A fost odată un cinema – Anchetă

 

 

În continuarea anchetelor pe care le-am inițiat, de-a lungul ultimilor ani, pentru revista Steaua, propun o altă temă de dezbatere: practicile de consum cinematografic din timpul comunismului.

            Există mai multe prejudecăți despre cinematografia noastră din timpul regimurilor stalinist și ceaușist – iar două m-au preocupat în mod deosebit. Prima este aceea că tot ceea ce s-a făcut în perioada socialismului de stat a fost „rău”. Că filmele reprezentau o formă primitivă și nocivă de propagandă, desuetă din punct de vedere „politic” și inutilizabil estetic. O altă idee preconcepută este aceea că filmul românesc realizat în timpul comunismului a existat într-o izolare similară cu autarhia politică din anii 80. Percepția generalizată este aceea că filmele au apărut într-un fel de oală sub presiune a naționalismului sau a lipsei totale de racordare la ceea ce se întâmpla în Occident.

            Trebuie, însă, să acceptăm că a existat o bogată cultură cinematografică în acea perioadă, aceasta fiind conectată și sincronizată cu cele mai noi experimente în domeniul cinematografic. În plus filmele au avut un important rol cultural, care se manifesta și în afara sălilor de cinema. S-au publicat cărți despre cinema, au existat reviste precum „Cinema” iar revistele culturale găzduiau cronici actuale de film. În plus filmele străine erau disponibile și ele au influențat atât cineaștii de la noi, cât mai ales cinefilii.  În condițiile în care astăzi mai avem doar o mână de săli de proiecție, iar cele mai multe orașe ale „României capitaliste” nici măcar nu mai au cinematografe, „urâta” Românie comunistă avea sute de săli.

            De aici decurge a doua întrebare majoră, ce a însemnat „a vedea cinema” în vremea comunismului? De ce unele filme ne fac în continuare plăcere, dincolo de trecerea timpului? O primă idee, relevantă cred eu, care reiese din aceste răspunsuri avizate, rămâne aceea că ideologia acestor filme, deși era explicită și directă, era de multe ori pusă între paranteze în mod conștient. Spectatorii, chiar și aceia care erau încă tineri în perioada respectivă, aveau conștiința faptului că unii regizori făceau compromisuri și că filmele trebuiau consumate cu grijă. Filmele aveau pur și simplu rol escapist, le permiteau oamenilor dintr-o Românie comunistă să evadeze în spații și lumi imaginare, altele decât cele din viața de zi cu zi.

            Cinemaul „comunist” merită să fie re-evaluat și re-contextualizat, dincolo de disputele privind impactul politic al unui tip de organizare socială ale cărei calități și defecte vor fi înțeles, probabil, peste câteva generații. (Doru Pop)

 

1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă.
2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ai defini?
3. Ce filme din acea perioadă ai vizionat după 1989? Ce filme ai vrea să revezi din acea perioadă? De ce?
4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ai văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?
5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care îți amintești. Unde și în ce condiții l-ai văzut? Ce impact a avut acest film asupra ta?
6. Cum ai defini azi rolul politic al acelor filme? Cum te raportezi acum la ideologia dominantă?
7. Care este regizorul tău preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra ta?
8. Descrie practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeai la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luai informații despre filme etc.?
9. În anii 80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrie experiența ta cu acest tip de vizionare a filmelor.
10. Ce filme românești din perioada comunistă te-au impresionat? De ce?
11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea ta?
12. Ce filme internaționale ai văzut în perioada comunistă, care te-au impresionat? De ce le consideri memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea ta?
13. Ai văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația ta cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?
14. Ce impact au filmele tale preferate din „era comunistă” asupra gândirii tale estetice, artistice, sociale?

 

 

 

 

Le mulțumesc acestor filme că s-au lăsat văzute de mine

 

Ana Barton, scriitor

 

1. Reconstituirea, D’ale carnavalului, Concurs, Noiembrie, ultimul bal, Pădurea spânzuraților, Moara cu noroc, Moromeții, Probă de microfon, Ediție specială, Valurile Dunării.

 

2. Există filme bune și filme proaste. Și n-au legătură nici cu epoca, nici cu trama.

 

3. Reconstituirea, Moromeții, D’ale carnavalului, Noiembrie, ultimul bal. Aș vrea să revăd O scrisoare pierdută a lui Sică Alexandrescu. Pentru atmosfera lui.

 

4. Faleze de nisip. E un film care n-a ieșit din mine niciodată, visez uneori secvențe din el. Nu e-n niciun top. E ca dragostea aia implauzibilă și singura, de altfel.

 

5. Gară pentru doi. Sigur nu a fost primul, dar a fost cel care mi-a spulberat retina, cu zăpada aia albă care scârțâia ca un oceam solid sub pașii lor. Și care, deși eram copil mic atunci, m-a tulburat foarte tare. N-ai zis film românesc. L-am văzut la cinematograf. Mă duceam să văd fiecare film nou; am văzut și din alea chinezești și coreene, cu fete care aveau cozi lungi și împletite pe care le foloseau pe post de sabie sau de arcan. M-a copleșit acel film. Atunci am înțeles că dragostea e cineva, nu ceva. Eram destul de mică, n-am înghițit ușor treaba asta.

 

6. Dacă e vorba despre filmele cu ideologie comunistă, atunci e limpede: erau făcute să valideze sistemul și să-ți arate cât de fericit ești în societatea aia. Dacă spui politic în sens larg, atunci este vorba despre impactul artei asupra omului. Adică unul crescător, formator, covârșitor. Mă raportez la fel ca atunci: ideologia comunistă a distrus în noi ce aveam mai de preț: începutul de încredere în noi ca nație. Ne-a oprit din creștere, ne-a îmblonăvit de nanism societal.

 

7. Dan Pița. Opera lui mi-a adăugat temeri și mi-a dăruit revelații. Chestiune compensatorie, până la urmă.

 

8. Mă duceam singură la film, adică la cinematograful Independența din Târgoviște. Urmăream programul când veneam de la școală: făceam o buclă, vedeam ce film urmează, în ce zile, la ce ore, și decideam când mă duc. O singură dată am fost la Cinema Victoria, să văd Sindbad Marinarul. Mai știi mâna aia a vrăjitorului? Mâna care se lungea, cobora pe scările spiralate, până la victimă? Ce coșmaruri strașnice am avut din cauza ei! Independența era un cinematograf nou-nouț, mă simțeam acolo mai bine decât acasă. O singură dată am fost cu fratele meu, avea patru ani. Nu i-a plăcut și-a vrut să plecăm. Pentru asta, nu l-am mai luat niciodată la film. În vara asta, fata mea, în vârstă de 15 ani, mi-a zis că ea și prietenii ei își fac veacul pe scări la Independența și că cinematograful este o ruină. Într-o seară, au găsit ușile deschise și s-au furișat acolo. I s-a părut fascinant, m-a sunat imediat și mi-a zis că e o lume atât de veche și plină de nostalgie pentru ea. Era ca și cum ar fi descoperit niște arhive importante sau biblioteca din Alexandria, mi-a plăcut starea ei. M-a dus înapoi, la mine copil.

 

9. O, Doamne, Rain Man! Filmul care m-a făcut să mă simt om. Dar și Rambo, Rocky, Wanted Dead Or Alive, Working Girl, Dansând cu lupii, Out of Africa, Kramer contra Kramer. Filmele și muzica, pentru că abia apăruse MTV, abia se năștea videoclipul. Erau pentru mine o formă de a conștientiza mărimea și diversitatea lumii și a societăților. Chestia asta cu diversitatea e o lecție perpetuă.

 

10. Vedeam toate filmele pe care le puteam vedea. Era o formă de evadare în poveste, așa cum erau și cărțile. Moromeții e un film care m-a destructurat. Eram deja mare, în primul an de liceu. Începeam să înțeleg rolul imaginii în film, adecvarea actorilor la roluri, ce înseamnă, de fapt, regia. La asta m-au ajutat frenezia, chit că lipsită de discernământ – dar alea erau vremuri în care să refuzi vreun film? –, cu care vedeam filme și faptul că citeam revista și almanahul Cinema.

 

11. Răspunsul e conținut în întrebare. Un uriaș rol formator, dimpreună cu literatura, teatrul, pentru că mergeam și la teatru, muzica – ascultam viniluri până le stricam – și arta plastică.

 

12. Am zis mai sus, când m-ai întrebat de filmele văzute la video. Se mai dădeau și la televizor uneori filme, dar nu-mi amintesc să mă fi impresionat ceva. Dar cinci seriale, da: Om bogat, om sărac, Linia maritimă Onedin, Singur pe lume, Marco Polo, Cristofor Columb. Dacă nășteam băiat, l-ar fi chemat Cristofor. Bine, și pentru semnificația numelui, să știi. Dar ultimele trei chiar erau seriale sau le rupeau comuniștii, să ni le dea pe bucățele?

 

13. Sigur că le-am văzut. Pe toate. Sigur că mi-au plăcut. Eram copil, erau povești filmate. Erau nutrienți în lumea aia seacă și searbădă. Înțelegeam eu deșănțarea propagandistică, dar nu-mi păsa. Erau forme de evadare, chiar și așa, zdrențuite și șchioape. Nu știu de ce mi-am adus aminte acum de filmul Prin cenușa imperiului, că ăla e filmul lui Andrei Blaier, nu al lui Nicolaescu. Un film foarte bun, l-am revăzut de curând, n-aș mișca nimic în el.

 

14. Filmele mele preferate din era comunistă, că tot am zis de Prin cenușa imperiului, film care n-are nicio treabă cu comunismul, sunt filme care transcend orice epocă, așa cum o fac și marea literatură, marea muzică, arta plastică de valoare. Ele sunt artă și vor fi oricând artă. Așadar, un impact major asupra creșterii mele estetice, artistice și sociale. Le mulțumesc acestor filme că s-au lăsat văzute de mine.

 

 

 

Aparțin generației care s-a „educat sentimental” cu filme

 

Ioana Bot, critic literar

 

1. Nu cred că pot face un top, motivațiile listei mele sunt mult prea personale. Pe lista mea ar figura – nu neapărat în această ordine – Reconstituirea, Diminețile unui băiat cuminte, Concurs, Glissando, De-aș fi Harap Alb, Tănase Scatiu, Nunta de piatră, Baltagul, Operațiunea Monstrul, Enigma Otiliei, Cursa, Moromeții, Valurile Dunării…

 

2. Cred că aș include în această categorie filmele care se foloseau de decorul contextului istoric pentru a prezenta, esopic, chestiuni general-umane și chiar unele îndreptate împotriva sistemului (comunist – sau a oricărui sistem dictatorial).

 

3. Multe, toate cele din lista de mai sus, altele – vizibil nereușite. Dar ele fac parte din amintirile tinereții mele. Îmi face bine inclusiv să le revăd pe cele proaste și să rîd de ele. Sau să îmi amintesc momente din tinerețea mea, legate de ele.

 

4. Dacă vă referiți la filmele „memorabile” indiferent de orînduirea în care au fost produse, atunci… lista mea e foarte lungă. Filmele lui Chaplin, de pildă, toate. Dar și – surprise! – Moscova nu crede în lacrimi sau Gară pentru doi. Hiroshima, mon amour, dar și serialele BBC care ecranizau literatură clasică engleză și „se dădeau” la televiziunea noastră socialistă prin anii 70 – 80. Henric V al lui Laurence Olivier, văzut poate prea devreme, m-a determinat, însă, să mă apuc de citit teatrul lui Shakespeare în traducere, mai întîi, apoi în original. Și să îi port lui sir Laurence un amor nestins de trecerea vremii.

 

5. Aveam cam 3 sau 4 ani cînd au început să mă ducă la cinema (nu am avut televizor în casă pînă cînd am împlinit eu 16 ani). Nu mai știu exact dacă a fost 101 Dalmațieni (la cinematograful clujean Timpuri noi, unde veneau filmele pentru copii) sau De-aș fi Harap Alb (tot acolo) sau Sunetul muzicii (la cinema Republica, cred…). Din primul am rămas cu dorința neostoită de a avea un cîine – și cu obsesia de a vedea toate filmele Disney, întotdeauna; din al doilea – cu o pasiune înfocată pentru Florin Piersic (mi-a trecut pe la 6 ani, cred); din al treilea – cu modele de rochii, cu cîntece pe care le lălăiam toată ziua prin casă, cu modelul tunsorii lui Julie Andrews… Văd că numai de amorul pentru Piersic m-am lecuit în cei 50 de ani de-atunci.

 

6. Nu am simțit că ar avea, pentru mine, nici un rol politic. Nici atunci, nici acum.

 

7. Liviu Ciulei, desigur. Dar nu numai pentru regie, ci și pentru interpretare. Studiul meu de „debut” ca specialist (într-un volum colectiv, consacrat de profesorul Mircea Zaciu lui Liviu Rebreanu), era despre Klapka și aș fi vrut să i-l dedic, explicit, lui Ciulei, pentru că mi l-a dat pe Klapka mai bine decît toată exegeza. Profesorul, sobru, s-a opus dedicației.

