Critic și istoric literar de cursă lungă, Al. Ruja a impresionat lumea literară românească prin consecvența și coerența proiectelor sale. Pe una dintre liniile sale de activitate, a editat și comentat, revenind de mai multe ori asupra operei acestui autor, poezia lui Aron Cotruș. Pe alta, la fel de tenace urmărită, a vrut să dea – și a dat – o istorie literară a scrisului beletristic contemporan din Vestul țării. A rezultat o carte importantă, masivă, care chiar dacă nu și-a propus exhaustivitatea, selectând valoric autorii prezenți în cuprinsul cărții, trasează convingător linii de forță și adună o pluralitate semnificativă de poeți, prozatori, eseiști și critici, configurând nu doar un spațiu bănățean al literaturii, ci adunând în jurul acestuia și ținuturile arădean și bihorean, ori cel hunedorean. Procedând astfel, autorul nu revendica vreo autonomie regională, ci doar dreptul la o bună reprezentare a unui perimetru literar mai puțin luat în seamă de istoriile scrise la centru. Se revendica, astfel, o mai justă reprezentare a valorii creatoare în câmpul scrisului, un ansamblu național de creatori și opere, neoprindu-se doar la cele trei locuri de pe podiumul ipotetic olimpic.
Dacă s-ar căuta legătura între atenția spornică față de poezia scrisă cu dalta, în bazalt, a lui Aron Cotruș și perimetrul literaturii din vestul țării, cheia ar fi, probabil, una biografică. După cum se știe, o parte din activitatea lui Aron Cotruș de după Primul Război Mondial s-a desfășurat în ambianța urbană ofertantă a Aradului de atunci, adică tot în zona căreia Al. Ruja i-a dedicat cea mai mare parte din eforturile sale de consemnare critică. Profesor o vreme la Chișineu-Criș, pe un alt râu decât Mureșul, el a rămas, totuși, și în această ipostază arondat ținuturilor pe care le-a măsurat și treierat cu privirea sa scrutătoare, încercând să stabilească nu doar ierarhii, ci și elementele necesare de relief și cromatică pentru obținerea unei imagini cât mai vii și mai adecvate.
În îndărătnicia cu care s-a ținut mereu de planul său, în reluarea și treptata expandare a acestuia până la dimensiunile la care a ajuns în anii din urmă se recunoaște, fără prea multă greutate, stirpea de cărturar ilustrată cu mai bine de un secol în urmă de Ioan Slavici. Al. Ruja s-a lăsat tentat de marile construcții, semn că este un creator din stirpea celor care nu se mulțumesc cu contribuții și marginalii, pentru că în mintea și în sufletul lor cultura rămâne un megalopolis. În el intră eseuri, articole, studii și monografii, mari sinteze și ediții critice, deopotrivă. Ba chiar mai mult de atât, dacă este să se țină seama și de tentațianotației cotidiene, a jurnalului. În cazul acestui condeier înzestrat cu un spirit rațional, analitic, echilibrat, atent la nuanțe și ținând mereu seama de vechea invenție elină pe care o numim „măsură”, căutarea expresiei celei mai adecvate se înfăptuiește într-un orizont al decantării și al unei adeziuni naturale la clasicitate.
Atracția față de marile proiecte transpare și din unele însemnări de jurnal (citatele din acesta provin din volumul Printre cărți – prin ani, Timișoara, Ed. Universității de Vest, 2009, unde partea a doua a cărții este ocupată de un „Jurnal din mileniul trecut”, reprodus fragmentar). În 24 martie 1996, într-o duminică, Al. Ruja reținea că a primit o scrisoare de la Marian Papahagi. „La timpul potrivit voi răspunde solicitării de a colabora la Revista de Studii Româno-Italiene, pe care intenționează să o scoată la Cluj. («De altfel v-aș fi îndatorat dacă mi-ați semnala posibile intrări pentru amintita enciclopedie, referitoare la italienii care au ajuns de-a lungul timpului în partea de Vest a țării (scriitori, universitari, oameni de cultură, pictori, arhitecți, la românii care au avut contact cu Italia (unul e, de pildă, dl. Iosif Cheie-Pantea, dar sunt și alții, de ieri și de azi) etc. Dacă ideea noastră vă interesează, vă pot oferi cu multă plăcere posibilitatea de a colabora la ea. De fapt, vom începe prin a publica o Revistă de Studii Româno-Italiene, pentru că până la Enciclopedie mai este drum lung»)”. Deși prins în mrejele propriilor șantiere de o anvergură deloc neglijabilă, Al. Ruja își propunea – cum se vede – să răspundă afirmativ invitației lui Papahagi. Din nefericire, doar câțiva ani mai târziu, universitarul clujean avea să se săvârșească din viață, șantierul său enciclopedic rămânând suspendat. Mai dăruit de zei cu zile, Al. Ruja izbutea să își continue strădaniile, înzestrând, în cele din urmă, peste decenii, cultura noastră, nu doar cu o ediție robustă din creația cotrușiană, ci și cu îndelung elaborata istorie literară care spărgea șirul celor calibrate național, propunând o viziune regionalistă ce și-ar putea găsi replici și pentru celelalte zone ale țării.
