintre romanele sale, un scritor cu mare atenție la limbaj, cu apetență pentru cuvinte excentrice, colorate, căutînd inteționat și elaborat să obțină maximă savoare din țesătura verbală. Acest joc al vocabularului este dus la un nivel superior, chiar dacă rămîne mult în urma demonstrației aproape perfecte pe care o face în acest domeniu Mircea Cărtărescu. Poate că Tănase nu se ridică la înălțimea colegului de generație, dar abilitatea de care dă dovadă îl impun printre cei mai buni. Limbajul este muncit în acest roman la toate palierele, cu un rezultat pe măsură. Interesant de observat aici că, în fiecare roman, autorul încearcă să găsească și să mențină o voce diferită, o tonalitate aparte și o coloratură specială.
Negustorul de antichități este o oglindă deformată a istoriei recente. Deformată pentru că Stelian Tănase are apetență pentru bufonerie, pentru circ, pentru gesturi teatrale și cinism. Ambiția sa nu este nicio clipă de a produce un tablou acurat și coerent, ci de a surprinde o atmosferă și o direcție. Naratorul pare să digere toate faptele mari și gesturile tipice mărunte din ultimele decade, iar apoi, din această materie zbuciumată, servește o viziune foarte proprie. Previzibil, desigur, o viziune lipsită de luminozitate sau speranță. La fel cum eroul și colecția sa fabuloasă este mărunțit încă de viu de către urmași, tot asfel și România din scenele sale pare să fie devorată de măruntele personaje ale prezentului. Tipică pentru viziunea lui Stelian Tănase este una dintre concluziile cărții: „Nu frumusețea va salva lumea, cum a scris Dostoievski, ci urâțenia. Grotescu, jegul, mizeria vor învinge ce a mai rămas viu. Urâtul se va instala pe negândite. Vom muri înainte să murim. Ca Ițescu. Vom capitula, ne vom resemna, vom cădea cu nasul în scârnă…” – și textul continuă pe această linie.
Stelian Tănase susține că în scrierea romanului a fost influențat de Balzac. Ceea ce e vizibil în apetența pentru descriere, în plăcerea de a consemna lumea în detaliu, ca pentru a o lua în posesie. Dar, chiar dacă declarativ modelul este ales, o apropiere față de un clasic francez este mai ușor de făcut cu un Flaubert din Salammbô. Exotismul, coloritul, spectaculosul – mult mai multe puncte de apropiere. Dar cele mai ușoare legături cu clasicii sunt înspre cei ai literaturii noastre. Caragiale e resimțit ca model de la modalitatea de a alege nume personajelor (avocatul parșiv Iuda Trăncănel, generalul securist Puf Coviltir și lista poate continua cu Gore Saizu, Beno Vlahide, Ioșka Zombi, Porfirie Zaț,Țuki Kuțitaki) pînă la mult mai complexa modalitate de percepere a lumii balcanice (simț enorm și văz monstruos). Dar nu clasicii sînt cei care ar trebui să stea în față atunci cînd vorbim de filiațiile romanului. Puternic influențat de proza modernă, Negustorul de antichități are o directă și resimțită legătură cu obsesiile generației optzeci. O deschidere înspre fantastic în maniera lui Groșan. O cultivare a banalului semnificativ în genul lui Nedelciu. Stelian Tănase găsește o formulă originală în care salută, fără a fi direct tributar, o serie întreagă de autori cu care rezonează.
Scris cu o îndemînare care face dovada unui mare talent, Negustorul de antichități este un roman extrem de solid și de ambițios. Formula complexă de construcție îl transformă într-o lectură dificilă pentru un cititor neinițiat, dar poate face deliciul pentru cel care caută astfel de jocuri textuale. Stelian Tănase dovedește, dacă mai era nevoie, că vocația sa principală a rămas cea de romancier, iar titlurile sale sînt printre romanele valoroase ale literaturii noastre. În ce măsură publicul va accepta că trebuie să îl accepte în primul rînd ca prozator și în ce măsură critica se va hotărî să îl ignore ca politician și laude ca autor, rămîne de văzut. Acest roman recent este o reușită. Una în plus.