 

8. La noi în casă se citeau reviste cu substanțiale cronici de cinema: „Contemporanul”, apoi „România literară”. Părinții mei se luau și după cronicile de acolo. La multe filme românești mă mai duceam și „cu școala”. Cînd am ajuns la liceu, filmele bune ni le recomandau și profesorii (așa l-am descoperit pe Tarkovski, cu Călăuza). Mergeam la cinematografele clujene din centru (folclorul urban spunea că la cele de la periferie sunt purici în tapițeria scaunelor și ne era frică), de cîte ori apucam. Biletele nu erau scumpe, timp aveam…

 

9. Am avut-o foarte rar, aproape deloc: cum zic, nu aveam televizor în casă, deci – nici videoplayer. Iar să mergem la alții ca să vedem filme… pur și simplu cred că nu aveam prieteni care să aibă aparatura necesară. Uneori, se mai nimerea să ajung în asemenea case; îmi amintesc că nu mi-a plăcut: imaginile erau neclare, iar vocea românească din off care traducea (rău) mi s-a părut de-a dreptul insuportabilă.

 

10. Mă simt legată de partitura cîte unui mare actor – în vreun rol, mai degrabă decît de filme în ansamblul lor. De Klapka-ul lui Ciulei, de pildă. Sau de Sașa Comăneșteanu a Cătălinei Pintilie, din Tănase Scatiu. Sau de Morometele lui Victor Rebengiuc. De Cantemir-ul siropos la lui Alexandru Repan. Ca niște interpretări memorabile ale unor piese simfonice cunoscute.

 

11. Educație estetică? Probabil. Educație sentimentală – cu siguranță.

 

12. Îmi asum grandoarea frazei: eu cred că aparțin generației care s-a „educat sentimental” cu filme ca Gară pentru doi, Amintirea unei mari iubiri, Casablanca sau Siberiada. Care s-a educat etic cu alde Citizen Kane, 12 oameni furioși sau cu …Poruncile lui Kieslowski. Am învățat să respirăm marea istorie din ecranizările după Război și pace sau din filmele lui Wajda… și tot așa.

 

13. Le vedeam, dar nu pe toate și nu neapărat la apariție. Doar dacă ne duceau cu școala, de musai. Cei din jurul meu m-au deprins foarte repede să rîd privindu-le. Să particip la concursuri (familiale, ad-hoc) legate de anacronismele din filmări, de erorile detaliilor istorice. Rîdeam de ne prăpădeam, învățam replici ca să le folosim apoi într-un fel de cod „en contre-emploi”… Ca și acum. Decît că o făceam în intimitatea casei, a cercului de prieteni etc.

 

14. Sper să fi răspuns la asta destul de limpede în cîteva din cele de mai-nainte.

 

 

 

Greu găsesc în palmaresul cinematografiei naționale filme „comuniste”

 

Călin Căliman, istoric și critic de film

 

1. Fără a stabili o ordine cronologică, aș introduce printre cele mai bune zece filme românești din epoca comunistă filme precum Pădurea spânzuraților de Liviu Ciulei, Moara cu noroc de Victor Iliu, Reconstituirea de Lucian Pintilie, Croaziera de Mircea Daneliuc, Nunta de piatră de Mircea Veroiu și Dan Pița, Meandre de Mircea Săucan, Lumina palidă a durerii de Iulian Mihu, Secvențe de Alexandru Tatos, Iacob de Mircea Daneliuc și Rochia albă de dantelă de Dan Pița. Niciunul dintre ele nu este film „comunist”…

 

2. Greu găsesc în palmaresul cinematografiei naționale filme „comuniste” (în afara celor de propagandă, fluierate la festivalul de la Costinești, filme pe care le-am uitat repede). Un prim film ar fi Răsună valea de Paul Călinescu (dar intru cu răspunsul într-o întrebare ulterioară!), un film pe care l-am văzut la o vârstă adolescentină. Trebuie să mărturisesc că filmul nu m-a impresionat în mod neplăcut, ba aș zice chiar dimpotrivă. Faptul că acțiunea se desfăsura pe un șantier adevărat, în mijlocul munților, printre explozii autentice, iar personajele, multe dintre ele, erau muncitori reali a însemnat un lucru efectiv nou pentru spectatorul de film din epocă. Dintre filmele „obsedantului deceniu”, apoi, Directorul nostru de Jean Georgescu, Moara cu noroc de Victor Iliu și Viața nu iartă de Iulian Mihu și Manole Marcus au fost adevărate „revoluții estetice”

 

3. Răspunsul meu se leagă de răspunsul la întrebarea precedentă. Am revăzut recent, de pildă, Directorul nostru de Jean Georgescu (și performanța satirică regizorală, ca și cea interpretativă a actorilor principali, Grigore Vasiliu Birlic și Alexandru Giugaru, rămân extraordinare), Moara cu noroc de Victor Iliu (și m-am bucurat să-i am alături pe cârciumarul Ghiță de odinioară și pe frumoasa Ană, pe Constantin Codrescu și Ioana Bulcă adică) și Viața nu iartă de Iulian Mihu și Manole Marcus (și m-au impresionat actualitatea și modernitatea filmului de ieri)

 

4. Pe lângă filmele din top 10, aș aminti titluri precum Un film cu o fată fermecătoare de Lucian Bratu, Proba de microfon de Mircea Daneliuc, Dincolo de nisipuri de Radu Gabrea, Directorul nostru de Jean Georgescu, Moromeții de Stere Gulea, Secretul armei secrete de Alexandru Tatos, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte de Sergiu Nicolaescu, De-aș fi..,.Harap Alb de Ion Popescu Gopo, Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu de Malvina Urșianu, Felix și Otilia de Iulian Mihu, Ilustrate cu flori de câmp de Andrei Blaier, Trecătoarele iubiri de Malvina Urșianu, Mihai Viteazul de Sergiu Nicolaescu, și lista ar putea continua…

 

5. Am răspuns indirect la această întrebare: primul film vizionat în perioada comunistă a fost Răsună valea de Paul Călinescu, eram elev la Brașov, asta se întâmpla pe vremea când orașul avea cinematografe și în centru, la Cinematograful „Popular” de pe strada numită pe atunci „7 Noiembrie”, am amintit ce impact a avut asupra mea. Tot cam pe atunci, și tot acolo, am văzut și filmul În sat la noi de Jean Georgescu și Victor Iliu, un film pe care nu l-am revăzut niciodată, dar simt că ar trebui reconsiderat, nu numai pentru că poeta Nina Cassian scria frumos despre el (în „Contemporanul” din 21 septembrie 1951): „Un câmp, o uliță, o ogradă, o fată cu o ie înflorată, trecând zorită drumul, o casă: suntem, într-adevăr suntem În sat la noi. De cum auzi primele replici rostite în grai românesc, simți o puternică emoție, care suie cu fiecare imagine: emoție mereu proaspătă de a vedea un film al nostru, rod al muncii noastre, un film despre viața noastră”, dar și pentru că autorii și-au confirmat ponderea și prestigiul estetic în filmul românesc. Jucau în pelicula de la începutul anilor ’50 Constantin Ramadan, George Manu, Nucu Păunescu, Aurel Ghițescu, Liviu Ciulei (da, aceasta era intrarea în cinematograf a actorului de 28 de ani Liviu Ciulei!)…

 

6. Rolul politic? N-aș răspunde decât la întrebarea a doua: cu zâmbetul pe buze…

 

7. „Acea epocă” cuprinde, desigur, mai multe epoci, pentru că nu aș amesteca, de pildă, anii ’50 ai veacului trecut cu anii ’80. Din primii ani ai noii cinematografii, regizorii mei preferați au fost Jean Georgescu, Victor Iliu, pe urmă au apărut Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, am urmărit cu interes creația altor regizori precum Iulian Mihu și Manole Marcus, Lucian Bratu, Malvina Urșianu, Andrei Blaier, din „generația 70” simpatia mea a mers inițial spre Mircea Veroiu și Dan Pița, pentru ca ulterior să mă atașez și de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Radu Gabrea și ulterior de Stere Gulea, așadar am avut mulți regizori preferați de-a lungul anilor, și fiecare a avut un impact aparte, specific, asupra mea.

 

8. Din anul 1957 am devenit cronicar de teatru și film al revistei „Contemporanul”, așadar, prin forța lucrurilor, am participat la premiera fiecărui film românesc, despre care mi-am spus opinia în cronicile și cărțile mele publicate de-a lungul anilor. Am fost, așadar, un spectator privilegiat, având la dispoziție, permanent, materiale de presă referitoare la filmele în cauză, pe unii dintre regizori cunoscându-i personal, ba avându-i chiar studenți (Mircea Veroiu, Dan Pița, Nicolae Cabel, Timotei Ursu, Nicolae Oprițescu, Andrei Cătălin Băleanu, Felicia Cernăianu, Constantin Vaeni ș.a.).

 

9. N-am o experiență deosebită în acest domeniu, și, oricum, practica filmelor pe video nu are legături strânse cu filmul românesc.

 

12. O să amintesc acum și aici doar primul film internațional care m-a impresionat, văzut ca elev, în Brașovul tinereții mele, printre zeci de filme sovietice: este vorba despre filmul englez care rula cu titlul românesc Drumul spre stele, ulterior am aflat că era vorba despre filmul din 1946 A Matter of Life and Death de Michael Powell și Emeric Pressburger, un film cu David Niven, Roger Livesey, Raymond Massey, Kim Hunter, Marius Goring. Mă impresionase la acest film – care spunea povestea unui aviator englez, rănit grav în cel de al doilea război mondial și aflat, cum o spune și titlul, între viață și moarte – faptul că, la un moment dat, timpul se oprea în loc, în momentul în care câteva personaje jucau ping-pong , de pildă, și mingea se oprea deasupra fileului. Revăzând filmul mai târziu, am înțeles că avea o solidă  încărcătură filosofică, pe care n-am receptat-o în copilărie, dar respectiva oprire a timpului, scările care duceau spre cer sau superba grădină cu flori roșii din acest film sunt imagini care m-au însoțit toată viața și  „drumul spre stele”, nu cred că exagerez,  mi-a deschis și facilitat drumul spre film.

 

13. Nu consider filmele regizorului Sergiu Nicolaescu „filme de propagandă istorică”, dimpotrivă, Mihai Viteazul, de pildă, film scris de Titus Popovici, cred că este un film istoric cu reale și sigure virtuți estetice, morale și filosofice. Poate doar un film precum Mircea să sufere din acest punct de vedere, dar altfel nici primul film istoric al regizorului, Dacii, nu are nicio vină că a fost inclus în „ligheanul” epopeii naționale, așa cum nici filme precum Columna de Mircea Drăgan sau ca Tudor de Lucian Bratu nu pot fi condamnate din această perspectivă.

 

14. După cum am încercat s-o spun până acum, am multe filme preferate văzute în „era comunistă” dar nu consider niciunul dintre ele drept film comunist. Dimpotrivă, în diferite faze evolutive din istoria filmului românesc au apărut filme de-a dreptul neverosimile, în condițiile drasticei cenzuri din epocă, le-aș numi chiar disidente, așa cum au fost filme precum Directorul nostru de Jean Georgescu în anii ’50 o virulentă satiră a birocrației socialiste) sau Croaziera în anii ’80 (o cruntă sfidare a regimului prezidențial totalitar). Oare titluri de filme precum câteva din anii ’80, Sfârșitul nopții, La capătul liniei sau Noiembrie, ultimul bal nu anunțau sfârșitul din decembrie 1989? Gândirea mea „estetică, artistică și socială” (ba chiar și cea filosofică, morală și politică), toate, au fost încântate de această stare de fapt a filmului românesc.

 

 

 

 

Daneliuc, Tarkovski & o jună clujevită

 

Ruxandra Cesereanu, scriitor

 

Voi răspunde la toate întrebările la un loc, întrucât nu pot să le despart, unele derivă din altele, se amestecă, se ramifică, alcătuiesc un corp comun de idei și provocări la memorie și la o reacție mentalitară legată de filmul românesc în comunism.

Nu aș numi neapărat filmele pe care le înșir acum ca fiind cele mai bune, dar ele sunt cu siguranță cele la care eu am vibrat acut și de care am fost marcată. Le înșir, totuși, fără să le numerotez pe vreun loc sau altul și fără să respect vreo ordine cronologică: Probă de microfon, Croaziera, De ce trag clopotele, Mitică?, Glissando, Pădurea spânzuraților, Concurs, Mihai Viteazul, Nunta de piatră, Prin cenușa imperiului, Faleze de nisip.  Cât despre Secvențe, filmul de marcă al lui Alexandru Tatos, nu l-am văzut decât după prăbușirea regimului comunist, dar consider că este unul dintre cele mai inovatoare pelicule făcute în acea perioadă și nu înțeleg cum de mi-a scăpat și nu l-am vizionat la ceasul ieșirii sale pe piața cinematografică autohtonă.

După cum reiese și din lista de mai sus, s-ar putea spune că am fost o daneliuciană și cu siguranță am fost așa ceva: Mircea Daneliuc mi se potrivea la nivel de construct ideatic, era un altfel de regizor, avea ironie și sarcasm față de realitate și scene autentice de viață, dar avea și coșmaresc oniric. Era bifurcat, adică, și ambivalent. După 1989, am revăzut câteva din filmele lui Daneliuc (mai ales Croaziera), Lucian Pintilie (cu filmul deja invocat, inspirat de teatrul lui Caragiale, dar și de regimul totalitar ceaușist) și, uneori, revăd cu voluptate hâtră o comedie specială, care nu are vreo regie marcantă, dar oferă un regal actoricesc – este vorba de Operațiunea Monstrul, film în care Octavian Cotescu, Toma Caragiu și Marin Moraru alcătuiesc un trio delicios.