Istoria literară a lui Al. Ruja nu este „transilvanistă”. Transilvania nu are încă o istorie similară a valorilor sale literare. S-ar putea spune că este mai curând o provocare la adresa Ardealului pe care o formulează în numele mândriei – nu însă și a semeției – bănățene.
În elanul său de a aduce împreună într-o sinteză proprie valorile contemporane ale apusului românesc, Al. Ruja își mărturisea în jurnal stupoarea în fața dihoniei suscitate în rândul condeierilor de dinamica revoluționară a începutului de an 1990. În 28 martie 1990, el consemna: „Văd cu stupoare că, în revistele așa-zis literare, se face numai politică. Scriitorii se acceptă sau nu, se scrie despre ei sau nu, dar nu pe criterii estetice, ci pe criterii politice. Un spirit de vendetta bântuie lumea literară. Cele mai abjecte acuze ies din gura unor scriitori, critici literari etc. Referitoare la confrați. În unele cazuri nici nu mai este critică literară sau polemică ci, pur și simplu, «vomă literară»”. Deversarea umorilor în forme pamfletare care nu atingeau aproape niciodată statutul de creație din cuvinte cu dreptul la aspirații estetice, rămânând doar formulări directe, brutale și deloc îngrijite, îl umplea de silă pe omul echilibrului și a temperanței.
Dar destinul textelor îl frapa și sub alte aspecte. În 22 iunie 1991, constata „aceeași violare a corespondenței și a coletelor” ca în timpul dictaturii abia înlăturate, semn că schimbarea de fond întârzia. În aceeași ordine de idei, dar cu o tentă kafkiană sau, și mai și, de teatru absurd, corespondența ajungea să îi prilejuiască, peste câțiva ani, și alte revelații. Astfel, în 28 noiembrie 1995, marți, el primea „De la Aurel Turcuș, o scrisoare a lui Dorin Tudoran, pe care acesta mi-a trimis-o în 1978 (?!) pe adresa redacției Orizont. A recuperat-o atunci, dar nu mai știa unde a pus-o. A găsit-o acum. Și Dorin Tudoran și alții credeau că lucrez la Orizont, ori eu eram departe de Timișoara, dar publicam frecvent în revistă. Deși treceam o dată – de două ori pe lună prin Timișoara, «colegii» de la revistă «uitau» să-mi dea scrisorile. Așa se face că o scrisoare de la Ben Corlaciu am primit-o după ani, când poetul era deja în Franța. Eu, neștiind acest lucru, i-am răspuns pe o adresă din București, dar mereu primeam scrisorile înapoi”. Cine punea la păstrare și de ce un schimb de scrisori nevinovat între doi beletriști profesioniști? Și de ce nu putuse afla la timp că Ben Corlaciu părăsise țara, astfel încât a-l căuta la vechea adresă bucureșteană era cu totul nepotrivit? Ceva continua să nu funcționeze în dreapta desfășurare a lucrurilor…
Preocupat mereu de soarta literelor de la noi, Al. Ruja nota cu o zi înaintea morții lui Marin Sorescu, în 7 decembrie 1996: „literatura română trăiește sub un destin tragic. Revizuiri și contestații, certuri și harțe, iar edițiile din clasici, «interbelici» merg greu sau nici n-au început… Ce să mai vorbim despre scriitorii din generația lui Sorescu?!”. Pentru Al. Ruja, nu este vorba, așadar, despre lipsa unei organizări programatice a muncii de punere în circulație și de restituire a moștenirii noastre literare, ci de un destin tragic. El pare să explice această rămânere în urmă prin factori care transcend voința și putința umană. Este ceva dincolo de noi care împiedică salturile spectaculoase înainte ale culturii de la Dunăre și Carpați, o fatalitate funestă. Nu este, fără îndoială, o scuză, ci mai curând un răspuns care vine din profunzimile unei firi de luptător conștient de zările înțesate de nori sub care a hotărât să își ducă lupta solitară, indiferent dacă vremea ar fi bună sau rea.
Spunând asta, mă bazez pe o însemnare din 7 iunie 1997, sâmbătă: „Între viață și moarte pasul este foarte mic. Nu știu dacă nu cumva fiecare pas din viață este, de fapt, unul înspre moarte. Tragedia esențială sub care trăiește omul este cea a zbaterii inutile. Lipsite de sensul creației, oricare dintre gesturile vieții își pierde sensul sau rațiunea. Și, dacă se poate vorbi de vreun sens al existenței umane, atunci acesta trebuie să fie înspre creație”. Este programul unei vieți și convingerea pe care întreaga activitate a profesorului și omului de litere pare că s-a bazat și se bazează.