Nu sunt sigură, memoria îmi poate juca feste, totuși cred că primul film românesc de care îmi amintesc este Pădurea spânzuraților, în regia lui Liviu Ciulei. La ceasul când l-am vizionat mă interesa, însă, mai degrabă strict ca ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu. Tocmai de aceea îmi amintesc foarte bine și de filmul Ion, tot o ecranizare, faimoasă în epocă și cu miză ardelenească. Sau de Felix și Otilia, Pădureanca și altele. Îmi amintesc, desigur, și de filmele lui Sergiu Nicolaescu, întrucât rulau des și, vrând-nevrând, ajungeai să le vizionezi, fără să mai conteze calitatea lor sau propaganda pe care o conțineau. În Mihai Viteazul îmi plăceau teribil scenele de luptă (și muzica lui Tiberiu Olah), de pildă, mai puțin tenta romantică alocată personajului principal. Poate că, cine știe, Mihai Viteazul a fost cel dintâi film vizionat, acum că scormonesc în memorie cu tendință. Iar Pădurea spânzuraților va fi fost al doilea. Am văzut Mihai Viteazul la cel mai mare cinematograf din Cluj, care se numea Republica pe vremea aceea; în vreme ce Pădurea spânzuraților a fost un film văzut la televizor. Însemna ceva să te duci la cinematograful Republica, pe vremea aceea. Era un fel de ieșire în lume.

Făceam abstracție de ideologia conținută de filmele văzute în comunism. Niciodată nu am vizionat filme execrabile, ci eventual filme pasabile, datorită interpretării actoricești ori regiei ori efectelor speciale ori interesului meu pentru reușita ecranizării (când era vorba de cărți celebre, adaptate). În filmele cu gangsteri ale lui Sergiu Nicolaescu, mă interesau mai degrabă personajele negative sau cele picaro și marginale, nu personajele eroizate. Mă amuzam de intriga comunistă facilă și confecționată caraghios în sens eroic, drept care nu îi acordam vreo atenție anume. Pricepeam că era o convenție sau un pact al regizorului cu patronii ideologici care îi permiteau să facă filme. Era oricum mai bine să vezi filmele lui Sergiu Nicolaescu, oricât de aservit ideologic ar fi fost acest regizor, decât filmele majoritar execrabile care împânzeau cinemaul băștinaș și de care nu mai scăpai nici la televizor, secondând filmele sovietice impuse și tendențioase.

Când am văzut Probă de microfon, aveam 16 ani, cred, sau poate 17 ani, am știut că e un altfel de film, un altfel de regizor. Era ceva acolo care mă pusese pe gânduri mai abitir decât oricare alt film. Era naturalețe și cinema viu, apoi era o relație specială între tandrețe și sarcasm ca metode de provocare emoțională, ontică, dar și cognitivă. Vizionând Probă de microfon am știut că trebuie să mai văd și alte filme (de Daneliuc sau de alți regizori titrați și valabili estetic) și să încep ceva nou, dincolo de literatură, să caut idei și imagini și în altă artă decât literatura în care mă simțeam deja confortabil. Daneliuc era inconfortabil și te provoca să ieși din tabieturi și idei știute. Datorită lui au început să mă intereseze și alți regizori precum Dan Pița, Nicolae Mărgineanu și alții.

Experiența mea de cinefil autentic a început, însă, cu un film rusesc. Era în toamna anului 1980, tocmai devenisem studentă la Facultatea de filologie (cum se numea pe atunci) când am fost să vizionez un film straniu (așa îmi fusese prezentat) despre o zonă bizară, cu personaje la fel de bizare. Era vorba despre Călăuza (Stalker), filmul lui Andrei Tarkovski. Am fost la film la cinematograful Arta, într-o sâmbătă dimineata, eram doar vreo cinci spectatori în sală, mirosea puternic a petrol, parchetul fusese proaspăt spălat cu petrol, ca să împiedice rozătoarele sau gândacii să își facă culcuș pe aici. Am fost realmente vrăjită de film, hipnotizată, deși nu-l pricepusem în întregime. Era, însă, ceva foarte rusesc, în sensul literaturii ruse abisale, în acel film, și mai ales era un desfășurător incredibil de imagini cu impact, care te tulburau lăuntric, cum nu mai văzusem și cum nu mai pățisem. Am ieșit zăpăcită în sens benefic de la film, confuză, tulburată, adâncită pe dinăuntru, meditativă, hărțuită ideatic și poetic. Și de aici a început totul, pasiunea mea pentru film, insistența relativ disciplinată (în măsura posibilităților, în acea perioadă de neostalinism ceaușist) de a vedea filme de cinematecă, de a cunoaște metodele și tehnica și gândirea unor regizori de marcă. Așa am ajuns să văd (în săli mici de cinematecă sau pe video) filme de Federico Fellini, Ingmar Bergman, Akira Kurosawa, Pier Paolo Pasolini, Michelangelo Antonioni, Francois Truffaut, Serghei Paradjanov, Orson Welles, Alain Resnais, Wim Wenders, Werner Herzog, Andrej Wajda și destui alții la fel de valizi regizoral (dar cei menționați au fost cei pe care i-am vizionat recurent și avid). Îmi amintesc impactul produs de filme precum Persona, Față către față, Fragii sălbatici, Fanny și Alexander (Bergman); Noaptea, Aventura, Eclipsa, Zabriskie Point (Antonioni); Amarcord, Giulieta și spiritele, Satyricon, La dolce vita, Casanova, E la nave va (Fellini); șocul produs de filmele lui Pasolini (în special Cele 120 de zile ale Sodomei). Revelația politică (anticomunistă) produsă de Căința, filmul lui Tenghiz Abuladze, care în România a declanșat furori subversive, în taină. Și tot așa. Aveam la Sibiu un grup de prieteni cinefili cu care alcătuiam un soi de club secret: ne întâlneam uneori la sfârșit de săptămână și vizionam la aparatul video câte trei-patru-cinci filme grele, de cinematecă (unul după altul), interzise în România comunistă.

Firește, am avut acces și la alte filme regizate de Tarkovski (finalmente le-am văzut pe toate), cel de la care a pornit aventura mea cognitivă în ceea ce privește cinemaul de artă. Năucirea produsă de Stalker a fost esențială și a avut efect întemeietor. La fel cum în receptarea filmului românesc totul a depins de autointerogarea mea că spectator în relație cu filmele și miza lui Daneliuc.

 

 

Exista erotism și voie bună și în filmele din comunism

 

Jan Cornelius, scriitor, traducător

 

Eu epoca comunistă am prins-o din fericire numai în parte, am fugit din România în decembrie 1977. Când eram copil la Rețita, în anii 60, eram „mda”, un mare cinefil. Erau patru cinematografe în oras, și la două dintre ele, cinematograful “Cultural” și cinematograful “23 August” vedeam, împreună cu un prieten de joacă, și el mare pitic cinefil, tot ce prindeam. După școală, sau înainte de școală, când orele aveau loc după-masa. De unde atâția bani să mergem la toate filmele? Păi bani n-aveam, dar îi cunoșteam pe cei care rupeau biletele, așteptam până când începea jurnalul de actualități, apoi mergeam la ei și întrebam: “Nenea, ne lăsați să intrăm?!”. Dupa ce ne lăsau să suferim un pic și dacă era bine dispus, respectivul nenea ne lăsa în general să intrăm în sala deja scufundată în intuneric. Așa am văzut în anii aceia o groaza de filme, cam tot ce trecea peste ecrane. Deci în mare parte filme sovietice de razboi, rusii erau toti perfecti și buni și îi bateau pe fascistii nemti de-i snopeau. Unele filme le vedeam de-abia de la jumatate, că mai devreme nu ma lăsau să intru, dar plotul era usor de refăcut, căci era mereu cam același. La sfârșit câștigau rușii, unul din ei mai o lua uneori pe căi gresite, neîndeplinindu-și norma la lucru, dar după aia intra în partid și devenea perfect. Nu priveam filmele astea desigur cu spirit critic, și  nu ne plicitseam chiar dacă le vedeam a treia oara, important era că se întâmpla ceva în afara realității acelui dirty old town, în care nu se întâmpla nimic.

Au fost și  experiente cinematografice dincolo de filmele de propaganda: îmi amintesc că la un moment dat, eram prin clasa a sasea, a  apărut un film, cu scene antologice de filme mute – “Vremurile de aur ale comediei” –   era pentru noi o bombă, un film de necrezut, gigantic. Ne tăvăleam pe jos de râs, imitam după aia scenele, ni le povesteam hohotind. Impresionante au fost și câteva desene animate de Disney, apoi filmele de capă și spadî cu Jean Marais și eram prin clasa a opta când a apărut la cinema Cultural „Veselie la Acapulco”, cu Elvis Presley, care cânta acolo mai multe cântece, într-un peisaj de vis. Filmul ăsta l-am văzut zilnic, în pauzele de la școală eram cu un coleg de clasă amândoi Elvis Presley și  țopăiam printre bănci, mișcându-ne șoldurile à la Elvis și mai știu să fredonez și-acum binișor melodiile din filmul ala.

Vreau să spun că privind lucrurile retrospectiv, propaganda comunista nu si-a atins tinta. Noi copiii aveam instinctul sigur al contrafacutului, al filmelor lozinca- le consumam  ca pe niste seminte de dovleac, fara ca ele sa ne lase à la longue vreo urma în spirit. Ele au devenit în amintire o masa gri, amorfa. Filmele de care cu adevarat imi amintesc, mi-ar mai place desigur și astazi, în ciuda unor kitsch-uri, care pot fi și ele charmante.

În adolescență ne tentau desigur la maxim filmele care erau interzise sub 18 ani – știu că rula candva un film după „O viață” de Maupassant și erau acolo cateva scene de pat, pe care un fericit prieten, care scăpase nu știu cum, în ciuda vârstei fragede, în sală, ni le tot povestea și repovestea, în timp ce nouă ne ieseau hormonii prin urechi. Mi-amintesc bine și de filmul „Madama Sans-Gêne” cu Sofia Loren. Era acolo o scenă care mă scotea din minți, în care Loren, jucând o spălătoreasa, spală rufe într-o piață, aplecată asupra ciubărului. Sânii opulenți îi sclipesc prin bluza udă, semitransparentă, deci vorbim de-un wet look din anii 60. Am căutat scena pe Youtube și chiar am regăsit-o, da, exista deci erotism și voie buna și în filmele din comunism (https://www.youtube.com/watch?v=Uffc2CsWg7o). De fapt, am povestit despre chestia asta duioasă și veselă și în ultima mea carte „Eu, Dracula și John Lennon“, care a apărut la Humanitas.

 

 

 

O umanitate care se sustrăgea propagandei

 

Sanda Cordoş, critic literar

 

1. Ca să pot răspunde acestei întrebări, ar trebui să am o cultură cinematografică şi anumite competenţe care, din păcate, îmi lipsesc. În ultimul deceniu comunist („deceniul satanic”, cum inspirat l-a numit Mircea Zaciu), care a fost, în mare măsură, şi deceniul formării mele, am vizionat multe filme, într-un stil pe care l-aş numi de cinefilie ocazională. Nici atunci, nici mai târziu n-am practicat o cinefilie sistematică (cu atât mai puţin un studiu cinematografic) care să-mi îngăduie să văd (aproape) tot, să discern şi să propun un top.

 

2. Filmele comuniste sunt filmele de propagandă, care încercau să impună, prin acest discurs artistic de mare audienţă, viziunea, tezele şi valorile ideologiei comuniste. Dintre filmele comuniste văzute de mine care au depăşit acest rol şi au reuşit să asume şi o funcţie artistică (datorită inteligenţei regizorului şi graţie jocului unor mari actori), aş reţine Facerea lumii de Gheorghe Vitanidis (cu Irina Petrescu şi Liviu Ciulei) şi Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie (cu Irina Petrescu şi Dan Nuţu). Când am văzut, prin anii ’80 (nu mai ştiu în ce împrejurări, îmi amintesc că era un cinematograf aproape gol), filmul lui Pintilie, Dan Nuţu era plecat din ţară şi cred că şi această clandestinitate îi dădea filmului o aură în plus (fără, însă, ca valoarea lui să vină de acolo).

 

3. Am revăzut ocazional, ba chiar întâmplător, unele din filmele acelei perioade. Nu am un proiect de vizionare în acest sens, dar aceasta ţine, probabil, de un anume fel de a fi, pe care mi-e greu, de fapt, să-l explic aici (şi nici nu e cazul, nefiind în chestie), dar care cred că are legătură cu un anume mod personal de a trăi nostalgia.

 

4, 10 şi 11. Îmi permit să răspund la toate aceste întrebări deodată pentru că, în cazul meu, filmele memorabile sunt cele care m-au impresionat (sau viceversa?). Aşadar: Nuntă de piatră  de Mircea Veroiu, Duhul aurului de Dan Piţa şi Mircea Veroiu (ambele având scenarii care pleacă de la texte ale lui Ion Agârbiceanu),  Actorul şi sălbaticii  de Manole Marcus, Dincolo de pod  de Mircea Veroiu (după Mara lui I. Slavici),   Înghiţitorul de săbii de Alexa Visarion, Imposibila iubire de Constantin Vaeni şi Moromeţii de Stere Gulea (le-am pus împreună pentru că sunt ecranizări după Marin Preda), filmele lui Mircea Daneliuc: Cursa, Probă de microfon, Croaziera, Iacob. Aceste filme m-au impresionat tocmai pentru că valorifică acel tip de umanitate care se sustrăgea propagandei şi profilului ideologic al “omului nou”, aşa cum era acesta prescris în documentele oficiale. În aceste filme, apăreau personaje care întruchipau oameni imperfecţi, nefericiţi, tembeli, cultivând iluzii primejdioase (pentru ei înşişi), pe scurt, oameni ca noi, cei care îi urmăream din întunericul sălii, încercând să limpezim, uneori,  întunericul sau umbrele din noi. În plus (deşi, mai corect ar fi să scriu: în primul rând) erau (şi au rămas, iată, pentru mine) filme impresionante şi memorabile pentru că erau făcute impecabil de regizori artişti, care aveau o viziune estetică şi îşi construiau opera bazându-se pe aceasta. Nu ştiu unde să vorbesc (drept care îl menţionez aici) de Reconstituirea  lui Lucian Pintilie, film produs în acea perioadă şi interzis tot atunci, motiv pentru care eu l-am văzut abia după 1990.

 

5. Nu-mi amintesc care a fost primul film văzut în perioada comunistă. În schimb, citind întrebarea mi-am amintit (involuntar, cum se întâmplă cu logica şi lucrarea amintirii) că ne-au dus de la şcoală de mai multe ori să vedem Acţiunea “Autobuzul” de Virgil Calotescu, un film care înfiera activitatea (criminală a) partizanilor din munţi. L-am văzut cu clasa, în cinematografe săteşti a căror podea mirosea a motorină, nu ştiu de ce, mai puternic, decât a celor urbane (pe care aveam să le cunosc câţiva ani mai târziu), anume, pentru a fi precisă, la Remeţi (jud. Bihor) şi Gilău (jud. Cluj). Impactul a fost puternic, dacă eu îmi amintesc atmosfera şi câteva scene ale acelui film după aproape 40 de ani.

 

6. Fireşte că rolul acelor filme (din clasa cărora făcea parte şi Acţiunea “Autobuzul”) era de a educa cetăţenii şi, în special, tineretul patriei în spiritul partidului comunist şi al ataşamentului fără rezerve faţă de acesta. Acum mă bucur că nu mai există o ideologie dominantă şi că mie mi-a fost dat să trăiesc, cea mai mare parte a vieţii mele, în această lume, în care să putem scrie, iată, fără teamă, despre calitatea filmelor comuniste menite să ne orienteze într-un anume fel copilăria.

7. Regizorul meu preferat din acea epocă este Mircea Daneliuc. Ca şi cărţile pe care le iubeam, filmele sale ofereau, în anii aceia tot mai absurzi, o gură de oxigen care îmi îngăduia să respir, pentru o vreme, omeneşte. Aş putea spune, folosind propoziţia lui Radu Petrescu referitoare la cărţi, pe care o preţuiesc în mod special, că în filmele sale, „viaţa este mai densă”.

8. Lăsând la o parte „mersul cu clasa” din şcoala generală şi din gimnaziu (acţiunile de acest gen fiind decise de alţii), în liceu, în facultate şi, în general, în anii tinereţii mele, am mers la cinema cu prietenii şi cu iubitul. Informaţiile despre calitatea filmelor le luam din auzite, era mereu cineva care să ne spună că se dă vreun film special (grozav, nemaivăzut, care nu trebuie scăpat etc.) sau găseam imboldul în rubricile de specialitate ale revistelor culturale. Cu timpul, am ajuns să discern oarecum pe cont propriu ce film m-ar putea interesa din cele anunţate fie în ziarul local (care avea o rubrică informativă cu programele cinematografelor), fie în spaţiile de afişaj consacrat. În Cluj, cel mai popular era gangul lung din Piaţa Unirii (cel cu care se deschide strada Episcop Ioan Bob de astăzi), unde, pe o parte, erau afişele filmelor „de azi” şi, pe cealaltă, se găseau afişele filmelor „de săptămâna viitoare”, care rulau în cinematografelor oraşului. O garanţie de calitate o oferea cinematograful „Arta”, unde erau aduse, uneori, filme care creau emulaţie printre cinefili.

Din când când, după un program aleatoriu, stabilit de autorităţi, apăreau zilele de graţie ale  cinematecii. Îmi amintesc că eram elevă în clasa a XII (în primăvara lui 1984), când am aflat de o asemenea săptămână extraordinară la Casa de Cultură a Studenţilor. Cum n-am prins bilete (sau n-aveam voie fiind elevi?, nu-mi mai amintesc), ni le-am confecţionat din copertele albastre ale maculatoarelor  care aveau acelaşi material ca cel din care erau făcute bilete oficiale. Ştiu că am reuşit să intrăm la câteva filme aşa. Lucrurile, însă, s-au complicat în seara în care s-a dat Blow-Up, filmul lui Antonioni, la care intraseră atâţia clandestini încât autorităţile s-au sesizat şi-au anunţat suspendarea proiecţiei. Văd şi acum sala Casei de Cultură a Studenţilor, plină ochi, cu oamenii (majoritatea tineri) ridicaţi în picioare şi scandând numele filmului. Era o scenă neobişnuită pentru acei ani.

În plus şi în chip fericit, în taberele de presă şi de creaţie la care am participat în studenţie (la Izvorul Mureşului, la Slănic Moldova, la Buşteni), erau organizate seri de cinematecă. Venea de la Bucureşti un domn, Mircea Dumitrescu, care aducea filme excepţionale, la care făcea introduceri docte, un pic prea lungi pentru nerăbdarea tinereţii noastre. Sigur,  aceste seri se organizau sub egida Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România, ai cărei activişti de la centru practicau duplicitatea tuturor demnitarilor epocii: dimineaţa, făceau instructaje ideologice severe, în care erau certaţi cei care se abăteau de la linia dreaptă a partidului (iar noi, cei de la „Echinox”, o păţeam adesea),  pentru ca seara să pună la cale   vizionări cu splendide (şi „decadente”) filme occidentale, care erau foarte departe de linia cu pricina.

9. Am participat şi eu, de câteva ori, la vizionări pe video a unor filme. Recunosc că nu le păstrez o bună amintire. Erau nopţi în care filmele se înghiţeau bulimic. Una şi aceeaşi casetă video cuprindea filme de toată mâna, care, oricum, se amestecau cleios în pelteaua comună a orelor insomniace de vizionare. Sau, poate, îmi lipsea mie spiritul de discernământ necesar. Din aceste şedinţe, mi-a rămas, însă, amprentată pentru totdeauna în memorie, vocea Irinei Margareta Nistor, traducătoarea legendară a filmelor în cauză.

12. Datorită cinematografului „Arta”, a serilor de cinematecă pe care le-am menţionat, dar şi graţie unor cinematografe mai mici sau de cartier din Cluj (unde, la anumite filme, reuşeam să ne strângem şapte oameni, necesari pentru ca proiecţia să aibă loc, uneori spre exasperarea casieriţei şi proiecţionistului, care nu înţelegeau de ce vrem să vedem filmele alea, în care ba se tăcea prea mult, ba se vorbea ruseşte), am avut şansa să văd mai multe filme excepţionale, regizate de M. Antonioni, F. Fellini, I. Bergman, A. Tarkovski, N. Mihalkov, A. Wayda, Costa Gavras. Sigur c-au fost şi altele (de la câteva filme ale lui A. Hitchcock la altele regizate de A. Resnais), dar creaţii ale acestor regizori m-au impresionat pe mine mai mult. Deşi sunt de facturi atât de diferite, ele au jucat un rol hotărâtor în formarea mea (de altfel, nu diferit de cel al filmelor artistice autohtone), prin faptul că m-au pus pe gânduri, că mi-au consolidat acele valori alternative pe care cultura le făcea posibile în regimul totalitar în care am trăit. Şi să nu uit să menţionez filmele cu Stan şi Bran, cele cu Charlie Chaplin, minunatele filme cu Fernandel şi cu Louis de Funès, cărora le datorez orele bune ale comediei (mă rog, nu intru aici în distincţii, dat fiind faptul că unele din filmele lui Chaplin sunt de-o tristeţe sfâşietoare), acestea văzute, cel mai adesea, la televizor. Tot acolo se dădea „Telecinemateca”, o emisiune graţie căreia am descoperit şi am îndrăgit câţiva mari actori, printre care Spencer Tracy, Henry Fonda, Katharine Hepburn şi Natalie Wood.

13. Sigur c-am văzut unele din filmele lui Sergiu Nicolaescu, la câteva dintre cele de propagandă istorică eram duşi de la şcoală. Mărturisesc că nu-mi plăceau, însă nu din pricina vreunei precocităţi ideologice, ci pentru că îmi făcea rău orice reprezentare a violenţei, inclusiv a celei eroice şi patriotice. Singurul film al său pe care l-am văzut prin liceu cu un grup de prieteni şi care ne-a impresionat mult a fost Osânda.

14. Aşa cum am mai spus în răspunsurile anterioare, filmele preferate din perioada comunistă m-au ajutat (alături de cărţi, de spectacolele de teatru, de muzica ascultată) să mă formez altfel decât o prevedea politica de uniformizare şi de îndoctrinarea a partidului omnipotent. Dacă am o gândire personală (iar nu un creier de câlţi, plin de locuri comune), aceasta se datorează, desigur, şi filmelor pe care le-am văzut în acei ani. Acesta este impactul major şi global, aş zice, lucrat cu binişorul, film după film, carte după carte, an după an. A fost, însă, şi un alt fel de impact, produs pe loc de fiecare film văzut, care îmi făcea ziua mai bună, mai colorată, mai intensă, care îmi aducea bucuria de a descoperi o operă de artă şi, foarte adesea, de a fi alături de oameni dragi.

 

 

 

Uram sincer filmele lui Sergiu Nicolaescu

 

Peter Demeny, scriitor, eseist

 

1. Nu știu dacă pot să spun care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă pentru că nu sunt un mare cine-maniac. Îmi amintesc cu plăcere de Pistruiatul, de comisarul Moldovan și de filmele cu Florin Piersic. Nu am fost un mare critic în adolescență. Mai tîrziu, nu m-am documentat – de pildă, nici pînă azi nu am văzut Reconstituirea.

 

2. Probabil cele care ies din tiparul sumbru și victorios.

 

3. Niciunul. Paradoxal, cel mai bun „film de pe vremuri” este pentru mine O scrisoare pierdută în regia lui Ciulei, legendarul spectacol de teatru.

 

4-6. Știu că este o prostie, am știut dintotdeauna – familia noastră nu era comunistă, de la bunicii mei a luat totul „orînduirea”. Dar așa este și copilăria mea: o prostie cu zahăr pudrat.

7. Liviu Ciulei, probabil și pentru atmosfera din Pădura spînzuraților din care am văzut cîteva secvențe.

8. Ne-am dus, eu și fratele meu, cu prietenii sau cu mama; ne-am uitat la Drumul oaselor sau la Piedone, sau cu mama la un film maghiar adus nu știu cum la Cluj.

 

9. N-am avut o asemenea experiență, fiindcă tata mi-a interzis să mă duc spunînd că acolo ne uităm la prostii.

10. Lumini și umbre! Haiducii lui Șaptecai! Pintea!

11. Am aflat că sunt romantic incurabil și mi-am impus reflexia în contrapartidă.

12. Nu cred că au jucat vreun rol. Dacă te duci la ștrand, vrei să te bălăcești – asta am vrut eu atunci.

 

13. Le uram sincer. În nu știu care film Báthory (Ion Besoiu) i-a tras un șut în fund soției lui (Klára Sebők). Astăzi știu că se putea întîmpla asta, dar atunci nu puteam să nu pun asta pe seama naționalismului ordinar.

 

14. Sper că niciunul.

 

 

 

Regizorii cu adevărat importanţi sunt „maeştri de gândire”

 

Dana Duma, critic de film

 

1. Fără ierarhizare, titlurile ar fi Reconstituirea (Lucian Pintlie), Pădurea spânzuraţilor(Liviu Ciulei), Croaziera, Proba de microfon (ambele de Mircea Daneliuc), Nunta de piatră (de Dan Piţa şi Mircea Veroiu), Moromeţii (Stere Gulea), Secvenţe (Alexandru Tatos), O lacrimă de fată (Iosif Demian), De-aş fi Harap Alb (Ion Popescu Gopo), 100 de lei (Mircea Săucan).

 

2. Nu ştiu ce să înţeleg prin “comuniste”. Toate erau producţii finanţate de statul comunist, deci toate erau probabil “comuniste”. Dacă vă referiţi la filme cu temă vizibil “comunistă”, aş da ca exemplu Duminică la ora 6 al lui Lucian Pintilie, un film despre un cuplu de tineri utecişti în ilegalitate, care azi pot fi văzuţi şi ca eroi anti-fascişti. Este un film modernist, care la noi a impresionat prin îndrăznelile de limbaj, destul de obişnuite însă în peliculele de artă din ţările socialiste în anii 60.

 

3. După 1989 am revăzut, uneori cu pixul în mână, cam toate filmele citate la punctul 1, plus alte câteva, precum Directorul nostru de Jean Georgescu sau La capătul liniei de Dinu Tănase, şi mi se pare că oferă încă destule motive de satisfacţie şi de interes.

 

4. Am amintit deja alte titluri la punctul 2 şi 3.

 

5. Primul film românesc de care îmi aduc aminte bine este Anotimpuri de Savel Stiopul, văzut la Braşov, oraşul copilăriei şi adolescenţei mele. Mi-a plăcut pentru că avea nişte irizaţii poetice şi pentru că personajele erau destul de bine îmbrăcate, pentru nişte reprezentanţi ai clasei muncitoare.

 

6. E foarte greu de răspuns pentru că obiectivele ideologice erau diferite de la un deceniu la altul: nu semănau anii Gheorghe Gheorghiu Dej sub ocupaţie sovietică cu cei după începutul destalinizării, după cum nu semănau priorităţile ideologice din primii ani Ceauşescu, ai dezgheţului, cu cele de după vizita în China şi Coreea şi plenara nefastă din 1971.

 

7. E greu de ales un singur nume, dar dacă am admirat (nu numai eu) un cineast pentru curajul şi vocea constant furioasă în descrierea realităţii anilor 70-80 acela este Mircea Daneliuc. De altfel, în top ten-ul meu, figurează cu două titluri.

 

8. Vedeam filmele la cinematograf, numai în Braşov erau 6, mă duceam de obicei cu prietena mea Paula la filmele româneşti despre care citisem deja (în revistele culturale săptămînale- „Contemporanul”, „Romînia literară” – sau în „Cinema”).

 

9. Vedeam filme străine „pe video”şi am avut norocul unor prieteni care primeau din străinătate casete de calitate foarte bună, la figurat şi la propriu, fără traducere românească. Vedeam filme de Peter Greenaway, Nagisa Oshima, Brian De Palma, Paolo şi Vittorio Taviani, Milos Forman, Wim Wenders, Martin Scorsese. În niciun caz nu vedeam filme cu Chuck Norris.

 

10. Am răspuns deja la punctele 1-5.

 

11. Un rol important, dar nu la fel de important ca al unor filme internaţionale de vârf care, în timpul adolescenţei şi studenţiei mele, se puteau vedea în distribuţia sălilor obişnuite de cinema sau la Cinematecă.

 

12. În suita întrebării precedente, acum pot da şi nume. Michelangelo Antonioni e unul dintre primii cineaşti care “m-au făcut praf”. De altfel, prima mea cronică de film, la Deşertul roşu, a apărut în revista Liceului “Andrei Şaguna” din Braşov. După Antonioni au intrat pe lista favoriţilor Ingmar Bergman, Federico Fellini, Andrzej Wajda, Miklos Jancso, apoi americanii: Francis Ford Coppola, Robert Altman, Woody Allen etc. Despre rolul jucat de filmele lor aş vorbi folosind un argument dintr-un interviu al lui Woody Allen: regizorii cu adevărat importanţi sunt „maeştri de gândire”.

 

13. Altă întrebare care ar cere răspunsuri foarte nuanţate, de la caz la caz şi o referire la context. Nu toate filmele cu temă sau ambianţă istorică erau maşinării ideologice atent calibrate. Apariţia lor mai era motivată şi de moda peliculeleor de mare spectacol în Cinemascop şi Tehnicolor, abundente pe toate meridianele în anii 60-70. Raţiunea existenţei lor era în primul rând dictată de nevoia unui mare spectacol, pe un ecran mare, care să readucă în cinematografe spectatorii comozi, ţinutuiţi în faţa televizorului.

 

14. Cred că, în afara entuziasmului generat de constatarea că mai apar, slavă Domnului, producţii evadate din conformism, am judecat destul de lucid şi în context aceste filme, începând să studiez Filmologia la IATC (actualul UNATC) la 18 ani.

 

 

 

 

Era simplu, era frumos, era fals.

 

Angelo Mitchievici, scriitor

 

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie), De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie), Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei), Moromeții (Stere Gulea), Pas în doi (Dan Piţa), Iacob (Mircea Daneliuc), Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Piţa), Glissando (Mircea Daneliuc), Valurile Dunării (Liviu Ciulei), Faleze de nisip (Dan Pița).

 

2. Cred că ar trebui să disociem între filmele comuniste și filmele făcute în comunism, primele nu sunt cele doar care vehiculează temele predilecte, lupta de clasă, construirea omului nou pe șantier sau în uzină, în principiu la locul de muncă, lupta partidului în ilegalitate, cât și cele prin care ideologia deformează, falsifică substanțial realitatea. Pe când, prin filmele făcute în comunism le-aș numi pe cele care-și câștigă o anumită independență față de tematica obligatorie fie prin subversiune, fie prin evitarea ei cum este cazul unui film ca Toate pânzele sus! (1977), serialul TV regizat de Mircea Mureșan după romanul omonim al lui Radu Tudoran. Cred că există filme făcute în comunism bune împotriva mesajului pe care sunt obligate să-l transmită, însă nu neapărat printr-un discurs subversiv, ci prin trecerea marilor teme politice într-o zonă a secundarului, printr-un efect de autenticitate, de firesc. Spre exemplu, un film interesant, Iarba verde de acasă (1978) al lui Stere Gulea, cu o partitură ideologică bine definită, focalizată pe tema reîntoarcerii intelectualului la locul de baștină, la țară și respingerea mediului cosmopolit, citadin, falsificat. Filmul dobândește un ton elegiac, departe de militantismul temei și de aporiile care o însoțesc. Blândețea profesorului care refuză un post de asistent universitar pentru se întaorce la țară are ceva aproape religios, moartea e o prezență discretă, mișcarea coasei în iarbă îi descrie ritmul mecanic, liniștea pe care o lasă în jur e dincolo de întemeierile efemere ale oricărui regim. Gulea folosește tema, dar e intenționat surd la tot ceea ce ea presupune, motivații, pedagogie, semnificații, iar personajul său e creditabil chiar dacă intră în schema propusă pentru el, aceea de falsificare a realului. E un film straniu, al unei împăcări la confiniile cu resemnarea, de o blândețe care fără să-l elimine, amortizează mecanismul conflictual care îl opunea pe micul burghez cosmopolit omului de acțiune. În același timp, tocmai un film ca acesta poate fi privit și invers din perspectiva unei rafinări a strategiilor propagandei. Filmul generează un orizont de ambiguitate, de contradictoriu. Cât despre filmele propriu-zis comuniste cum ar fi Puterea și adevărul (1971) al lui Manole Marcus ele trebuie privite printr-o evaluare corectă a contextului politico-ideologic din perspectiva mesajului pe care-l transmit. Toate aceste narațiuni de legitimare cu termenii lui Lyotard descriu proiectul de modernitate al societății socialiste românești, recuperabil din acest filme. Câtă ficțiune și cât realism vehiculează un astfel de film care pune în ecuație programul unei societăți totalitare ce presupune o decisivă componentă utopică este o altă chestiune.

 

3. Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?, Noiembrie, ultimul bal, Moromeții, Valurile Dunării, Rochie albă de dantelă, Toate pânzele, sus!, dar și o serie de filme grele de propagandă, Facerea lumii (Vitanidis), Puterea și adevărul (Manole Marcus) etc. sau western spaghetti-urile lui Dan Pița, din ciclul Pruncul, petrolul și ardelenii, sau pistoliadele pașoptiste cu Mărgelatu sau policier-urile antilegionare ale lui Sergiu Nicolaescu etc. Mi-aș dori să revăd filme din anii ’50, Răsună valea (1950) al lui Paul Călinescu, Nepoții gornistului (1953) al lui Dinu Negreanu etc. Am revăzut numeroase filme, din motive diferite, ca să înțeleg prin intermediul lor epoca așa cum n-am putut-o înțelege atunci, ca să scriu despre unele, din nostalgie în cazul altora, pentru faptul de a aduce în amintire decoruri demult dispărute sau conservate fragmentar prin cine știe ce întâmplare în câte un oraș de provincie. Cinematografia epocii funcționează pentru mine ca un amplu aide-mémoire, amestecând amintiri și dorințe, nuanțe și gesticulații de jadis.

 

4. Dacă semnificația care se acordă cuvântului „memorabil” este aceea de valoros, care merită să fie memorat atunci lista mea e ceva mai scurtă, dacă „memorabil” definește ceea ce se imprimă în memorie, fără pretenția unei judecăți estetice, atunci lista e destul de lungă, pentru că filmul a fost pentru mine o lume distinctă și familiară, o lume în care se testau posibilități de a fi fascinante pe care aș fi dorit să le locuiesc. Aș prefera în invocarea acestui cuvânt un compromis între cele două semnificații. Majoritatea se află în top ten-ul de mai sus, dar alături de ele se află Pas în doi (1985), Noiembrie, ultimul bal (1989) ale lui Dan Pița, Nemuritorii (1974), Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) ale lui Sergiu Nicolaescu, Ilustrate cu flori de câmp (1975) și Prin cenușa imperiului (1976) ale lui Andrei Blaier, Probă de microfon (1980), Glissando (1985), Iacob (1988) ale lui Mircea Daneliuc etc. multe văzute la televizor. În afara lor există și o selecție de bas étage, de asemenea importantă pentru mine. În fața lor îmi abandonez deliberat spiritul critic, ceea ce astăzi mă interesează la ele ține de reconstituirea unor amprente sensibile, a unor maniere de a trăi, a unui stil de viață. Ele transcriu o formă secretă de nostalgie, nicidecum după comunism, ci revendicând gesturi, intensități, luminescențe, penumbre, momente fragile, formule de sensibilitate dispărute, locuri care nu mai există etc. Cinematograful este capabil să capteze aceste imponderabile care desenează conturul evanescent al unei epoci. Mă întorc la toate aceste filme pentru a revizita o lume într-unul dintre puținele feluri care mai permite accesul la ea. Este și motivul pentru care nu mă interesează numaidecât să stabilesc linia dintre de demarcație dintre autentic și propagandă, un joc intelectual pe care l-am practicat cândva, cum nu mă simt tentat de judecata estetică. Sunt momente în ele în care minciuna vorbește tot atât de elocvent și clar ca și adevărul. Sunt alte momente de un grotesc absolut, neintenționat, secretat de întâlnirea nefericită dintre ideologie și propagandă și realitatea pe care au deformat-o. A apărut în felul în care privesc o altă privire la confiniile cu ceea ce antropologul Claude Levy-Strauss numea „o privire îndepărtată” (un regard éloigné).

 

5. Un desen animat, povestea lui Ali-Baba și a celor 40 de hoți. L-am văzut cred de cel puțin trei ori, mereu alături de mama mea care trebuie să fi fost exasperată de insistențele mele de a-l revedea, poveste care avea să se repete cu multe alte filme. L-am văzut la singurul cinema din orașul Drăgășani, într-o sală pe care mi-o amintesc vag plină, deși faptul era lipsit de importanță pentru mine. Eram fascinat de ritmul pe care muzica îl imprima cavalcadei briganzilor lui Ali Baba. Eram numai ochi și urechi. Sigur, înainte cred că am văzut la televizor filme, nu mi le amintesc, sau dacă e ceva ce totuși revăd vag în memorie sunt fragmente de westernuri avându-l pe John Wayne ca actor principal. De aceea mă gândesc la acest desen animat nu doar ca la primul film de care îmi amintesc, ci ca la o mică metaforă a existenței mele întru film. Cinematograful era ca și peșterea lui Ali Baba, plină de bogății, miraculoasă, dar refuzând să se deschidă atunci când nu cunoști formula magică și care nu te lasă să-i spoliezi bogățiile.

 

6. Efectul filmelor de propagandă asupra mea a fost aproape nul, nu exclud însă un efect subliminal. Cele strident ideologizate ofereau scene de un grotesc uluitor de care mă amuzam împreună cu prietenii mei de atunci. Pentru că exista acest imens rezervor de stupiditate al tovarășilor care-și imaginau că filmele de acest fel vor educa tânăra generație îmbibată de scepticism și cu fața întoarsă spre filmul occidental, spre blockbusterele vremii, sau spre filmul indian, telenovelele bollywoodiene care cucereau piața în detrimentul musichall-urilor americane cu Fred Astaire și Ginger Rogers. Tovarășii au înțeles destul de repede că filmul românesc nu putea concura cu cel american dacă nu îi împrumuta o parte dintre strategii, că gregara panoplie de didacticisme seniloide era falimentară, de aici o mai mare permisivitate față de doza de entertainment pe care filmul urma să o livreze. Tot de aici și un tip de marketing socialist, de ideologie la pachet, așa cum se putea vedea și pe piața de carte. Doreai să cumperi Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda trebuia să plătești pentru întreg pachetul care conținea titluri cleioase care ajungeau direct la coșul de gunoi. Așa au apărut western spaghetti-urile românești din seria Profetul, aurul și ardelenii al lui Dan Pița sau seria pe care o deschide Doru Năstase cu Drumul oaselor (1980) sau Sergiu Nicolaescu cu filmul de succes, Cu mâinile curate (1972). Un naționalism regresiv și agresiv mixat cu ideologie comunistă era livrat la pachet cu filmul de aventură. Nu m-au interesat niciodată motivațiile patriotice ale comisarului Moldovan sau ale acestui desperados pașoptist, Mărgelatu, ci felul în care trăgeau cu pistolul, felul în care trăiau periculos și un fel de independență provizorie, de răzlețire de turmă, de neatârnare ironică. Mai erau și filme care cucereau prin povestea de dragoste, Liceenii, Declarație de dragoste, iar împletiturile propagandistice nici nu mai contau, puteau fi ignorate. În ceea ce privea accentele ideologice mai pronunțate, respingerea ținea nu de argumente sofisticate, ci de inadecvare. Respingeam ceea ce era nefiresc, artificial, spectacolul burlesc, falsificarea, stilul pompier, stupiditatea, aberația etc. Erau formele anchilozate sub care se prezenta cele care comandau reticența. Astăzi, când am achiziționat o considerabilă bibliografie pe această temă, distanța dintre mine și mesajul propagandistic s-a redus. Îl privesc uneori ca pe un organism fosil, alteori interesul meu captează colateral și o doză vagă de lirism cu privire la supraviețuiri, la figurile scâlciate, la încercările patetice, nefinisate, impure de a trasmite o formă de viață lipsită de esența vieții, de autenticitate, animată din exterior asemeni monstrului doctorului Frankenstein.

 

7. Îl prefer de departe pe Lucian Pintilie, însă opțiunea mea s-a constituit după 1989, pentru că atunci i-am putut vedea filmele. Consider Reconstituirea o capodoperă, interzicerea filmului a blocat cinematograful românesc de la o evoluție spectaculoasă pe care au avut-o cinematografiile din Estul Europei, cehoslovacă, poloneză, maghiară și nu în cele din urmă rusească. Cred că am fi avut în Pintilie acelei epoci un Milos Formann, un Andreij Wajda, un Jirí Menzel. N-a fost să fie! Iar regizorul care a revenit după 1989 nu a mai fost același, momentul său expirase.

 

8. Informațiile despre filme se găseau în orice ziar, dar nu de acolo le luam, pentru că erau vitrine în fața fiecărui cinematograf, sau separat sub formă de avizier care afișau filmele care rulau în acea săptămână și filmele care urmau săptămâna următoare aceasta pentru toate cinematografele din Craiova, orașul unde am locuit începând de la vârsta de 9 ani. Cinematograful Patria, cel mai mare din oraș și probabil și cel mai supravegheat, își permitea chiar o prognoză pe luna următoare. Rar mergeam la cinema singur, eram însoțit de prietenii mei. La ocazii speciale erau invitate și fete, vizionarea filmului fiind urmată obligatoriu de o plimbare și de o prăjitură la cele câteva cofetării importante din oraș, Minerva, Amandina etc. Puține filme străine, dar și o bună parte dintre cele românești de aventură nu făceau săli pline și în mod obișnuit se stătea la coadă pentru bilete. Când era vorba de un film indian precum Lanțul amintirilor al lui Nasir Hussain sau de hipergalacticul Războiul stelelor al lui George Lucas cozile erau imense și lupta de clasă pentru obținerea unui bilet acerbă. Uneori trebuia să vii și cu două ore înainte ca să prinzi un bilet pe locurile cele mai proaste. De obicei țiganii cumpărau bilete și pentru câte un sfert de sală și le vindeau apoi în preajma spectacolului la suprapreț, în general cu dublul prețului lor. Unul de 6 lei făcea 12 lei „pe sub mână”, era o formă rudimentară de comerț capitalist, singura pe care o cunoștea economia comunistă. Eram uneori fericiți că găseam bilete și așa. Tatăl prietenului meu era profesor universitar și cel mai bun medic pediatru din oraș așa că uneori treaba era rezolvată cu un telefon. Intram „prin față” după ce ne introducea una dintre taxatoare care ne dădea biletele, cu pericolul permanent de a fi linșați de norodul burzuluit care aștepta afară. Filmele erau selectate și după afiș care avea o propunere deschisă, comedia era comedie, filmul de acțiune era ca atare. Alteori, fiind vorba de ecranizări știam la ce să ne așteptăm. La ce te poți aștepta de la un film cu numele de Winettou? Nu am ratat niciun film cu renumitul (pe atunci!) Piedone. Colegii de clasă se lăudau uneori că văzuseră cu anticipație pe casete video filme din aceeași serie. Îi invidiam pe cei care reușiseră să vadă Return of the Jedi astfel. În cinematograful comunist nu a mai apărut niciodată. Recitam pe dinafară filmele din seriile prestigioase și rememorarea unor scene binecunoscute de toată lumea, în general scene de cafteală, era aducătoare de recunoaștere, se chema că avem cultură cinematografică, că ne putem socoti din gașcă. În Craiova erau câteva cinematografe, le știu și acum numele, Patria, cel mai mare, Central, 30 Decembrie, Modern. În afara lor mai era unul în Craiovița, cartier de margine, o adevărată junglă a unui proletariat pauperizat și virtual punitiv și încă unul de care nu reușesc să îmi amintesc, tot un cinematograf de cartier. Însă totul se desfășura în careul magic al celor numite anterior. Doar 30 Decembrie avea și grădină de vară. Nu exista orășel fără cinematograful lui. Eforie Sud unde mergeam cu mama la mare avea un cinematograf micuț unde am vizionat extaziat unul dintre filmele din seria cu Omul Păianjen. Cinematograful mi-a hrănit imaginația, mi-a umplut sufletul de bucurie uneori, de tristețe alteori, m-a dus foarte departe. Nu aveam altceva în afară de cărți și de cinema. Era lumea mea, pentru mine toată lumea.

 

9. Am vizionat puține filme la video înainte de 1989, vizionarea era clandestină, în anumite case, pe criteriul cunoștiințelor. Erau la modă un fel de video-party care se compuneau în general din două filme unul de acțiune, ceea ce putea să însemne cu karate, SF sau de aventură, în felul celor cu Indiana Jones sau romantic dacă era și public feminin implicat, și unul de groază. În cazuri mai rare, în locuri bine precizate se putea vedea și un film porno. Primul film văzut la video m-a impresionat foarte tare, era o porcărie, un film horror, The Evil Dead (1981) al lui Sam Raimi. L-am văzut la întâmplare la un depanator de televizoare și videouri unde mă dusesem să-mi repar televizorul, un hârb nenorocit. Cât a trebăluit acest minitehnicus cu lămpile și circuitele „pacientului” pe care i-l încredințasem, am văzut filmul cu gura căscată. Eram în clasa a noua. Apoi am văzut într-o sesiune specială un film numit Strada violenței, un thriller soft porn, o altă idioțenie, în germană cu traducere românească și unul din seria Rambo care beneficia de vocea inconfundabilă a Margaretei Nistor. Silvester Stallone cu vocea doamnei Nistor constituia în sine o confruntare a eroismului cu ridicolul absolut. Amicul Silvester nu a trecut proba, am râs pe înfundate la film. După revoluție, unul dintre prietenii mei mai mari a înființat o firmă de închiriere de videouri și casete video, Video Star. Am văzut atunci numeroase filme, și bune, dar mai ales proaste. Stăteam ore în șir să le văd.

 

10. Toate filmele din seria cu comisarul Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu, filmele sale de acțiune, în special cele de război, și filmele din seria cu Mărgelatu. Am rezonat la cele romantice în epocă, au fost câteva speciale, Rochie albă de dantelă (1989) al lui Dan Pița și Declarație de dragoste (1985) al lui Nicolae Corjos, remarcabile la acea dată pentru mine, primul filmat în Parcul Poporului (actual Romanescu) din Craiova. „De ce?”-ul este incomensurabil.

 

11. Cred că mi-au dat o idee despre bărbăție ca ideal, însă niciodată nu am reușit să ating acele virtuți recomandate de filmele de acțiune. Era însă și o notă particulară de sensibilitate pe care nu o mai regăsesc, ceea ce e firesc. Lumea aceea a dispărut, asemeni unor sticluțe vechi de parfum goale, filmele mai păstrează ca pe un spirit captiv o vagă mireasmă a ei. Sunt filmele cu care am crescut, în ai căror eroi am crezut, au format probabil ca și cărțile un stil personal în care a intrat mult manierism, teatralitate, bovarism și ficțiune. Traseul destinal al unui tânăr în România epocii, în măsura în care dorea să reproducă patternul burghez care-i fusese imprimat și care conferea legitimitate socială avea coordonate destul de precise. Nu puteai ieși în afara granițelor țării, nu știam ce se află dincolo decât din filme, aveam în mod clar o imagine deformată despre continentul numit Occident, fabulam în legătură cu lumea de dincolo și filmele erau ambasadorii acelei lumi. Ne-am fi dorit să traversăm frontiera și să vedem cu ochii noștri. Știam că nu se poate, lumea de aici avea să ne digere și să ne amestece în melasa informă a banalității mizerabiliste cu preocupări prozaice legate de supraviețuire. Filmul constituia o formă de vis cu ochii deschiși, un univers fabulatoriu, o falsă evadare, un mod de a întoarce spatele realității pentru o clipă, lumea în care am fi dorit să fim, oricât de încărcată de pericole părea.

 

12. Nu am ratat niciunul dintre filmele cu aventuri, memorabile rămân Războiul stelelor, Imperiul contraatacă, filmele cu Winettou, cele cu Indiana Jones etc. Mi-au rămas unele în amintire, însă aleg aproape la întâmplare trei: Afacerea Pigot (Pour la peau d’un flic, 1981) al lui Alain Delon cu Alain Delon, Gheață verde (Green Ice, 1981) al lui Ernest Day cu Omar Shariff, Salamandra (1981) al lui Peter Zinner cu Franco Nero. Majoritatea ideilor utilizate de filmul de acțiune astăzi se află acolo și duse la o anumită înălțime de actori foarte buni. Ceea ce e memorabil ține de standardul estetic al unor astfel de filme unde regizorul nu ignoră nuanțele, detaliile, resorturile psihologiei abisale a personajului, o adâncime a lui, unde scenariul este inteligent construit, unde simți iradierea în personaj a vieții care l-a dus în fața unei situații sau a alteia. Complexitatea vieții care răzbate în ele dincolo de schemă este ceea ce face aceste filme memorabile. Am văzut la un moment dat Cele patru sute de lovituri al lui Truffaut, cred că la televizor sau în cadrul unui program cinematografic care purtat titlul „Săptămâna filmlui francez” (englez, italian etc.) cu filme de festival, trecute prin filtrul cenzurii și considerate acceptabile rar și în doze mici. Și am făcut diferența cu Truffaut, am trecut cu Antoine Doinel într-o lume fascinantă, aceea a cinematografului de artă, fără s-o știu mă întâlneam cu La Nouvelle Vague și forța sa de expresie. Erau sclipiri, lor le datorez însă experiența de profunzime pe care cinematografia te poate face să o împărtășești, forța de fascinație care rezidă din descoperirea a ceea ce Baudelaire numea „adevărul emfatic al gesturilor în marile împrejurări ale vieții”.

 

13. Am văzut toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, iar relația mea cu ele a fost una excelentă, de amor. Le apreciam sincer, când nu eram încântat. Noi „poporul român”, eram mândri, eram drepți, eram curajoși și atât de pe nedrept dezavantajați de soartă, de mulțimea și viclenia dușmanilor, dar și cu contribuția unor trădători cărora li se citea totul pe chip de la prima intrare în scenă. În filmele istorice sultanii sau pașalele vorbeau românește cu naturalețea unor băieți instruiți la facultate în București, apreciind demnitatea unei opoziții curajoase – din ciclul „Îmi placi Mihaie!”. Era simplu, era frumos, era fals. Toată cultura asimilată în școală era patriotică, doar că filmele lui Sergiu Nicolaescu spuneau povestea mai atractiv.

 

14. Aș vrea să știu și eu!

 

 

Salvarea de la provincializare

 

Ovidiu Pecican, istoric, scriitor

 

1. Ca să zic așa, cele mai bune 10 filme românești făcute în timpul dictaturii comuniste sunt 3: Moara cu Noroc (Victor Iliu), Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei) și Reconstituirea (Lucian Pintilie). Mie însă îmi plac și din cele care nu sunt „cele mai bune”, ca de exemplu: Duminică la ora 6 (Lucian Pintilie), Prin cenușa imperiului (Andrei Blaier), Cursa (Mircea Daneliuc), Croaziera (M. Daneliuc). Ba chiar, socotesc de referință și unele dintre filmele care nu s-au putut vedea pe atunci în România, deși le făcuseră cineaști români. Mă gândesc, în acest sens, la De ce trag clopotele, Mitică? (L. Pintilie). Mi-au plăcut și unele filme al căror adevăr istoric a fost serios deformat de manipularea ideologică a scenaristului, cu ajutorul cenzurii: Dacii (S. Nicolaescu), Mihai Viteazul (S. Nicolaescu), Nemuritorii (S. Nicolaescu), Actorul și sălbaticii (Manole Marcus). Au fost și experimente cinematografice care nu m-au lăsat rece, precum: O lacrimă de fată () sau Lumina palidă a durerii ().

 

2. Sigur că există filme comuniste bune. Orice film făcut în vremea comunismului, indiferent cu ce intenții, care ține și astăzi, care produce efecte estetice notabile, e un film „comunist” bun. Lista peliculelor sovietice e mare, dar nu pot să nu pomenesc Al patruzeci și unulea sau Crucișătorul Potemkin (Serghei Eisenstein). Caut și acum filmele bune dinainte de 1989 (respectiv dinainte de 1991 pentru URSS), de genul celor semnate de Nikita Mihalkov (Sclava iubirii, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Oblomov), de Andrei Mihalkov-Koncealovski (Un cuib de nobili), de Andrei Tarkovski (Rubliov, Solaris, Călăuza), unele de Eldar Riazanov (Gară pentru doi) sau de Serghei Bondarciuk (Război și pace, stepa).

Pe atunci și polonezii aveau o pleiadă de regizori de aur care produceau filme extraordinare. Andrzej Wajda: Nunta, Cenușa, Cenușă și diamant, domnișoarele din Wilko ș.a. Nu mă întind cu leșii, că îmi ia prea mult timp să verific dacă le-am scris bine numele.

Dintre cele românești, conforme definiției de mai sus sunt toate cele pe care le-am pomenit, și încă și altele (comedii, de pildă).

 

3. Pe toate le-am cam revăzut și pe toate am încercat să mi le procur, într-un fel sau altul. Este la mijloc nu doar dorința de a „reciti” ceea ce ți-a plăcut, spre a te verifica, ci și efectul de madlenă” al lui Proust. Revăzând, recazi, cu un pic de noroc, în starea de odinioară, redevii foarte tânăr (uneori imbecil sau înțelept de tânăr, după caz). Și retrăiești, chiar până la detaliu, și compania în care ai văzut filmul, bucuria și frenezia dinainte de a începe, precum și alte sofisticării (ce bomboane ai mâncat de la chioșcul cinematografului, cum mirosea în sală, ce senzație îți dădea pe ecranul copleșitor ceea cea astăzi vezi la tv sau pe ecranul mic al laptopului etc.).

 

4. Ca să nu repet ce am pomenit deja voi vorbi despre producțiile underground, realizate înafara studiourilor consacrate, prin cinecluburi din țaă, pe peliculă de 16 mm: producțiile timișorenilor, ale lui Bebe Costinaș și ale lui Diogene Bihoi. Producțiile lui nea Dumitrescu de la București, cu inegalabila lui bărbuță. Filmele lui Emanuel Țeț și Ioan Pleș, colegii mei de la Cineclubul Atelier 16, devenit din decizia liderului grupului, Gh. Sabău, Kinemaikon.

 

5. Greu de spus. Frații mei m-au dus de mic copil cu ei la film. Cred că aveam vreo trei ani când am văzut, pentru că ei voiau să meargă la cinema, iar eu le fusesem lăsat în grijă de părinți, de mai multe ori la rând ecranizarea după romanbul Omul amfibie, până mi s-a făcut, literalmente, rău. Mama a crezut că datorită faptului că văzusem prea multă apă, dar cred că mâncasem ceva nepotrivit și aveam o indigestie.

 

6. Manipularea avută în vedere de statul socialist și impusă cu mijloacele selectării scenariștilor dintre cei agreați, a cenzurii textuale, a bugetelor controlate și, nu în ultimul rând, a vizionărilor de către activiștii de partid nu și-a atins, atunci, în majoritatea cazurilor, scopul. Nu se omora nimeni, de pildă, să creadă că pe Caratase din Actorul și sălbaticii îl omorâseră legionarii, fiindcă, la trei decenii după moartea lui Constantin Tănase, prototipul personajului principal, mai toată lumea știa că omul fusese lichidat de sovietici, pe urma celebrului cuplet „A fost rău cu der, die, das,/ Da-i mai rău cu davai cias!/ Davai cias, davai pistol/ Și rămâi în curul gol…”

Mai ambigue sunt filmele plasate pe o aparentă normalitate. Îmi amintesc ce fals îmi părea, în anii 80, filmul Toamna bobocilor, cu izul lui de sat ardelenesc unde lumea își vedea de treabă și voia să facă lucrurile cum scrie la carte. Doar atât, că realitatea cu penuria românească, cu dictatura ideologică și cu agricultura făcută mai mult de elevi, de studenți și de soldați contraziceau strigător obrăznicia artistică a realizatorilor. Revăzând însă astăzi filmul, regăsesc acolo figuri iubite de actori, un peisaj familiar și, totodată, amintirea primei vizionări, când eram tânăr… Așa încât, dintr-o dată, filmul devine, ca să vezi, „adevărat”, la fel ca interviurile cațavencilor, care curând vor fi, și ele, mai adevărate decât adevărul.

Și cu adevărul filmelor istorice, manipulat masiv, e o problemă. Acelea, fiindcă se întemeiau pe o aspirație înflăcărată a românilor din veacul al XVIII-lea și de la începutul sec. al XIX-lea, pe o viziune naționalistă cu rădăcini în politicile educaționale din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, pe ideologia dominantă a deceniului totalitar interbelic, furnizând și parte din muniția ceaușismului comunist-naționalist, nu și-au epuizat și nici nu-și vor epuiza curând miresmele. Lumea confundă patriotismul și adevărul istoric.

Nu mi-e clar, însă, dacă, vorbind despre ideologia dominantă, sunt invitat să mă refer la cea de atunci sau la cea de astăzi. În timp ce pe atunci era un amestec de elemente naționaliste cu o retorică stereotipă de stil comunist, acreditând un totalitarism dinastic în forma unei dictaturi personale (ce de paradoxuri într-un singur diagnostic!), astăzi ideologia oficială pare să fie un naționalism presărat cu accente retorice pro-occidentale, ipocrit și demagogic, în timp ce contra-ideologiile măcar vag identificabile sunt fie o stângă marxizantă fără lecturi temeinice din Marx, Engels și Lenin (dar cu Școala de la Frankfurt, cu Lacan, cu Foucault, cu Derrida etc.), fie un elitism cu ifose heideggerianiste, totul așezat pe o înțelegere trivială, lozincardă, a pragmatismului, un economism și un tehnologism fără bază (a nu se uita că exportăm masiv și creiere, și forțe de muncă în toată lumea). Ce se vede, în schimb, prin filme, din toate astea este o aiureală: ori capitalism sălbatic într-o retorică neorealistă (cu o privire specială pe dezumanizare, rapacitate, mizerie socială), ori un șmecherism de capitală care ar dori să te înveselească. Prima formulă cucerește Occidentul prin festivaluri, întreținând ideea că România e un iad adevărat – ceea ce nu este decât pe jumătate adevărat –, în timp ce a doua, de la A doua … a Constantinopolului și Crucea de piatră până la saltul către un registru superior, dar tot în aceeași notă, din Asfalt tango și din Filantropica (două filme care mi-au plăcut mult!) îi înduioșează pe cei care văd mai cu seamă latura spirituală, șăgalnică, amar-autoironică și, până la urmă, atașantă a universului românesc.

Cum apelez la filme mai ales ca să mai șterg din mizeria și din zgura care dau peste mine în mod cotidian, prefer, desigur, versiunea care îmi mai lasă loc de speranță…

 

7. Hm. Ar fi mai mulți candidați pentru acest titlu de „regizor preferat”. Mă regăsesc în continuare în Federico Fellini, în filmele lui Mihalkov, în comediile lui Billy Wilder, în vreo două dintre filmele lui Copolla, în poznele cinematografice ale lui Tati, în ecranizările shakespeareene ale lui Zefirelli, în destule filme care trăiesc prin marii actori care le animă… Ca să nu vorbesc doar despre cinematografia universală – oho, dar câte aș mai avea de adăugat aici, dacă întorc o secundă privirea spre capodoperele filmului mut, de la Chaplin la melodramele pe care le celebrează, cu nostalgie și cu duioșie Mihalkov în Sclava iubirii și le copiază ostentativ, cu mult umor, Mel Brooks în comedie mută 77 –, aș aminti aerul estetizant, saturat de culoare și de un rafinament retro, burghez (deci și subversiv) din peliculele lui Pița și Veroiu, acuratețea criticii realiste din Cursa și Croaziera lui Daneliuc ori tentativele emoționante de a răzbate dincolo de conformismul zilei din Drum în penumbră (pe un scenariu de Petru Popescu, unul dintre autorii mei favoriți din adolescență) și din Filip cel bun… Dintre români rămân, oricând, cu Victor Iliu din Moara cu noroc, cu Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraților, dar și Dunărea albastră), cu Lucian Pintilie (mai ales cu Duminică la ora 6 și Reconstituirea), cu Daneliuc și cu tinerii Pița & Veroiu (Duhul aurului, cu muzica lui Dorin Liviu Zaharia, ecranizări fabuloase după marele prozator Ion Agârbiceanu).

 

8. Întrebări multe și cu pretenții monografice, poți scrie o carte numai răspunzându-le. Mergeam la toate cinematografele disponibile, inclusiv la cele de la periferiile orașului meu, unde puteam vedea reluările. Mergeam cu frații, cu mama, apoi, când crescusem deja mai mare, cu Matei, cel mai bun prieten al meu, cu Sandu, verișorul și camaradul meu bun dintotdeauna, cu colegii de studenție, cu… fetele pe care le curtam sau pe care mi-ar fi plăcut să le curtez.

Programul filmelor era publicat în ziarul local, dar existau și afișiere, pe care de multe ori mi-ar fi plăcut să le prad, așa cum a făcut băiețelul François Truffaut într-o secvență de neuitat din Noaptea americană. Despre filmele bune vorbea toată lumea, iar cele mai bune recomandări veneau de la prieteni, căci ei erau deplin credibili și, de obicei, ceea ce îi plăcea unuia, le plăcea și celorlalți.

Dar filme extraordinare se puteau vedea și în marile cicluri ale telecinematecii – miercurea seara – unde au fost programate, pe atunci, minunate producții din toate cinematografiile reprezentative.

 

9. Citisem încă din anii 70, prin almanahuri culturale, despre cultura video. Părea pe atunci încă neverosimil să crezi că într-o zi vei putea lua filmul cu tine acasă, renunțând să îl vezi în sălile mari și întunecoase de cinematograf și putând să îl revezi de oricâte ori ai fi dorit… Apoi, pe când eram student, în anii 80, la Cluj a sosit momentul boom-ului video. Pe când cinematografele sufereau de pe urma penuriei ideologice, rulând chestii mediocre, iar Consiliul Culturii și Educației Socialiste purica totul printr-o cenzură nemiloasă, sub ochii – de astă dată îngăduitori – ai Securității toate instituțiile orașului începuseră, parcă, să ruleze filme pe video. Nu era vorba doar despre faptul că la vamă intrau necesarele aparate și că apăruseră între timp și destule televizoare color. De la restaurantul hotelului Continental până la Clubul „Echinox” ori la Teatrul de Păpuși, toată lumea organiza vizionări cu filme uluitor de greu de crezut că ar putea rula pentru publicul din România: Sportul sângelui, parodia după Aeroportul, dar și lucruri de calibru, precum Zbor peste cuib de cuci cu un inubliabil Jack Nicholson, Gandhi al lui Richard Attenborough ori Apocalipsul acum al lui Francis ford Copolla.

Înainte de revoluția în direct a fost revoluția video, iar ea a început prin 1982 – 1985. Deja prin 1987-1988 apăruseră și antenele parabolice, iar eu cunoșteam o fată care era coplătitoare la antena unui eminent actor, văzând programele în comun, deși fiecare la el acasă. Timpul nu mai putea fi dat înapoi, cenzurarea informațiilor devenise dificilă, dacă nu chiar imposibilă deja.

 

10. Mi se pare că am cam răspuns la această întrebare. Sau, dacă o pot „manipula”, pretinzând că se referă la întreaga producție a comunismului universal, atunci aș menționa filmele lui Serghei Eisenstein sau producția, tot sovietică, cu Al patruzeci și unulea. Mari, uriașe, creatoare de stil și de școală… Lor li se pot adăuga altele, precum Zboară cocorii… sau Moscova nu crede în lacrimi, atâtea și atâtea altele salvate prin calitatea artistică a prestației actorilor, prin măiestria regizorului și a cameramanilor, prin montaj de la statutul de manipulări grosolane.

 

11. Rolul a fost crucial. Alături de cărți, împreună cu ele, mi-au asigurat un mediu cultural care m-a salvat de la provincializare, trivializare, abandonare a dimensiunii ideale, m-au făcut să doresc să scriu pentru film și să fac filme; ceea ce s-a și întâmplat. La optsprezece ani am așternut în scris primul meu scenariu de mare întindere, numai bun pentru un film cu corsari. Pe la douăzeci jucam deja în scurt-metraje avangardiste, produse de Cineclub Atelier 16, devenit mai târziu Kinemaikon. Pe la douăzeci și șase de ani făcusem deja două filme, unul finalizat, dar cu probleme de filmare, al doilea nefinalizat, ambițios și, din păcate, definitiv pierdut pe undeva…

Scrisul meu s-a resimțit, și el, de pe urma „decupajului cinematografic” și al „ancadraturii filmice”, dar asta mi se întâmpla mult după ce André Malraux a pățit același lucru.

 

12. Nu mai repet ce-am spus deja mai sus.

 

13. Mi-au plăcut mereu filmele istorice. Alte straie, alte întâmplări, confruntări eroice și iubiri imposibile. Sergiu Nicolaescu mi s-a părut mereu un bun profesionist în materie de veridicitate istorică. De la filmele de epocă, precum Nemuritorii sau Mihai Viteazu și până la cele cu gangsteri interbelici confruntați cu emergența comunismului (ciclul comisarilor Miclovan și Moldovan) am urmărit cu interes real filmele acestui regizor peste care, oricât am dori-o, nu se poate trece fără a ciunti imaginea cinematografiei române în comunism. Cum știam însă binișor istoria noastră, partea de manipulare patriotardă și de falsificare a adevărurilor istorice mă lasă rece și o găseam reprobabilă. La fel îmi pare astăzi versiunea pe care o livrează fanilor săi Quentin Tarantino atunci când vrea să ne facă să credem că un medic cu profil antropologic caucazian îl eliberează pe un sclav african-american și se pune, practic, în slujba acestuia numai pentru a-l ajuta, total dezinteresat, să își elibereze din sclavie soția. Nici imaginea celui de-al doilea război mondial propusă de același nu are nimic de a face cu verosimilul istoric, ci mai curând cu cultura pulp, cu comicsurile… Și Nicolaescu, și Tarantino realizează, nu mă îndoiesc, succese de casă. Rămân regizori de care se cere ținută seama, chiar dacă acest gen de producții ale lor nu conving și nu pot avea prea multă profunzime și prea mult adevăr.

 

14. Mă subîntind, mă compun și mă lucrează, alături de alte o mie de ingrediente, îngăduindu-mi o privire cunoscătoare nu doar în aici și acum, ci și pe versantul anterior, trăit la junețe și, pe atunci, parcă fără o alternativă de aceeași pondere (capitalismul competitiv era încă departe)… În bună măsură, cu timpul, ele au ajuns să însemne, pur și simplu, aventuroasa mea copilărie, adolescență și tinerețe în comunism…

 

 

La Nord prin Nord-Vest

 

Răzvan Petrescu, scriitor

 

Nu sînt zece filme, ci douăsprezece cu totul. Moara cu noroc, filmul lui Victor Iliu, Columna (Mircea Drăgan), eram mic cînd l-am văzut şi mă jucam cu săbii din pomi de Crăciun cărora le retezam crengile, am omorît mulţi daci cu armele astea plus latina ascuţită la ambele capete, că-mi plăceau romanii, l-am revăzut cînd eram mare şi făceam disecţii şi mi s-a părut la fel de bun pentru că-n realitate n-am evoluat ci am crescut pe verticală, cînd am văzut Nunta de piatră (Mircea Veroiu şi Dan Piţa, cu cele două filmuleţe care-au fost achiziţionate de Muzeul de Artă Modernă din New York), mi s-a părut extraordinar faptul că le înţeleg, sau credeam că le înţeleg, ceea ce-i acelaşi lucru; Pădurea spînzuraţilor (Liviu Ciulei) pentru imagine, Duminică la ora şase (Lucian Pintilie, i-am ratat Reconstituirea) deoarece încă nu înţelegeam ce făceau comuniştii cu istoria dar îmi plăcea la nebunie Irina Petrescu, Actorul şi sălbaticii (Manole Marcus), aşa şi-aşa, şi filmele lui Mircea Daneliuc: Cursa, Probă de microfon, Vînătoarea de vulpi, Croaziera, Iacob, el e regizorul meu preferat din toată patria noastră cu munţi, gîze şi brazi pe care ni-i fură acum austriecii ca să facă şi ei săbii de Crăciun. Nu mi-a displăcut Mere roşii (Alexandru Tatos). Filmele „comuniste”, avînd aşadar o tematică comunistă cu invariabilul secretar de partid, tovarăşul director (un om bun, sever, înalt), plus tovarăşul inginer un pic rebel la început dar se linişteşte după ce bea o ţuică cu reprezentantul partidului care-i dă fata de mireasă, erau catastrofale. La fel, filmele istorice isterice şi comediile, păcat, avînd în vedere ce uriaşi actori de comedie am avut, acum a rămas doar Tudor Chirilă. Din celelalte pelicule învăţam că partidul, munca şi poporul sînt esenţiale, ne duceam acasă şi plîngeam de dorul lor totuşi mai mult al partidului deoarece nu era niciodată acasă, ci la combinat. Am revăzut cîteva din filmele amintite, rezistă. Ar fi rezistat şi Pădurea spînzuraţilor, măcar prin imagine, însă-i ciuruită psihologic de dialogurile tîmpite şi mai ales muzica cu trompete din tablă razantă care te sperie. Cu excepţia lui Daneliuc, cam toţi ceilalţi regizori s-au refugiat în alte timpuri istorice, astfel încît n-au avut probleme din partea cenzurii, nici a spectatorilor. Să fac disocierea cuvenită: un film precum Croaziera, sub al cărui subiect aparent nevinovat se ascunde cel mai acut denunţ al societăţii comuniste cu Ceauşescu cu tot din arta acelor vremuri, se poate viziona şi acum pentru că-i foarte bine făcut. Singura operă similară este formidabilul roman Calpuzanii al lui Silviu Angelescu, din 1988. Dintre filmele străine m-au marcat Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?, Sperietoarea, Principiul dominoului, Hackman este unul dintre actorii mei preferaţi, Dog Day Afternoon, Serpico, Naşul I şi II, Micul om mare, All That Jazz, deşi m-a cam dezamăgit iniţial, chiar credeam că-i cu jazz şi cînd colo era despre moarte şi coregrafia ei pe-atunci atît de departe de noi încît părea inumană, apoi Un om în sălbăticie cu Richard Harris şi ursu’ care-l răneşte în mod odios şi reapare în pelicula lui Iñárritu, The Revenant (iată explicaţia titlului), unii au spus că-i desenat, nici vorbă, e doar bătrîn, despre film nu vreau să spun nimic pentru că n-a avut nici măcar o indiancă goală, aşa cum călăreau ele prin munţi pe la 1820 sub pălării cu boruri mici, prin urmare nu se respectă adevărul istoric, adevărul istoric minimalist fiind că DiCaprio a suferit cumplit în ger, s-a tăvălit prin zăpadă şi-a jucat aproape două ore pe burtă, de-asta i-au dat Oscaru’, pentru lupta cu omătul, revenind la culmile însorite ale socialismului, au mai fost Desculţ în parc, Buch Cassidy şi Sundance Kid¸ If, Portocala mecanică, Odiseea spaţială, Ziua lăcustei, Departe de lumea dezlănţuită, Darling, Cowboyul de la miezul nopţii, Raging Bull, Tootsie şi toate filmele lui Fellini, toate filmele lui De Sica, thrilerele franţuzeşti cu Alain Delon, Samuraiul m-a vrăjit, motiv pentru care l-a copiat Jarmusch în Ghost Dog folosindu-l pe Whitaker pentru că-i aproape la fel de urît ca Delon, ca noul val francez, apoi ruşii, Mihalkov şi Tarkovski, ce bucurie colosală să vezi Cîteva zile din viaţa lui Oblomov, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Solaris, Andrei Rubliov (cu vreo zece spectatori în sală) Oglinda, Călăuza, Nostalgia. De neuitat Decalogul lui Krzysztof Kieślowski. Sau Calul Fury. Evident că mai sînt şi altele, nu-mi vin acum toate-n cap sau unde-ar trebui să-mi vină, iar dacă prin absurd mi-ar veni n-ar avea nici un rost să le înşir, să mai amintesc doar că exista pe vremuri „Telecinemateca”, cu filme grozave din anii ’40 şi ’50, cu Bette Davis, Spencer Tracy, Humphrey Bogart, Katharine Hepburn, Marlon Brando şi Pompilia Stoian. Ca să nu uităm Cerbul de Aur. Başca serialul Forsyte Saga, nu lipseam de la nici un episod. Cum m-au influenţat? Imaginea şi montajul au arătat subconştientului meu pulsatil cum s-ar scrie proza cinematografică, adică vizuală, cum se face o elipsă, o eclipsă, o enumerare, un decor, un platou, cum se colorează scenele, cum se iese, cum se intră, pe ce muzică se lucrează şi ce muzică va auzi cititorul, cum sare brusc actorul din ecran pe pagină, uitasem Apocalypse Now, am văzut multe filme bune şi foarte bune dar mai niciodată în ordinea în care apăreau, pe altele nu le-am văzut deloc, fie pentru că cenzorii voiau să le vizioneze numai ei ca să ne rămînă de-a pururi superiori, fie pentru că uitau să le dea pe piaţă în anul potrivit şi ni le aruncau după numai un deceniu. Cred că am fost la doar un singur film politic, Z, al lui Costa-Gavras, şi pentru că alături de Yves Montand juca Jean-Louis Trintignant, mi-am amintit de excepţionalul Conformistul al lui Bertolucci, or, dacă am ajuns la Bertolucci a sosit vremea să mărturisesc că Ultimul tango la Paris mi-a creat nelinişti dinţate din cauza faptului că n-am prea înţeles dialogurile, nu prea ştiu engleza, am învăţat doar franceza, italiana, greaca veche şi limba afrikaans, şi dacă n-am înţeles dialogurile n-am înţeles nici rolul untului în scena cu pricina, nici ce marcă era, nici dacă fusese pus în prealabil la frigider sau nu, eu l-aş fi pus, dar aşa cum l-am văzut la video tot filmul părea alb-negru, mai ales untul, în consecinţă am evitat vreo nouă luni să-mi mai pun unt pe pîine. Să precizez, la fel cum am făcut-o şi în ancheta despre muzică: nu am distins menirea politică a filmelor din epocă, mă refer la cele străine, cele româneşti care-şi asumau rolul de atacuri aproape frontale asupra societăţii demente în care am trăit ca nişte animale religioase îmi produceau bucurii nespuse pentru că nu le puteam împărtăşi cu nimeni, din moment ce oricine putea fi securist şi ăştia au iubit artele din totdeauna, mai ales cinematograful că-i mai condensat iar ei au mereu enorm de lucru, nu pot pierde ore-n şir cu cultura, la fel ca-n ziua de azi cînd sînt şi mai culţi, pentru că-s mai mulţi. Discutam totuşi cu prietenii, iubita, părinţii, cu toate că tata mi-a spus de multe ori să isprăvesc cu genul ăsta de comentarii că nu mai apuc să ajung mare. Însă era posibil să nu mai apuc să ajung optimist dacă m-aş fi uitat la mai multe filme ale lui Sergiu Nicolaescu, dintre care mi-a plăcut totuşi Dacii pentru că juca Winnetou.

            Cu mîinile curate, ce capodoperă. Aveam un pistol de cowboy făcut cadou de un unchi care lucrase în Bulgaria, deci era securist, şi i-am împuşcat la rînd pe legionari şi pe comisar, număram gloanţele, număram victimele, număram 18 ani, aerul era irespirabil, frunzele roşii, anotimpurile se succedau unul după altul, nu ca acum, o minune de lume.

Filmele de început le-am văzut cînd aveam opt sau nouă ani dar n-aveam televizor, aşa că mă duceam la cinematograf singur, era unul la numai vreo cinci minute de mers pe jos, primul de care-mi amintesc e Căpitanul Fracasse, cu Jean Marais – idolul meu, şi cînd am aflat nu cu mulţi ani mai tîrziu că iubea bărbaţii am fost devastat de tristeţe –, au urmat Pardaillan cu Gérard Barray, părea cam papagal cînd zîmbea tot timpul, totuşi se duela frumos dar nu atît de scînteietor ca Marais cu toată devierea lui homosexuală pe care-ar fi trebuit de fapt să i-o suspectez din clipa cînd a făcut cocoaşă în Cocoşatul de la Notre Dame, evident că toţi poponarii sînt cocoşaţi, nu-i vina lor, să ne potolim, să fim toleranţi, cocoaşa se poate opera, pe lîngă faptul că-nseamnă înţelepciune, poate fi atinsă cu vîrful degetelor ca să aducă noroc, şi-o poţi folosi pentru a deţine o importantă rezervă de apă, nu se ştie niciodată cînd ai nevoie, poate traversezi deşertul, sau o perioadă proastă, şi, bineînţeles, Cei trei muschetari, nu musicalul sovietic unde cîntă toţi francezii cu sabia-n mînă şi accent rusesc circumflex, ci ăla cu Barray şi Mylène Demongeot, fata era de-o frumuseţe trăsnitoare, făcusem o pasiune pentru ea de nici nu mai reuşeam să fiu atent la tablă, la pomii de dincolo de fereastra clasei, la vrăbiuţă, la cretă, clasa întîi, în prima bancă alături de-o colegă cu dioptrii minus 8, nu cred că mai trăieşte, dacă trăieşte sigur e oarbă şi-acum Mylène are 81 de ani şi mi se pare la fel de răvăşitoare, fidelitatea estetică se răsplăteşte-n viaţă măcar cu o mie de euro pe care-o pot primi chiar din partea revistei Steaua, totul e să cer. Am uitat să vorbesc de video. Şi de modul cum vedeam filmele. Mai întîi la cinema, fie singur cum am zis, fie duminica cu părinţii prin cinematografe cu o uimitoare rezonanţă acustică fiind construite în stil baroc ori gotic tîrziu, în formă de pîlnie, iar prin anii ’80 la un video zgomotos acasă la vărul meu, avea un apartament de două camere mici într-un bloc-turn înclinat cu pătlăgele-n faţa intrării, ne strîngeam vreo patru, cinci cinefili şi dacă se auzea vocea batantă a Margaretei Nistor ne turnam pe loc nişte vodcă-n pahar şi n-o mai auzeam, prin urmare nu pricepeam nimic din conflictul narativ mai ales la filmele pornografice de artă. Pe urmă au venit anii ’90 şi ne-am apucat să ne uităm la casete video cu viermi de nisip, apoi s-au demodat viermii, videourile s-au gripat, le-am şters de praf, le-am dăruit copiilor cu pungi pe cap, le-am îndesat în tomberoane, am devenit tineri.